Publicat în Jurnalul Oficial L nr. 335 din 17-12-2009

DIRECTIVA 2009/138/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI

din 25 noiembrie 2009

privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II)

 

(reformare)

(Text cu relevanţă pentru SEE)

 

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

 

având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special articolul 47 alineatul (2) şi articolul 55,

 

având în vedere propunerea Comisiei,

 

având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European (1),

 

după consultarea Comitetului Regiunilor,

 

hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat (2),

 

întrucât:

 

(1)        Următoarele directive urmează să facă obiectul mai multor modificări substanţiale: prima Directivă a Consiliului 73/239/CEE din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare generală directă alta decât asigurarea de viaţă (3), Directiva 78/473/CEE a Consiliului din 30 mai 1978 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative în domeniul coasigurării comunitare (4), Directiva 87/344/CEE a Consiliului din 22 iunie 1987 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind asigurarea de protecţie juridică (5), a doua Directivă a Consiliului 88/357/CEE din 22 iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viaţă, şi de stabilire a dispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertăţii de a presta servicii (6), Directiva 92/49/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viaţă (a treia directivă privind asigurarea generală) (7), Directiva 98/78/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 27 octombrie 1998 privind supravegherea suplimentară a întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare care fac parte dintr-un grup de asigurare (8), Directiva 2001/17/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 martie 2001 privind reorganizarea şi lichidarea întreprinderilor de asigurare (9), Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă (10) şi Directiva 2005/68/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 noiembrie 2005 privind reasigurarea (11). Din motive de claritate, ar trebui să se procedeze la reformarea directivelor menţionate.

 

(2)        Pentru a facilita iniţierea şi desfăşurarea activităţilor de asigurare şi de reasigurare este necesară eliminarea diferenţelor semnificative dintre legislaţiile statelor membre privind normele care se aplică întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare. Prin urmare, ar trebui instituit un cadru juridic pentru a permite întreprinderilor de asigurare şi reasigurare să îşi desfăşoare activitatea de asigurare pe piaţa internă facilitând, astfel, întreprinderilor de asigurare şi reasigurare cu sediul central în Comunitate acoperirea riscurilor şi obligaţiilor situate în interiorul Comunităţii.

 

(3)        Este în interesul bunei funcţionări a pieţei interne să se stabilească norme coordonate privind supravegherea grupurilor de asigurare şi, în vederea protejării creditorilor, privind procedurile de reorganizare şi lichidare referitoare la întreprinderile de asigurare.

 

(4)        Este indicat ca anumite întreprinderi care furnizează servicii de asigurare să nu fie acoperite de sistemul instituit prin prezenta directivă datorită dimensiunii lor, statutului lor legal, naturii lor - fiind strâns legate de sistemele publice de asigurare - sau datorită serviciilor pe care le oferă. În plus, este de dorit excluderea anumitor instituţii din anumite state membre, a căror activitate acoperă numai un sector foarte restrâns şi este limitată prin lege la un anumit teritoriu sau la anumite persoane.

 

(5)        Întreprinderile foarte mici de asigurare care îndeplinesc anumite condiţii, inclusiv un nivel al venitului din prime brute subscrise mai mic de 5 milioane EUR, sunt excluse din domeniul de aplicare a prezentei directive. Cu toate acestea, toate întreprinderile de asigurare şi reasigurare care sunt autorizate deja în conformitate cu directivele în vigoare, ar trebui să fie în continuare autorizate la data aplicării prezentei directive. Întreprinderile care sunt excluse din domeniul de aplicare a prezentei directive ar trebui să se poată prevala de libertăţile fundamentale prevăzute în tratat. Întreprinderile în cauză pot opta să solicite să fie autorizate în conformitate cu prezenta directivă pentru a beneficia de autorizaţia unică prevăzută de prezenta directivă.

 

(6)        Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a solicita înregistrarea întreprinderilor care desfăşoară activităţi de asigurare şi reasigurare şi care sunt excluse din domeniul de aplicare a prezentei directive. Statele membre pot, de asemenea, să supună întreprinderile în cauză supravegherii prudenţiale şi legale.

 

(7)        Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi (12), cea de a şaptea Directivă a Consiliului 83/349/CEE din 13 iunie 1983 în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (g) din tratat, privind conturile consolidate (13), cea de a doua Directivă a Consiliului 84/5/CEE din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (14), Directiva 2004/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind pieţele instrumentelor financiare (15) şi Directiva 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii instituţiilor de credit (16) stabilesc normele generale în materie de contabilitate, răspundere civilă auto, instrumente financiare şi instituţii de credit şi stabilesc definiţii în aceste domenii. Este oportună aplicarea unora dintre definiţiile prevăzute în respectivele directive în sensul prezentei directive.

