Forma la zi
Pret: 15,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (15.04.2021), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
HOTĂRÂREA din 7 iulie 2020în Cauza Michnea împotriva României
EMITENT
  • CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - SECŢIA A PATRA
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 24 din 11 ianuarie 2021Data intrării în vigoare 11-01-2021

    (Cererea nr. 10.395/19)StrasbourgDefinitivă7 octombrie 2020Art. 8 • Respectarea vieţii de familie • Respingerea de către instanţa naţională a cererii de înapoiere a copilului în Italia • Autoritatea părintească exercitată în comun de ambii părinţi înainte de îndepărtarea copilului • Copilul s-a integrat într-un mediu social şi de familie în Italia înainte de îndepărtarea lui • Nicio explicaţie privind prioritatea dată de instanţa naţională domiciliului din România al părinţilor faţă de elementele factuale clare care indicau o viaţă de familie în Italia • Întemeierea pe constatări ale CJUE într-o altă cauză fără a face vreo examinare a diferenţei contextuale între acel caz şi cazul reclamantului • Refuzul instanţei naţionale nu este în concordanţă cu faptele sau cu scopul Convenţiei de la Haga de a proteja interesul superior al copilului prin restabilirea status-quoului şi prin asigurarea întoarcerii imediate în ţara în care îşi avea reşedinţa obişnuită în cazul răpirii ilegale • Constatarea că reşedinţa obişnuită se afla în Italia şi existenţa custodiei comune ar fi în mod normal suficiente pentru a concluziona că îndepărtarea copilului din Italia fără consimţământul reclamantului este un fapt ilegal în termenii Convenţiei de la Haga • Constatarea inaplicabilităţii la nivel naţional a Convenţiei de la Haga • Neidentificarea interesului superior al copilului şi neluarea acestuia în considerare în examinarea situaţiei familiei • Interpretarea şi aplicarea Convenţiei de la Haga şi a Regulamentului Bruxelles II bis nu au asigurat garanţiile din art. 8.Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.În Cauza Michnea împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Yonko Grozev, preşedinte, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, Carlo Ranzoni, Stéphanie Mourou-Vikström, Jolien Schukking, judecători, şi Andrea Tamietti, grefier de secţie,având în vedere:– cererea (nr. 10.395/19) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Michnea („reclamantul“), a sesizat Curtea, la 1 februarie 2019, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia);– decizia de a comunica cererea Guvernului României („Guvernul“);– decizia de a acorda prioritate cererii (art. 41 din Regulamentul Curţii);– observaţiile părţilor,după ce a deliberat în camera de consiliu, în 9 iunie 2020, pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:INTRODUCERE1. Cererea vizează o presupusă încălcare a dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale de familie, în măsura în care o decizie a unei instanţe i-a respins cererea de înapoiere a copilului său în Italia, unde îşi are domiciliul reclamantul şi unde locuiau el şi soţia lui la data naşterii copilului, în martie 2017. Curtea de Apel Bucureşti a refuzat să dispună înapoierea din motivul că nu se putea considera că reşedinţa obişnuită a copilului era în acea ţară.
    ÎN FAPT2. Reclamantul s-a născut în 1974 şi locuieşte în Bresso, Italia. El a fost reprezentat de domnul A. Grigoriu, avocat în Bucureşti.3. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, cel mai recent, doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.4. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părţi, pot fi rezumate după cum urmează.5. Reclamantul, care din 2006 locuia şi muncea în Italia, a întâlnit-o pe X pe reţelele sociale. La acea dată, X, resortisantă a statului român, locuia în România. S-au căsătorit în decembrie 2016 şi, în februarie 2017, X s-a mutat în Italia pentru a locui cu reclamantul. În martie 2017, fiica lor, Y, s-a născut în Italia. În concordanţă cu prevederile legale relevante, părinţii şi-au exercitat în comun autoritatea părintească în privinţa lui Y, de la naşterea ei (art. 483 din Codul civil român). Lui X şi Y le-au fost emise carduri de rezidenţă de către autorităţile italiene. Y a beneficiat de asigurare medicală în Italia de când s-a născut.6. X a dorit să se întoarcă în România cu copilul, dar reclamantul s-a opus. Această chestiune era o sursă de conflicte frecvente între cei doi. Reclamantul a avertizat-o pe X că mai degrabă ar da copilul spre adopţie în Italia decât să fie crescută în casa bunicilor ei în România.7.
    La 22 mai 2017 reclamantul a făcut o ofertă pentru cumpărarea unui apartament în Italia şi a plătit o garanţie de 1.000 EUR pentru a asigura tranzacţia.