 

(8)        Accesul la activitatea de asigurare sau de reasigurare ar trebui să fie supus unei autorizări prealabile. Prin urmare, este necesară stabilirea condiţiilor şi procedurilor pentru acordarea respectivei autorizaţii, precum şi pentru un eventual refuz.

 

(9)        Directivele abrogate prin prezenta directivă nu conţin dispoziţii în ceea ce priveşte gama de activităţi de reasigurare pe care o întreprindere de asigurare poate fi autorizată să le desfăşoare. Statele membre pot să decidă să adopte dispoziţii în acest sens.

 

(10)      Trimiterile la întreprinderile de asigurare sau reasigurare conţinute în prezenta directivă ar trebui să includă întreprinderile de asigurare şi reasigurare captive, cu excepţia cazului în care respectivele întreprinderi fac obiectul unor dispoziţii speciale.

 

(11)      Având în vedere că prezenta directivă constituie un instrument esenţial pentru realizarea pieţei interne, întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare autorizate în statele membre de origine ar trebui sa li se permită desfăşurarea, în întreaga Comunitate, a oricărei sau a tuturor activităţilor lor prin înfiinţarea de sucursale sau prin furnizarea de servicii. Aşadar, este oportună realizarea unei asemenea armonizări necesare şi suficiente pentru a obţine recunoaşterea mutuală a autorizaţiilor şi a sistemelor de supraveghere şi, prin urmare, a unei autorizaţii unice valabile pe întreg teritoriul Comunităţii şi care permite efectuarea supravegherii unei întreprinderi de către statul membru de origine.

 

(12)      Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto (a patra directivă privind asigurarea auto) (17) stabileşte normele de desemnare a reprezentanţilor însărcinaţi cu soluţionarea daunelor. Respectivele norme ar trebui să se aplice în sensul prezentei directive.

 

(13)      Întreprinderile de reasigurare ar trebui să îşi limiteze domeniul de activitate la reasigurare şi la operaţiunile legate de aceasta. O asemenea cerinţă nu ar trebui să împiedice o întreprindere de reasigurare să desfăşoare pentru clienţii săi activităţi precum acordarea de consiliere statistică sau actuarială, analize de risc sau cercetare. Acestea pot include şi activităţi şi funcţii ale unui holding din sectorul financiar în sensul articolului 2 alineatul (8) din Directiva 2002/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2002 privind supravegherea suplimentară a instituţiilor de credit, a întreprinderilor de asigurare şi a întreprinderilor de investiţii care aparţin unui conglomerat financiar (18). În orice caz, această cerinţă nu permite desfăşurarea activităţilor bancare şi financiare neasociate.

 

(14)      Protejarea deţinătorilor de poliţe de asigurare presupune că întreprinderile de asigurare şi reasigurare sunt supuse unor cerinţe eficiente de solvabilitate care determină o alocare eficientă a capitalului în Uniunea Europeană. În lumina evoluţiilor pieţei, sistemul actual nu mai este adecvat. Prin urmare, este necesară introducerea unui nou cadru de reglementare.

 

(15)      În conformitate cu ultimele evoluţii din domeniul managementului riscurilor, în contextul Asociaţiei internaţionale a autorităţilor de supraveghere a asigurărilor, al Consiliului pentru standarde internaţionale de contabilitate şi al Asociaţiei internaţionale de actuariat şi date fiind evoluţiile recente din alte sectoare financiare, ar trebui adoptată o abordare economică bazată pe risc, care să motiveze întreprinderile de asigurare şi de reasigurare să îşi evalueze şi să îşi gestioneze în mod adecvat riscurile. Armonizarea ar trebui îmbunătăţită prin stabilirea de norme specifice pentru evaluarea activelor şi pasivelor, inclusiv a rezervelor tehnice.

 

(16)      Obiectivul principal al reglementării şi supravegherii asigurărilor şi reasigurărilor îl reprezintă protejarea corespunzătoare a deţinătorilor de poliţe de asigurare şi a beneficiarilor. Prin beneficiar se înţelege orice persoană fizică sau juridică care are un drept în temeiul unui contract de asigurare. Alte obiective ale reglementării şi supravegherii asigurărilor şi reasigurărilor care ar trebui luate în considerare, însă fără a compromite obiectivul principal, sunt stabilitatea financiară şi echitatea şi stabilitatea pieţelor.