    8. La 9 august 2017, X a dus-o pe Y în România fără consimţământul reclamantului. Au călătorit cu maşina, cu ajutorul unei cunoştinţe care venise din România special pentru a le lua.9. În aceeaşi zi, reclamantul a contactat poliţia italiană pentru că se temea că X a luat, în mod ilegal, copilul în România. La 8 septembrie 2017, în temeiul Convenţiei din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii („Convenţia de la Haga“ - a se vedea paragraful 24 de mai jos), poliţia a înaintat plângerea reclamantului către Ministerul Justiţiei din Italia, care a contactat Ministerul Justiţiei din România pentru a se informa unde se află copilul.10. La 18 ianuarie 2018, Ministerul Justiţiei din România le-a localizat pe X şi pe Y în România şi a informat-o pe X cu privire la solicitarea reclamantului de a înapoia copilul.11. La 17 noiembrie 2017, reclamantul a depus o plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin împotriva lui X, pe care a acuzat-o de privare ilegală de libertate. La 12 februarie 2018, procurorul a decis clasarea pe motiv că, pe de o parte, X nu avea nicio intenţie de a-i aduce vreun prejudiciu copilului - presupusa victimă a infracţiunii - şi, pe de altă parte, aceasta nu îi interzisese reclamantului să viziteze copilul în casa sa.I. Procedura în temeiul Convenţiei de la Haga12. La 8 februarie 2018, reclamantul a introdus o acţiune la Tribunalul Bucureşti în temeiul prevederilor Convenţiei de la Haga, în vederea înapoierii copilului său în Italia.13. La 3 aprilie 2018 tribunalul a admis cererea. Acesta a constatat că reşedinţa obişnuită a copilului era în Italia şi că X a decis unilateral să schimbe acest lucru, încălcându-se drepturile părinteşti ale reclamantului. Instanţa nu a găsit nicio indicaţie conform căreia întoarcerea copilului în Italia i-ar cauza un prejudiciu ireparabil în sensul art. 13 din Convenţia de la Haga. De asemenea, aceasta a respins ca nefondate acuzaţiile lui X că reclamantul şi-ar fi neglijat responsabilităţile parentale.
    14. X şi parchetul au făcut apel şi pe 14 iunie 2018 Curtea de Apel Bucureşti a casat hotărârea apelată şi a respins cererea reclamantului de înapoiere a copilului în Italia.15. Curtea de apel a considerat că tribunalul a aplicat faptelor cauzei în mod eronat prevederile de la art. 3 din Convenţia de la Haga. În temeiul constatărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare „CJUE“) în hotărârea Barbara Mercredi (a se vedea paragraful 28 de mai jos), instanţa a constatat că reşedinţa obişnuită a copilului la data relevantă nu era în Italia, ci în România. În această privinţă, aceasta a observat că respectivul cuplu avusese reşedinţa permanentă în România şi când copilul a fost conceput şi când s-au căsătorit. Instanţa a reţinut că la data la care căsătoria se încheiase şi Y se născuse, reclamantul şi soţia lui locuiseră într-un apartament închiriat temporar în Italia, reşedinţa lor legală fiind încă în România la acea dată.16. În plus, nu existase un acord între părinţi cu privire la mutarea permanentă a reşedinţei lor în Italia. În opinia instanţei, doar faptul că reclamantul lucra în Italia (din ianuarie 2016, conform probelor depuse la dosar), locuia în Italia (cu X şi Y înregistrate, de asemenea, ca locuind cu el) şi îşi exprimase intenţia de a cumpăra o proprietate acolo (ceea ce nu a făcut în cele din urmă) nu putea să schimbe acest lucru.17. Curtea de apel a mai observat că X nu vorbea limba italiană şi nu lucrase în Italia. În plus, când a luat-o pe Y, care avea doar cinci luni, în România, încă o alăpta. Instanţa nu a fost convinsă că doar faptul că Y se născuse în Italia îi schimba locul de reşedinţă.
    II. Procedura de divorţ18. La 30 august 2017, X a introdus o acţiune la Judecătoria Sighetu Marmaţiei solicitând divorţul şi încredinţarea copilului.19.
    Cauza a fost audiată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei. Reclamantul, prin intermediul avocatului său, a anunţat că reşedinţa lui permanentă se afla în jurisdicţia geografică a acelei instanţe. Familia tatălui său locuia în acea zonă.
    20. La 7 mai 2018, instanţa a pronunţat divorţul cuplului, i-a acordat lui X autoritatea părintească exclusivă în privinţa copilului şi a stabilit reşedinţa lui Y cu mama ei. Instanţa a constatat următoarele:Schimbul de mesaje [între părţi] arată că [reclamantul] manifesta o atitudine de ură [faţă de X], ameninţând că mai întâi o va aduce pe fată înapoi în Italia şi apoi [spusese] «mă voi ocupa de [familia lui X] şi îţi promit că nu o vei mai vedea pe fată niciodată».[...]Probele administrate în prezenta cauză arată că doar mama era învestită în creşterea copilului, care a locuit cu ea de la naştere... [Reclamantul] a afirmat în mod repetat că mai degrabă ar da copilul spre adopţie decât să permită să fie crescut de mamă şi nu a contribuit în niciun fel la creşterea lui; pentru aceste motive, instanţa acordă mamei autoritatea părintească exclusivă.21. La 8 mai 2019, Tribunalul Maramureş a pronunţat hotărârea definitivă în cauză. Acesta a confirmat decizia tribunalului cu privire la autoritatea părintească şi la reşedinţa copilului.
    CADRUL JURIDIC ŞI PRACTICA RELEVANTEI. Dreptul intern22. Dispoziţiile relevante din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei de la Haga sunt prezentate în Ferrari împotriva României (nr. 1.714/10, pct. 25-28, 28 aprilie 2015, şi Blaga împotriva României, nr. 54.443/10, pct. 50, 1 iulie 2014).