 

(17)      Se preconizează că regimul de solvabilitate stabilit prin prezenta directivă va contribui la o şi mai bună protecţie a deţinătorilor de poliţe de asigurare. Acesta va impune statelor membre să pună la dispoziţia autorităţilor de supraveghere resursele necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor lor stabilite prin prezenta directivă. Acestea includ toate capacităţile necesare, inclusiv resursele financiare şi umane.

 

(18)      Autorităţile de supraveghere din statele membre ar trebui să dispună de toate mijloacele necesare pentru a asigura o desfăşurare ordonată a activităţii întreprinderilor de asigurare şi reasigurare în întreaga Comunitate, indiferent dacă acestea sunt realizate în baza dreptului de stabilire sau a libertăţii de a furniza servicii. Pentru a asigura eficienţa supravegherii, toate acţiunile întreprinse de autorităţile de supraveghere ar trebui să fie proporţionale cu natura, amploarea şi complexitatea riscurilor inerente activităţii unei întreprinderi de asigurare sau reasigurare, indiferent de importanţa întreprinderii în cauză pentru stabilitatea globală a pieţei.

 

(19)      Prezenta directivă nu ar trebui să fie o povară prea mare pentru întreprinderile de asigurare mici şi mijlocii. Unul dintre instrumentele pentru atingerea acestui obiectiv este reprezentat de aplicarea adecvată a principiului proporţionalităţii. Acest principiu ar trebui să se aplice atât cerinţelor impuse asigurătorilor şi reasigurătorilor, cât şi activităţii de exercitare a competenţelor de supraveghere.

 

(20)      În special, prezenta directivă nu ar trebui să reprezinte o povară prea mare pentru întreprinderile de asigurare specializate în furnizarea anumitor tipuri specifice de asigurări sau în furnizarea de servicii către anumite segmente de clienţi şi ar trebui să recunoască faptul că o astfel de specializare poate constitui un instrument valoros pentru managementul eficient şi eficace al riscului. Pentru realizarea acestui obiectiv şi pentru aplicarea adecvată a principiului proporţionalităţii, ar trebui prevăzute dispoziţii care să permită în mod expres întreprinderilor să îşi utilizeze propriile date pentru a calibra parametrii din modulele de risc de subscriere pentru formula standard a cerinţei de capital de solvabilitate.

 

(21)      Prezenta directivă ar trebui să ia în considerare, de asemenea, natura specifică a întreprinderilor de asigurare şi reasigurare captive. Deoarece întreprinderile în cauză acoperă numai riscurile asociate grupului industrial sau comercial căruia îi aparţin, ar trebui să se adopte linii adecvate de acţiune, în concordanţă cu principiul proporţionalităţii, pentru a reflecta natura, amploarea şi complexitatea activităţii lor.

 

(22)      Supravegherea activităţii de reasigurare ar trebui să ia în considerare caracteristicile specifice ale acestui sector, în special caracterul său general şi faptul că deţinătorii de poliţe de asigurare sunt, la rândul lor, întreprinderi de asigurare sau de reasigurare.

 

(23)      Autorităţile de supraveghere ar trebui să aibă posibilitatea de a obţine de la întreprinderile de asigurare şi de reasigurare informaţiile necesare pentru desfăşurarea acţiunilor de supraveghere, inclusiv, dacă este cazul, informaţii difuzate publicului de o întreprindere de asigurare sau de reasigurare în temeiul unor cerinţe legate de raportările financiare, cotarea la bursă sau al altor cerinţe legale sau de reglementare.

 

(24)      Autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine ar trebui să fie responsabile de monitorizarea situaţiei financiare a întreprinderilor de asigurare şi reasigurare. În acest scop, acestea ar trebui să efectueze, periodic, analize şi evaluări.

 

(25)      Autorităţile de supraveghere ar trebui să poată lua în considerare efectele pe care le au asupra managementului riscurilor şi activelor codurile voluntare de conduită şi transparenţă la care aderă instituţiile relevante care tranzacţionează instrumente de investiţii nereglementate sau alternative.

 

(26)      Punctul de plecare în ceea ce priveşte adecvarea cerinţelor cantitative în sectorul asigurărilor îl reprezintă cerinţa de capital de solvabilitate. Prin urmare, în urma procesului de supraveghere, autorităţile de supraveghere ar trebui să aibă competenţa de a impune o majorare de capital faţă de cerinţa de capital de solvabilitate numai în situaţii excepţionale, în cazurile prevăzute în prezenta directivă. Scopul formulei standard a cerinţei de capital de solvabilitate este de a reflecta profilul de risc al majorităţii întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare. Cu toate acestea, pot exista unele cazuri în care abordarea standardizată nu reflectă în mod corespunzător profilul de risc foarte specific al unei întreprinderi.