    II. Documente internaţionale23. Dispoziţiile relevante ale instrumentelor internaţionale aplicabile în prezenta cauză sunt prezentate în hotărârea în Cauza X împotriva Letoniei [(MC) nr. 27.853/09, pct. 34-42, CEDO 2013].A. Convenţia de la Haga24. Convenţia din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii („Convenţia de la Haga“) a fost ratificată de România prin Legea nr. 100/1992. Părţile relevante din Convenţie sunt redactate după cum urmează:Articolul 3Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilegală:a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şib) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
    Articolul 4Convenţia se aplică oricărui copil care îşi avea reşedinţa obişnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredinţarea sau vizitarea. Aplicarea convenţiei încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani.Articolul 5În înţelesul acestei Convenţii - a) «dreptul de încredinţare» include drepturi legate de îngrijirea persoanei copilului şi, în special, dreptul de a determina domiciliul copilului;b) «dreptul de vizitare» include dreptul de a lua un copil pentru o perioadă limitată de timp într-un alt loc decât reşedinţa obişnuită a copilului.Articolul 12Când un copil a fost deplasat sau reţinut ilegal în sensul art. 3 şi, la data începerii procedurii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, o perioadă de mai puţin de un an s-a scurs de la data deplasării sau neînapoierii ilegale, autoritatea sesizată dispune înapoierea imediată a copilului.Autoritatea judiciară sau administrativă, chiar şi dacă procedura a fost iniţiată după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, va dispune, de asemenea, înapoierea copilului, cu excepţia cazului în care se demonstrează că respectivul copil s-a integrat în noul său mediu.Când autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat are motive de a crede că respectivul copil a fost luat într-un alt stat, ea poate suspenda procedura sau să respingă cererea de înapoiere a copilului.Articolul 13Prin excepţie de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte -a) că persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercită efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau neînapoierii ori consimţise sau achiesase ulterior la deplasare sau neînapoiere; saub) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihologic sau să-l pună, în orice fel, într-o situaţie intolerabilă.Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotriveşte înapoierii sale şi că a atins o vârstă şi un grad de maturitate la care este necesar să se ţină seama de opinia sa.La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autorităţile judiciare şi administrative urmează să ţină seama de informaţiile puse la dispoziţie de autoritatea centrală sau orice altă autoritate competentă a statului în care se află reşedinţa obişnuită a copilului privitor la situaţia sa socială.
    25. Raportul explicativ privind Convenţia de la Haga, elaborat de Elisa Pérez-Vera („Raportul explicativ“), defineşte după cum urmează noţiunea de „interes superior al copilului“:21. ... standardul juridic «interesul superior al copilului» este, la prima vedere, atât de vag încât pare să se asemene mai mult cu o paradigmă sociologică decât cu un standard juridic concret.24. [...] filosofia Convenţiei de la Haga] poate fi definită după cum urmează: lupta împotriva creşterii mari a numărului de răpiri internaţionale de copii trebuie să fie întotdeauna inspirată de dorinţa de a proteja copiii şi ar trebui să fie bazată pe o interpretare a adevăratelor lor interese. ...dreptul de a nu fi deplasat sau reţinut în numele unor drepturi mai mult sau mai puţin discutabile privind persoana lui este unul dintre cele mai obiective exemple de ceea ce constituie interesul copilului.... Adevărata victimă a «răpirii de copii» este chiar copilul, care suferă din cauza pierderii bruşte a stabilităţii lui, a pierderii traumatizante a contactului cu părintele care a fost responsabil de creşterea lui, a incertitudinii şi frustrării care vin cu necesitatea de a se adapta unei limbi străine, unor condiţii culturale nefamiliare şi unor profesori şi rude necunoscute.25. Este, astfel, legitim să se susţină că cele două obiecte ale Convenţiei - primul preventiv, iar celălalt destinat să asigure reintegrarea imediată a copilului în mediul lui obişnuit - corespund unei idei specifice referitoare la ce constituie «interesul superior al copilului» . Cu toate acestea ... trebuie să se admită că deplasarea copilului poate fi uneori justificată de raţiuni obiective care au legătură fie cu copilul, fie cu mediul cu care este conectat cel mai mult. Prin urmare, Convenţia recunoaşte nevoia de anumite excepţii de la obligaţiile generale asumate de state de a asigura înapoierea promptă a copiilor care au fost deplasaţi sau reţinuţi ilegal.26. Raportul explicativ defineşte după cum urmează noţiunea de „reşedinţă obişnuită“ a copilului şi „deplasare ilegală“:64. ...datoria de a înapoia un copil apare doar dacă deplasarea sau neînapoierea este considerată ilegală în sensul Convenţiei. Acum, în stabilirea condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru ca orice schimbare unilaterală a status-quoului să fie considerată ilegală, [acest articol] aduce indirect în prim plan acele relaţii pe care Convenţia încearcă să le protejeze. Acele relaţii sunt bazate pe existenţa a două fapte, în primul rând, existenţa unor drepturi de încredinţare acordate de statul unde se afla reşedinţa obişnuită a copilului şi, în al doilea rând, exercitarea efectivă a acestor drepturi de încredinţare înainte de deplasarea copilului. Să examinăm mai îndeaproape semnificaţia acestor condiţii.
    [...]66. ... noţiunea de reşedinţă obişnuită [este] un concept validat în Conferinţa de la Haga, care îl priveşte ca pe o chestiune de fapt, care diferă în această privinţă de domiciliu.[...]68. Prima sursă la care se face referire la art. 3 este legislaţia, unde se precizează că încredinţarea «poate rezulta ... dintr-o atribuire de plin drept». Aceasta ne determină să subliniem una dintre caracteristicile acestei Convenţii, şi anume aplicarea sa în protecţia drepturilor de încredinţare care erau exercitate anterior oricărei decizii asupra acestora. Acest lucru este important deoarece nu putem uita că, în ceea ce priveşte statisticile, numărul de cazuri în care un copil este deplasat înaintea unei decizii privind încredinţarea sa sunt destul de frecvente. În plus, posibilitatea ca părintele deposedat să îşi recupereze copilul în astfel de circumstanţe, exceptând cadrul Convenţiei, este practic inexistentă, dacă nu recurge şi el, la rândul lui, la forţă, ceea ce este întotdeauna dăunător pentru copil. [...]71. ... din punctul de vedere al Convenţiei, deplasarea unui copil de către unul dintre titularii care îşi exercită dreptul în comun fără consimţământul celuilalt este la fel de ilegală, acest caracter ilegal derivă în acest caz nu din vreo acţiune care încalcă o anumită lege, ci din faptul că o astfel de acţiune nu a luat în considerare drepturile celuilalt părinte care sunt, de asemenea, protejate de lege şi a constituit o ingerinţă în exercitarea normală a acestora. Adevărata natură a Convenţiei se arată cel mai clar în aceste situaţii: aceasta nu vizează să stabilească persoana căreia i se va încredinţa copilul la un anumit moment în viitor şi nu vizează nici situaţiile în care se poate dovedi necesar să se modifice o decizie care stabileşte exercitarea autorităţii părinteşti în comun pe baza unor fapte care ulterior s-au schimbat. Aceasta caută, mai simplu, să prevină ca o decizie ulterioară asupra acestei probleme să fie influenţată de o schimbare de circumstanţe cauzată de o acţiune unilaterală a uneia dintre părţi.
    B. Regulamentul Bruxelles II bis27. Regulamentul (CE) nr. 2.201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (denumit „Regulamentul Bruxelles II bis“) prevede, în special, următoarele:Articolul 3 Jurisdicţie generală1.
    Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:a) pe teritoriul căruia se află:– reşedinţa obişnuită a soţilor sau– ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau– reşedinţa obişnuită a pârâtului sau– în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau– reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau– reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are «domiciliul» în acel loc;b) de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul «domiciliului» comun.
    Articolul 10 Competenţa judecătorească în cazuri de răpire a copiluluiÎn caz de deplasare sau de reţinere ilegale a unui copil, instanţele judecătoreşti din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sale sau a reţinerii sale ilegale rămân competente până în momentul în care copilul dobândeşte o reşedinţă obişnuită într-un alt stat membru şi:a) orice persoană, instituţie sau alt organism căreia/căruia i-a fost încredinţat copilul consimte la deplasarea sau reţinerea acestuia;saub) copilul a locuit în acel alt stat membru o perioadă de cel puţin un an după ce persoana, instituţia sau orice alt organism căreia/căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul şi copilul s-a integrat în noul său mediu şi cel puţin una dintre următoarele condiţii este îndeplinită:(i) în termen de un an de când cel căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul, nu s-a depus nicio cerere de înapoiere la autorităţile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reţinut;(ii) a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredinţat copilul şi nu s-a depus nicio nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);
    (iii) o cauză soluţionată de o instanţă judecătorească din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sale sau reţinerii sale ilegale a fost închisă în conformitate cu articolul 11 alineatul (7);(iv) o hotărâre de încredinţare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunţată de instanţa judecătorească din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilegale.
    Articolul 11 Înapoierea copilului1. În cazul în care o persoană, instituţie sau orice alt organism căreia/căruia i s-a încredinţat copilul solicită autorităţilor competente dintr-un stat membru să pronunţe o hotărâre judecătorească pe baza Convenţiei de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii (denumită în continuare «Convenţia de la Haga din 1980») în vederea obţinerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reţinut ilegal într-un alt stat membru decât statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înainte de deplasarea sau de reţinerea sa ilegale, se aplică alineatele (2)-(8).
    C. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
    28. În hotărârea Barbara Mercredi (22 decembrie 2010, C-497/10 PPU, ECLI:EU:C:2010:829)^1 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare „CJUE“) a interpretat conceptul de „reşedinţă obişnuită“ după cum urmează:^1 Textul complet al hotărârii poate fi accesat la adresa https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?qid=1587373343421&uri=CELEX:62010CJ0497.21. Din acea relaţie [între doamna Mercredi şi domnul Chaffe] s-a născut la 11 august 2009 o fiică, numită Chloé, resortisant francez. În săptămâna care a urmat după naşterea copilului, doamna Mercredi şi domnul Chaffe, a căror relaţie nu mai era stabilă de mai multă vreme şi care nu mai locuiau împreună după ce domnul Chaffe părăsise locuinţa familiei, s-au separat.22. La 7 octombrie 2009, când Chloé era în vârstă de două luni, doamna Mercredi şi fiica ei au plecat din Anglia în insula Réunion, unde au ajuns a doua zi. Tatăl copilului nu a fost informat dinainte despre plecarea mamei şi a copilului, dar a primit o scrisoare, la 10 octombrie 2009, în care doamna Mercredi a expus motivele acelei plecări.[...]