 

(27)      Impunerea unei majorări de capital are un caracter excepţional deoarece ar trebui să fie utilizată doar în ultimă instanţă, atunci când alte măsuri de supraveghere sunt ineficace sau inadecvate. În plus, termenul "excepţional" ar trebui înţeles în contextul situaţiei specifice a fiecărei întreprinderi, mai degrabă decât raportat la numărul de majorări de capital impuse pe o piaţă specifică.

 

(28)      Majorarea de capital ar trebui menţinută atât timp cât nu sunt soluţionate circumstanţele care au determinat impunerea ei. În cazul unor deficienţe semnificative ale modelului intern parţial sau integral sau ale sistemului de guvernanţă, autorităţile de supraveghere ar trebui să se asigure că întreprinderea în cauză depune toate eforturile pentru a remedia deficienţele care au dus la impunerea majorării de capital. Cu toate acestea, majorarea de capital poate fi păstrată mai mulţi ani în cazul în care abordarea standardizată nu reflectă în mod corespunzător profilul de risc specific unei întreprinderi.

 

(29)      Anumite riscuri pot fi abordate în mod corespunzător doar prin intermediul cerinţelor de guvernanţă şi nu cu ajutorul cerinţelor cantitative reflectate în cerinţa de capital de solvabilitate. Prin urmare, un sistem de guvernanţă eficace este esenţial pentru administrarea adecvată a întreprinderii de asigurare şi pentru sistemul de reglementare.

 

(30)      Sistemul de guvernanţă include funcţia de management al riscurilor, funcţia de conformitate, funcţia de audit intern şi funcţia actuarială.

 

(31)      O funcţie constă în capacitatea administrativă de a îndeplini anumite sarcini de guvernanţă. Identificarea unei anumite funcţii nu împiedică întreprinderea să hotărască în mod independent cum va organiza această funcţie în practică, cu excepţia cazului în care se specifică altfel prin prezenta directivă. Acest lucru nu ar trebui să conducă la cerinţe prea împovărătoare, deoarece ar trebui să se ţină seama de natura, amploarea şi complexitatea activităţilor întreprinderii. Prin urmare, ar trebui să fie posibil ca aceste funcţii să fie îndeplinite de propriul personal al întreprinderii, să se poată baza pe consiliere din partea unor experţi externi sau să poată fi externalizate către experţi, în limitele stabilite prin prezenta directivă.

 

(32)      Mai mult, în întreprinderile mai mici şi de complexitate mai redusă, ar trebui să fie posibil ca o persoană sau o unitate organizatorică să poată îndeplini mai multe funcţii, cu excepţia funcţiei de audit intern.

 

(33)      Funcţiile incluse în sistemul de guvernanţă sunt considerate funcţii cheie şi, prin urmare, sunt funcţii importante şi critice.

 

(34)      Toate persoanele care îndeplinesc funcţii cheie ar trebui să fie competente şi onorabile. Cu toate acestea, numai persoanele care ocupă funcţii cheie ar trebui să fie supuse cerinţelor de notificare către autoritatea de supraveghere.

 

(35)      În scopul evaluării nivelului necesar de competenţă, ar trebui să fie luate în considerare ca factori suplimentari calificările profesionale şi experienţa persoanelor care conduc efectiv întreprinderea sau deţin alte funcţii cheie.

 

(36)      Toate întreprinderile de asigurare şi reasigurare ar trebui să realizeze, ca parte integrantă a strategiei lor de afaceri, o evaluare regulată a nevoilor lor globale de solvabilitate, având în vedere profilul de risc specific (evaluarea internă a riscului şi a solvabilităţii). Această evaluare nu necesită elaborarea unui model intern şi nu este utilizată pentru calcularea unei noi cerinţe de capital, alta decât cerinţa de capital de solvabilitate şi cerinţa de capital minim. Rezultatele fiecărei evaluări ar trebui raportate autorităţii de supraveghere în cadrul informaţiilor care trebuie furnizate în scopuri de supraveghere.

 

(37)      Pentru a asigura supravegherea eficace a funcţiilor sau activităţilor externalizate, este foarte important ca autoritatea de supraveghere a întreprinderii de asigurare sau reasigurare care externalizează să aibă acces la toate datele relevante deţinute de către furnizorul de servicii externalizate, indiferent dacă acesta din urmă este o entitate reglementată sau nereglementată, precum şi să poată efectua inspecţii la faţa locului. Pentru a ţine seama de evoluţiile pieţei şi pentru a garanta respectarea în continuare a condiţiilor de externalizare, autorităţile de supraveghere ar trebui să fie informate înainte de externalizarea unor activităţi sau funcţii critice sau importante. Cerinţele respective ar trebui să ţină seama de lucrările forumului mixt (Joint Forum) şi să fie conforme cu normele şi practicile actuale din sectorul bancar, precum şi cu Directiva 2004/39/CE, precum şi în raport de aplicarea respectivei directive în cazul instituţiilor de credit.

 

(38)      Pentru a garanta transparenţa, întreprinderile de asigurare şi reasigurare ar trebui să facă publice - aceasta însemnând să pună la dispoziţia publicului în format tipărit sau electronic, cu titlu gratuit, cel puţin o dată pe an, informaţii esenţiale privind solvabilitatea şi situaţia lor financiară, Întreprinderilor ar trebui să li se permită să facă publice în mod voluntar informaţii suplimentare.

 

(39)      Ar trebui să fie elaborate prevederi privind schimbul de informaţii între autorităţile de supraveghere şi autorităţile sau organismele care contribuie, prin funcţia lor, la consolidarea stabilităţii sistemului financiar. Prin urmare, este necesar să se precizeze condiţiile în care se poate realiza schimbul de informaţii menţionat anterior. De asemenea, în cazul în care informaţiile nu pot fi divulgate decât cu acordul explicit al autorităţilor de supraveghere, acestea ar trebui să aibă posibilitatea, după caz, de a condiţiona respectivul acord de respectarea unor condiţii stricte.

 

(40)      Se impune promovarea convergenţei supravegherii, nu numai cu privire la instrumentele de supraveghere, ci şi cu privire la practicile de supraveghere. Comitetul european al supraveghetorilor în asigurări şi pensii ocupaţionale (CEIOPS) instituit prin Decizia 2009/79/CE a Comisiei (19) ar trebui să joace un rol important în acest sens şi să raporteze în mod regulat progresele realizate Parlamentului European şi Comisiei.

 

(41)      Obiectivul informărilor şi rapoartelor prezentate de CEIOPS în legătură cu majorările de capital nu este de a limita utilizarea lor permisă în temeiul prezentei directive, ci de a contribui la consolidarea convergenţei supravegherii exercitate de autorităţile de supraveghere din diversele state membre în ceea ce priveşte utilizarea majorărilor de capital.

 

(42)      Pentru a limita sarcina administrativă şi a evita suprapunerea sarcinilor, autorităţile de supraveghere şi autorităţile statistice naţionale ar trebui să coopereze şi să facă schimb de informaţii.

 

(43)      În scopul consolidării activităţii de supraveghere a întreprinderilor de asigurare şi reasigurare şi pentru protejarea deţinătorilor de poliţe de asigurare, auditorii legali în sensul Directivei 2006/43/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 mai 2006 privind auditul legal al conturilor anuale şi al conturilor consolidate (20) ar trebui să aibă datoria de a raporta prompt orice fapte care pot avea efecte serioase asupra situaţiei financiare sau organizării administrative a unei întreprinderi de asigurare sau reasigurare.

 

(44)      Întreprinderile de asigurare care desfăşoară atât activităţi de asigurare de viaţă, cât şi activităţi de asigurare generală ar trebui să gestioneze separat respectivele activităţi pentru a proteja interesele deţinătorilor de poliţe de asigurare de viaţă. În special, respectivele întreprinderi ar trebui să fie supuse aceloraşi cerinţe de capital ca şi cele aplicabile unui grup de asigurare echivalent, compus dintr-o întreprindere de asigurare de viaţă şi o întreprindere de asigurare generală, ţinând seama de transferabilitatea crescută a capitalului în cazul întreprinderilor de asigurare compozite.

 

(45)      Evaluarea situaţiei financiare a întreprinderilor de asigurare şi reasigurare ar trebui să se bazeze pe principii economice solide şi să folosească în mod optimal informaţiile furnizate de pieţele financiare, precum şi datele general disponibile privind riscurile tehnice de asigurare. În special, cerinţele de solvabilitate ar trebui să se bazeze pe o evaluare economică a întregului bilanţ.

 

(46)      Standardele de evaluare în scopuri de supraveghere ar trebui să fie compatibile cu evoluţiile internaţionale din domeniul contabilităţii, în măsura în care este posibil, astfel încât să limiteze sarcina administrativă a întreprinderilor de asigurare şi reasigurare.