    41. Prin prima întrebare, instanţa de trimitere încearcă să clarifice, în esenţă, cum să interpreteze corect conceptul de «reşedinţă obişnuită» în sensul art. 8 şi 10 din Regulament, pentru a determina care instanţă are competenţă pentru a dispune în chestiuni legate de drepturile de încredinţare, în special acolo unde, ca în acţiunea principală, disputa vizează un copil mic care este deplasat legal de mama lui într-un stat membru, altul decât cel al reşedinţei obişnuite a copilului, şi care a stat acolo doar câteva zile până când instanţa din statul din care a plecat este sesizată. [...]56. Reiese, din toate cele de mai sus, că răspunsul la prima întrebare este acela că «reşedinţa obişnuită», în înţelesul art. 8 şi 10 din Regulament, trebuie interpretată ca însemnând că o astfel de reşedinţă corespunde locului care reflectă un grad de integrare a copilului într-un mediu social şi de familie. În acest scop, când situaţia în cauză este aceea a unui copil mic care a stat cu mama lui doar câteva zile într-un stat membru - altul decât cel în care îşi avea reşedinţa obişnuită - în care a fost deplasat, factorii care trebuie luaţi în considerare includ, în primul rând, durata, regularitatea, condiţiile şi motivele pentru şederea pe teritoriul acelui stat membru şi pentru mutarea mamei în acel stat şi, în al doilea rând, cu referire specială la vârsta copilului, originile geografice şi de familie ale mamei şi conexiunile de familie şi sociale pe care mama şi copilul le au cu acel stat membru. Este responsabilitatea instanţei naţionale să stabilească reşedinţa obişnuită a copilului, luând în considerare toate circumstanţele de fapt specifice fiecărui caz individual.57. Dacă aplicarea testelor menţionate mai sus ar fi dus, în acţiunea principală, la concluzia că reşedinţa obişnuită a copilului nu poate fi stabilită, ar trebui să se determine care instanţă are competenţă pe baza criteriului prezenţei copilului, în temeiul art. 13 din Regulament.
    ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie29. Reclamantul s-a plâns că refuzul instanţelor din România de a dispune înapoierea copilului său în Italia i-a încălcat dreptul la respectarea vieţii de familie, protejat de art. 8 din Convenţie, care este redactat după cum urmează:1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.A. Cu privire la admisibilitate30. Curtea constată că cererea nu este nici vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenţie. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.B. Cu privire la fond1. Argumentele părţilora) Reclamantul31. Reclamantul a reiterat că Y s-a născut în Italia şi a locuit în acea ţară continuu, până când X a luat-o în mod ilegal în România. Ea avea un permis de şedere italian şi asigurare medicală în Italia. În plus, în acea perioadă, intenţia cuplului era ca ei să trăiască împreună în Italia. El şi X, ca părinţi ai lui Y, erau căsătoriţi şi locuiau în Italia, unde el îşi avea reşedinţa şi era lucrător salariat remunerat.32. Deşi la acea dată părinţii îşi exercitau în comun autoritatea parentală, X a decis unilateral, fără consimţământul reclamantului, să se întoarcă cu copilul în România. A călătorit cu maşina pentru a eluda controalele la frontieră şi, astfel, cerinţele legale pentru trecerea frontierei cu un copil mic.33.
    Reclamantul a mai susţinut că, în decizia definitivă din 14 iunie 2018, Curtea de Apel nu a ţinut seama de interesul superior al copilului.
    b) Guvernul34. Guvernul a susţinut că interpretarea Convenţiei de la Haga făcută de Curtea de Apel fusese corectă, întrucât a pus în balanţă diferitele interese implicate şi a decis ce era cel mai bine pentru copil. Acesta a reiterat că era responsabilitatea autorităţilor naţionale să stabilească reşedinţa obişnuită a copilului. În prezenta cauză, acestea au făcut acest lucru în totală conformitate cu decizia CJUE în materia respectivă. Acesta a susţinut că nici X, nici Y nu erau integrate în societatea italiană când au părăsit acea ţară, în august 2017: X petrecuse foarte puţin timp în Italia, iar Y era în vârstă de doar patru luni la acea dată.
    2. Motivarea Curţiia) Principii generale35. Principiile relevante privind ingerinţa în exercitarea dreptului la respectarea vieţii de familie, precum şi obligaţiile pozitive ce revin statului în temeiul art. 8 din Convenţie, în cauzele referitoare la înapoierea unui copil în temeiul Convenţiei de la Haga, sunt rezumate în Cauza X împotriva Letoniei [(MC), nr. 27.853/09, pct. 92-108, CEDO 2013] şi au fost recent reiterate în Cauza Vladimir Ushakov împotriva Rusiei (nr. 15.122/17, pct. 7683, 18 iunie 2019).36. Curtea a hotărât în special că, în domeniul răpirii internaţionale de copii, obligaţiile statelor contractante impuse la art. 8 trebuie interpretate în lumina cerinţelor Convenţiei de la Haga şi ale Convenţiei din 20 noiembrie 1989 privind drepturile copilului, precum şi a normelor şi principiilor relevante ale dreptului internaţional aplicabile în relaţiile dintre părţile contractante [ibidem alin. (93), cu trimiterile suplimentare; în ceea ce priveşte drepturile fundamentale şi principiul încrederii reciproce în cadrul UE, a se vedea Avotiņš împotriva Letoniei [MC], nr. 17.502/07, pct. 46-49, CEDO 2016).
    37. În toate hotărârile referitoare la copii, interesul superior al acestora trebuie să prevaleze [ibidem, pct. 96, precum şi Strand Lobben şi alţii împotriva Norvegiei (MC), nr. 37.283/13, pct. 204, 10 septembrie 2019]. Aceeaşi filosofie este inerentă Convenţiei de la Haga, care asociază acest interes cu restabilirea status- quoului prin intermediul unei hotărâri de înapoiere imediată a copilului în ţara sa de reşedinţă obişnuită în caz de răpire ilegală, ţinând seama în acelaşi timp de faptul că neînapoierea se poate dovedi uneori justificată de motive obiective care corespund interesului copilului, explicând astfel existenţa unor excepţii, şi anume în cazul unui risc grav ca înapoierea copilului să îl expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să îl situeze într-o situaţie intolerabilă [art. 13 alin. (1) lit. (b)]. Curtea mai observă că Uniunea Europeană aderă la aceeaşi filosofie, în cadrul unui sistem care implică doar state membre ale Uniunii Europene şi este întemeiat pe principiul încrederii reciproce. Regulamentul Bruxelles II bis, ale cărui dispoziţii privind răpirea de copii le completează pe cele deja prevăzute de Convenţia de la Haga, se referă de asemenea în preambulul său la interesul superior al copilului (a se vedea supra, pct. 42), în timp ce art. 24 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale subliniază că, în toate acţiunile referitoare la copii, interesul superior al copilului trebuie să prevaleze (a se vedea X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 97).38. În contextul specific al prezentei cauze, Curtea reiterează că nu propune să înlocuiască evaluarea instanţelor naţionale cu propria sa evaluare. Acestea fiind spuse, fără a aduce atingere marjei de apreciere a statului, Curtea trebuie să se asigure că procesul decizional care a condus la adoptarea de către instanţele naţionale a măsurilor contestate a fost echitabil şi a permis celor implicaţi să îşi susţină pe deplin cauza şi că a fost protejat interesul superior al copilului (ibidem, pct. 102, cu trimiterile suplimentare şi Blaga împotriva României, nr. 54.443/10, pct. 67, 1 iulie 2014).39. În special, Curtea reiterează că art. 8 din Convenţie impune autorităţilor naţionale o anumită obligaţie procedurală în această privinţă: când evaluează o cerere de înapoiere a unui copil, instanţele trebuie să pronunţe o decizie în care să arate motivele specifice în lumina circumstanţelor cauzei. Acest lucru va permite Curţii, a cărei sarcină nu este să ia locul instanţelor naţionale, să efectueze supravegherea la nivel european care i-a fost încredinţată (a se vedea Vladimir Ushakov, citat mai sus, pct. 83).
    b) Aplicarea acelor principii în cazul faptelor prezentei cauze40. La început, Curtea consideră că decizia Curţii de Apel Bucureşti din 14 iunie 2018 prin care se respingea înapoierea copilului reclamantului în Italia a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii de familie. La acea dată, reclamatul şi X erau căsătoriţi şi astfel exercitau în comun autoritatea părintească în privinţa copilului lor. Curtea reiterează că a constatat că cerinţele Convenţiei de la Haga se aplică şi în cazul cuplurilor căsătorite care exercită în comun autoritatea părintească cu privire la copiii lor fără să fie nevoie de vreo hotărâre judecătorească în această privinţă (a se vedea Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71.099/01, pct. 76, 5 aprilie 2005, precum şi supra, pct. 26). În consecinţă, şi în ciuda alegaţiilor lui X în sens contrar (a se vedea pct. 13 in fine), Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască că autoritatea părintească era exercitată efectiv în comun de către ambii părinţi înainte de deplasare.41. Rămâne să se stabilească dacă ingerinţa era „prevăzută de lege“, dacă a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime şi dacă era „necesară într-o societate democratică“ (a se vedea Andersena împotriva Letoniei, nr. 79.441/17, pct. 133, 19 septembrie 2019).42. Curtea observă mai întâi că ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume de art. 3 din Convenţia de la Haga ratificată de statul pârât prin Legea nr. 100/1992 (a se vedea supra, pct. 24). Cu privire la acest aspect, Curtea observă totodată că, în calitate de state membre ale UE, ambele state sunt părţi ale Regulamentului Bruxelles II bis, care este, astfel, aplicabil în cauză (a se vedea K.J. împotriva Poloniei, nr. 30.813/14, pct. 58, 1 martie 2016).