 

(47)      În conformitate cu abordarea respectivă, cerinţele de capital ar trebui să fie acoperite din fonduri proprii, indiferent dacă este vorba de elemente din bilanţ sau din afara bilanţului. Deoarece nu toate resursele financiare asigură absorbţia totală a pierderilor nici în cazul lichidării şi nici în cazul continuării activităţii, elementele de fonduri proprii ar trebui clasificate în conformitate cu criterii de calitate pe trei ranguri, iar valoarea fondurilor proprii eligibilă pentru a acoperi cerinţele de capital ar trebui limitată în consecinţă. Limitele aplicabile elementelor de fonduri proprii ar trebui să se aplice doar pentru a determina solvabilitatea întreprinderilor de asigurare şi reasigurare şi nu ar trebui să restricţioneze şi mai mult libertatea respectivelor întreprinderi în ceea ce priveşte gestionarea internă a capitalurilor lor.

 

(48)      În general, activele care sunt libere de orice sarcini previzibile sunt disponibile să absoarbă pierderile cauzate de fluctuaţii negative ale pieţei, atât în perspectiva continuării activităţilor, cât şi în caz de lichidare. Prin urmare, marea majoritate a excedentului de active faţă de pasive, evaluat în conformitate cu principiile prevăzute în prezenta directivă, ar trebui considerat drept capital de foarte bună calitate (rangul 1).

 

(49)      Nu toate activele unei întreprinderi sunt libere de restricţii. În unele state membre, anumite produse constituie structuri delimitate în cadrul unor fonduri, care dau unei clase de deţinători de poliţe de asigurare drepturi mai importante la active în cadrul propriului lor "fond". Deşi aceste active sunt incluse la calcularea excedentului de active faţă de pasive pentru determinarea fondurilor proprii, în realitate ele nu pot fi puse la dispoziţie pentru acoperirea riscurilor din afara fondului restricţionat. Pentru a asigura consecvenţa cu abordarea economică, evaluarea fondurilor proprii trebuie ajustată pentru a reflecta natura diferită a activelor care fac parte dintr-un mecanism restricţionat. În mod similar, metoda de calcul a cerinţei de capital de solvabilitate ar trebui să reflecte reducerea concentrării/ diversificării conexe fondurilor restricţionate în cauză.

 

(50)      În unele state membre este o practică curentă ca întreprinderile de asigurare să vândă produse de asigurări de viaţă pentru care deţinătorii de poliţe de asigurare şi beneficiarii contribuie la capitalul de risc al întreprinderii în schimbul randamentului total sau parţial al contribuţiilor. Aceste profituri acumulate reprezintă fonduri surplus aflate în proprietatea entităţii juridice în care sunt generate.

 

(51)      Fondurile surplus ar trebui evaluate în conformitate cu abordarea economică prevăzută în prezenta directivă. În acest scop, simpla referire la evaluarea fondurilor surplus în conturile anuale statutare nu ar trebui să fie suficientă. În conformitate cu cerinţele privind fondurile proprii, fondurile surplus ar trebui să facă obiectul criteriilor prevăzute în prezenta directivă privind clasificarea pe ranguri. Acest lucru înseamnă, printre altele, că numai fondurile surplus care îndeplinesc cerinţele pentru a fi clasificate la rangul 1 ar trebui considerate capital de rangul 1.

 

(52)      Asociaţiile mutuale şi de tip mutual cu contribuţii variabile pot solicita membrilor lor contribuţii suplimentare (contribuţii suplimentare ale membrilor) pentru a majora volumul resurselor financiare pe care le deţin pentru absorbţia pierderilor. Contribuţiile suplimentare ale membrilor pot reprezenta o sursă importantă de finanţare pentru asociaţiile mutuale şi de tip mutual, inclusiv atunci când acestea se confruntă cu fluctuaţii negative ale pieţei. Prin urmare, contribuţiile suplimentare ale membrilor ar trebui recunoscute ca elemente suplimentare de fonduri proprii şi tratate în consecinţă din punctul de vedere al solvabilităţii. În special, în cazul asociaţiilor mutuale sau de tip mutual ale armatorilor cu contribuţii variabile, care acoperă numai riscuri maritime, solicitarea de contribuţii suplimentare din partea membrilor este o practică veche, supusă unor modalităţi de recuperare specifice, iar cuantumul aprobat al acestor contribuţii suplimentare ale membrilor ar trebui tratat drept capital de bună calitate (rangul 2). În mod similar, în cazul altor asociaţii mutuale sau de tip mutual în cadrul cărora contribuţiile suplimentare ale membrilor sunt de o calitate similară, cuantumul aprobat al acelor contribuţii suplimentare ale membrilor ar trebui tratat, de asemenea, drept capital de bună calitate (rangul 2).