    43. Curtea observă, apoi, că astfel, Curtea de Apel Bucureşti a acţionat în ceea ce a considerat a fi urmărirea obiectivului legitim de protejare a drepturilor şi libertăţilor copilului (a se vedea mutatis mutandis Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 87, şi Blaga, citată anterior, pct. 74), ceea ce este conform cu protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, prevăzută la art. 8 alin. (2) din Convenţie.44. În cele din urmă, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa în cauză era „necesară într-o societate democratică“ în sensul art. 8 alin. (2) din Convenţie, interpretat în lumina instrumentelor internaţionale relevante, şi dacă, atunci când s-au pus în balanţă interesele concurente aflate în joc, s-a acordat importanţa corespunzătoare interesului superior al copilului, în cadrul marjei de apreciere acordate statului în astfel de situaţii (a se vedea supra, pct. 38, precum şi X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 54, şi Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 88). Pentru a face acest lucru, Curtea va ţine seama de motivarea înaintată de curtea de apel pentru hotărârea sa (a se vedea supra, pct. 15-17).45. Curtea notează că următoarele circumstanţe au determinat curtea de apel să concluzioneze că Italia nu fusese statul reşedinţei obişnuite a lui Y: părinţii s-au căsătorit şi au conceput copilul în România şi erau înregistraţi ca rezidenţi în acel stat (a se vedea supra, pct. 15); aceştia nu au hotărât de comun acord să îşi schimbe locul de reşedinţă în Italia (a se vedea supra, pct. 16); Y era un copil mic la data la care a fost deplasată (a se vedea supra, pct. 17); iar mama nu vorbea limba italiană şi nu lucra în Italia la acea dată (ibidem).46. Curtea va verifica dacă interpretarea de mai sus şi aplicarea prevederilor Convenţiei de la Haga şi ale Regulamentului Bruxelles II bis de către curtea de apel au asigurat drepturile reclamantului garantate de art. 8 din Convenţie (a se vedea supra, pct. 36, precum şi Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 92).47. Curtea observă că fiica reclamantului s-a născut în martie 2017 în Italia, unde a trăit toată viaţa ei, până la deplasarea ei în România în august 2017. A fost înregistrată în Italia la naştere şi a beneficiat de asigurare medicală italiană (a se vedea supra, pct. 5). Până în august 2017, reclamantul, X şi Y au locuit împreună în Italia ca familie, fapt recunoscut de curtea de apel în hotărârea sa. Astfel, se poate deduce că singura locuinţă pe care copilul o cunoscuse până la acea dată a fost în Italia. Curtea de asemenea se inspiră din principiile Regulamentului Bruxelles II bis, astfel cum este interpretat de CJUE în jurisprudenţa sa şi nu poate să nu observe că, înainte de deplasarea sa din Italia, copilul era, cel puţin într-o anumită măsură, integrat într-un mediu social şi de familie în acea ţară (a se vedea supra, pct. 28).48. Curtea observă că, în timpul procedurii de divorţ, reclamantul, prin avocatul lui, a anunţat că reşedinţa sa permanentă era în jurisdicţia Judecătoriei Sighetu Marmaţiei în România (a se vedea supra, pct. 19). Acestea fiind spuse, Curtea trebuie să reitereze că, în sensul Convenţiei de la Haga, conceptul de „reşedinţă obişnuită“ este o chestiune de pur fapt şi diferă de domiciliu (a se vedea Raportul explicativ citat anterior la pct. 26). Este, totuşi, neclar din hotărârea curţii de apel dacă o astfel de distincţie s-a făcut în prezenta cauză şi, dacă s-a făcut, pe ce motive. Hotărârea curţii de apel nu explică de ce acea instanţă a favorizat ceea ce pare a fi domiciliul din România al părinţilor în raport cu elementele factuale clare care i-au fost prezentate care indicau că familia locuia în Italia la momentul naşterii copilului şi până la deplasarea acestuia şi au făcut toate aranjamentele la naşterea copilului pentru a-l înregistra în Italia şi pentru a-i permite să beneficieze de sistemul de protecţie socială italian (a se vedea supra, pct. 5 şi 15).49.
    În plus, se pare că curtea de apel s-a bazat pe constatările CJUE în hotărârea Barbara Mercredi fără a face vreo evaluare a diferenţei contextuale dintre acea cauză şi cauza care i-a fost prezentată de reclamant. De fapt, niciuna dintre diferenţele factuale semnificative dintre cele două cauze nu pare să fi fost prezentată în hotărârea curţii de apel, precum: faptul că, în hotărârea Barbara Mercredi, mama avea autoritate părintească exclusivă în privinţa copilului, iar părinţii nu locuiau împreună. Curtea consideră că şi circumstanţele specifice ale acelei cauze, care erau semnificativ diferite de cele ale prezentei cauze, necesitau o examinare mai amănunţită a domeniului de aplicare a drepturilor părintelui care deţine autoritatea părintească.
    50. Pentru aceste motive şi fără a aduce atingere principiului subsidiarităţii, Curtea trebuie să concluzioneze că refuzul instanţei naţionale de a recunoaşte Italia ca ţara reşedinţei obişnuite a lui Y nu este în concordanţă cu faptele (a se compara Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 92) din prezenta cauză sau cu scopul Convenţiei de la Haga care este, în primul rând, protejarea interesului superior al copiilor prin restaurarea status- quoului şi asigurarea înapoierii lor imediate în ţara unde îşi au reşedinţa obişnuită în cazul răpirii ilegale (a se vedea X împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 97, şi pct. 25 din Raportul explicativ privind Convenţia de la Haga, citat la pct. 25 de mai sus). Instanţa naţională nu a acordat importanţă faptului că Y fusese deplasată din Italia fără consimţământul reclamantului, ceea ce i-a încălcat drepturile protejate de lege şi a constituit o ingerinţă în exercitarea normală a acestora. Prin urmare, se pare că prevederile legii aplicabile au fost în prezenta cauză interpretate şi aplicate în aşa fel încât să facă fără însemnătate lipsa consimţământului reclamantului pentru plecarea lui Y în România şi şederea ulterioară acolo.51. Elementele factuale de mai sus, în special constatarea că reşedinţa obişnuită fusese în Italia (a se vedea supra, pct. 50) şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti (a se vedea supra, pct. 40, in fine), ar fi fost în mod normal suficiente pentru a concluziona că era aplicabilă Convenţia de la Haga şi că deplasarea lui Y din Italia fără consimţământul reclamantului a fost ilegală în sensul acelei Convenţii. Acest lucru ar fi implicat, apoi, datoria de a o înapoia pe Y în Italia, în temeiul art. 12 din Convenţia de la Haga (a se vedea supra, pct. 24), dacă nu era îndeplinită niciuna dintre excepţiile prevăzute la art. 13 din acea Convenţie (a se vedea mutatis mutandis Vladimir Ushakov, citată anterior, pct. 94). Nicio astfel de evaluare nu s-a făcut de către curtea de apel, în măsura în care s-a constatat că nu era aplicabilă Convenţia de la Haga în cauză. La fel de important, Curtea nu găseşte nicio menţionare în hotărârea curţii de apel că acea instanţă a identificat interesul superior al copilului şi a ţinut seama în mod corespunzător de acesta în evaluarea sa cu privire la situaţia familiei, astfel cum este cerut de art. 8 din Convenţie (a se vedea jurisprudenţa citată anterior la pct. 37). Trebuie observat, totuşi, că singura instanţă care a examinat situaţia familiei în lumina Convenţiei de la Haga, tribunalul, a considerat că nu era niciun motiv să se opună înapoierii copilului în Italia (a se vedea supra, pct. 13).52. Având în vedere circumstanţele cauzei văzute în ansamblu, Curtea concluzionează că interpretarea şi aplicarea de către curtea de apel a dispoziţiilor Convenţiei de la Haga şi ale Regulamentului Bruxelles II bis nu au asigurat garanţiile prevăzute la art. 8 din Convenţie şi că ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie nu era „necesară într-o societate democratică“ în sensul art. 8 § 2 din Convenţie.53. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
    II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie54. Art. 41 din Convenţie prevede:Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.A. Prejudiciu55. Reclamantul a solicitat 10.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.56. Guvernul a susţinut că reclamantul nu a specificat temeiul cererii lui de despăgubire şi legătura dintre pretinsa încălcare şi suma solicitată.57. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări. Ţinând seama de natura încălcării constatate şi pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului suma de 7.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.B. Cheltuieli de judecată58.
    De asemenea, reclamantul a solicitat 6.225 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocatului, după cum urmează:– 1.525 EUR pentru cele efectuate în faţa instanţelor naţionale în procedura de înapoiere a copilului; şi– 4.700 EUR pentru cele efectuate în faţa Curţii, în special 1.200 EUR pentru procedura dinaintea comunicării cauzei către Guvern, 1.500 EUR pentru reprezentare după comunicare şi 2.000 EUR reprezentând onorariu de succes care trebuie plătit direct în contul avocatului.
    59. Reclamantul a furnizat Curţii facturi care atestă plata sumelor indicate anterior către cabinetul avocatului care îl reprezentase în procedura de înapoiere a copilului şi către cabinetul avocatului care îl reprezentase în procedura în faţa Curţii, cu excepţia onorariului de succes.60. Guvernul a susţinut că nu se poate verifica pe baza facturilor prezentate de reclamant dacă costurile au fost efectuate pentru procedura de înapoiere a copilului lui sau pentru procedura de divorţ. Acesta a mai afirmat că cererea privind costurile de reprezentare juridică în faţa Curţii era exagerată, având în vedere obiectul cauzei.61. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În plus, Curtea reiterează că onorariile unui reprezentant sunt efectuate în mod concret dacă reclamantul le-a plătit sau este dator să le plătească, a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) [(MC) nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI, şi Merabishvili împotriva Georgiei (MC) nr. 72.508/13, pct. 371, 28 noiembrie 2017, cu trimiterile suplimentare].62. Curtea observă că acordurile încheiate de reclamant cu reprezentanţii săi - care dau naştere unor obligaţii doar între avocat şi client - nu pot fi obligatorii pentru Curte, care trebuie să evalueze nivelul cheltuielilor de judecată care urmează să fie rambursate, având în vedere nu doar dacă cheltuielile sunt efectuate în mod concret, ci şi dacă au fost efectuate în mod rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, Iatridis, citată anterior, pct. 55). Ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1.525 EUR pentru cheltuielile de judecată în cadrul procedurilor interne şi suma de 2.700 EUR pentru procedura în faţa Curţii, în total 4.225 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit.
    C. Dobânzi moratorii63. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
    PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA:1. declară cererea admisibilă;2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;3. hotărăşte:a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea judecătorească devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:(i) 7.500 EUR (şapte mii cinci sute de euro) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;(ii) 4.225 EUR (patru mii două sute douăzeci şi cinci euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată;b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;4.
    respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
    Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 7 iulie 2020, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.
    PREŞEDINTE
    YONKO GROZEV
    Grefier,
    Andrea Tamietti
    ----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!