 

(53)      Pentru a permite întreprinderilor de asigurare şi reasigurare să-şi îndeplinească angajamentele faţă de deţinătorii de poliţe de asigurare şi beneficiari, statele membre ar trebui să impună respectivelor întreprinderi constituirea de rezerve tehnice adecvate. Principiile şi metodele actuariale şi statistice pe care se bazează calcularea acestor rezerve tehnice ar trebui armonizate în întreaga Comunitate, pentru a obţine o mai bună comparabilitate şi transparenţă.

 

(54)      Calcularea rezervelor tehnice ar trebui să fie conformă cu evaluarea activelor şi a altor obligaţii/pasive, cu piaţa şi cu evoluţiile internaţionale în materie de contabilitate şi supraveghere.

 

(55)      Prin urmare, valoarea rezervelor tehnice ar trebui să corespundă sumei pe care o întreprindere de asigurare sau de reasigurare ar trebui să o plătească dacă şi-ar transfera imediat drepturile şi obligaţiile contractuale către o altă întreprindere. În consecinţă, valoarea rezervelor tehnice ar trebui să corespundă sumei pe care o altă întreprindere de asigurare sau de reasigurare (întreprinderea de referinţă) ar putea să o solicite pentru a prelua şi a respecta obligaţiile contractuale de asigurare şi reasigurare de bază. Valoarea rezervelor tehnice ar trebui să reflecte caracteristicile portofoliului de asigurări de bază. Prin urmare, informaţiile care se raportează în mod specific la o întreprindere, cum ar fi informaţii privind gestionarea daunelor şi cheltuielile, ar trebui folosite la calcularea rezervelor tehnice doar în măsura în care respectivele informaţii permit întreprinderilor de asigurare şi reasigurare să reflecte mai bine caracteristicile portofoliului de asigurări de bază.

 

(56)      Prezumţiile făcute cu privire la întreprinderea de referinţă care se presupune că va prelua şi va respecta obligaţiile de asigurare şi reasigurare de bază ar trebui armonizate în întreaga Comunitate. În special, prezumţiile referitoare la întreprinderea de referinţă, făcute pentru a determina dacă şi în ce măsură efectele diversificării ar trebui luate în considerare la calcularea marjei de risc, ar trebui analizate în cadrul evaluării impactului măsurilor de aplicare şi, ulterior, ar trebui armonizate la nivel comunitar.

 

(57)      Pentru calcularea rezervelor tehnice ar trebui să fie posibilă folosirea de interpolări şi extrapolări rezonabile pe baza unor valori de piaţă observate în mod direct.

 

(58)      Este necesar ca valoarea actualizată estimată a obligaţiilor de asigurare să fie calculată pe bază de informaţii actuale şi credibile şi ipoteze realiste, ţinând seama de garanţiile financiare şi de opţiunile din contractele de asigurare şi reasigurare, pentru a furniza o evaluare economică a obligaţiilor de asigurare sau reasigurare. Ar trebui să fie impusă utilizarea unor metode actuariale eficiente şi armonizate.

 

(59)      Pentru a reflecta situaţia specifică a întreprinderilor mici şi mijlocii, ar trebui prevăzute abordări simplificate pentru calcularea rezervelor tehnice.

 

(60)      Regimul de supraveghere ar trebui să prevadă, pe de o parte, o cerinţă privind fondurile proprii care variază în funcţie de riscuri, bazată pe un calcul prospectiv, pentru a se asigura intervenţia precisă şi la timp a autorităţilor de supraveghere (cerinţa de capital de solvabilitate) şi un nivel minim de securitate sub care nu ar trebui să se situeze resursele financiare (cerinţa de capital minim). Ambele cerinţe de capital ar trebui să fie armonizate la nivelul întregii Comunităţi pentru a se asigura un grad adecvat de protecţie a deţinătorilor de poliţe de asigurare. Pentru buna funcţionare a prezentei directive, ar trebui să existe o scară adecvată de intervenţie între cerinţa de capital de solvabilitate şi cerinţa de capital minim.

 

(61)      Pentru a reduce eventualele efecte prociclice nejustificate ale sistemului financiar şi pentru a evita situaţia în care întreprinderile de asigurare şi reasigurare ar fi obligate în mod nejustificat să obţină capital suplimentar sau să îşi vândă investiţiile ca urmare a unor evoluţii nefavorabile temporare pe pieţele financiare, modulul "risc de piaţă" al formulei standard pentru cerinţa de capital de solvabilitate ar trebui să includă un mecanism de ajustare simetrică faţă de variaţia preţurilor acţiunilor. În plus, în eventualitatea unor scăderi excepţionale ale pieţelor financiare şi în cazul în care acest mecanism de ajustare simetrică nu este suficient pentru a permite întreprinderilor de asigurare şi reasigurare să respecte cerinţa de capital de solvabilitate, ar trebui să se prevadă posibilitatea ca autorităţile de supraveghere să prelungească perioada în care întreprinderile de asigurare şi reasigurare trebuie să îşi refacă nivelul de fonduri proprii eligibile, necesare pentru a acoperi nivelul cerinţei de capital de solvabilitate.

 

(62)      Cerinţa de capital de solvabilitate ar trebui să reflecte un nivel al fondurilor proprii eligibile care să permită întreprinderilor de asigurare şi reasigurare să absoarbă pierderile semnificative şi să garanteze în mod rezonabil deţinătorilor de poliţe de asigurare şi beneficiarilor că plăţile se vor efectua la scadenţă.

 

(63)      Pentru a se asigura că deţin în permanenţă fonduri proprii eligibile la nivelul cerinţei de capital de solvabilitate, ţinând seama de eventualele modificări ale profilului lor de risc, întreprinderile de asigurare şi reasigurare ar trebui să calculeze cerinţa de capital de solvabilitate cel puţin o dată pe an, să o monitorizeze constant şi să o recalculeze ori de câte ori profilul de risc suferă o modificare semnificativă.

 

(64)      Pentru a promova managementul corect al riscurilor şi a alinia cerinţele de capital regulamentare cu practicile din domeniu, ar trebui ca cerinţa de capital de solvabilitate să fie stabilită ca fiind capitalul economic deţinut de întreprinderile de asigurare şi reasigurare pentru a garanta că falimentul nu intervine mai des decât o dată la 200 de cazuri sau, dacă nu, că întreprinderile în cauză vor mai fi în măsură, cu o probabilitate de cel puţin 99,5%, să îşi îndeplinească obligaţiile faţă de deţinătorii de poliţe de asigurare şi beneficiari în următoarele 12 luni. Acest capital economic ar trebui calculat pe baza profilului real de risc al respectivelor întreprinderi, ţinând seama de impactul posibilelor tehnici de diminuare a riscurilor, precum şi de efectele diversificării.

 

(65)      Ar trebui să fie elaborate prevederi pentru stabilirea unei formule standard de calculare a cerinţei de capital de solvabilitate, pentru a permite tuturor întreprinderilor de asigurare şi reasigurare să îşi evalueze capitalul economic. În ceea ce priveşte structura formulei standard, ar trebui adoptată o abordare modulară, ceea ce înseamnă că expunerea individuală la fiecare categorie de risc în parte ar trebui evaluată într-o primă fază şi agregată într-o a doua fază. În cazul în care utilizarea unor parametri specifici întreprinderii permit o mai bună reflectare a profilului de risc de subscriere al întreprinderii, acest lucru ar trebui permis, cu condiţia ca aceşti parametri să fie obţinuţi utilizând o metodă standard.

 

(66)      Pentru a reflecta situaţia specifică a întreprinderilor mici şi mijlocii, ar trebui să fie elaborate abordări simplificate ale calculării cerinţei de capital de solvabilitate în conformitate cu formula standard.

 

(67)      În principiu, noua abordare bazată pe risc nu include conceptul de limite cantitative ale investiţiilor şi criterii de eligibilitate a activelor. Cu toate acestea, ar trebui să fie posibilă introducerea unor limite de investiţii şi de criterii de eligibilitate a activelor pentru a lua în considerare riscurile care nu sunt acoperite în mod adecvat de un submodul al formulei standard.

 

(68)      Pentru a reflecta abordarea orientată spre risc a cerinţei de capital de solvabilitate, ar trebui să existe posibilitatea, în circumstanţe specifice, de a utiliza în locul formulei standard modele interne integrale sau parţiale pentru calcularea respectivei cerinţe. Pentru a asigura deţinătorilor de poliţe de asigurare şi beneficiarilor un nivel echivalent de protecţie, asemenea modele interne ar trebui să facă obiectul aprobării prealabile de către autorităţile de supraveghere pe baza unor procese şi standarde armonizate.

 

(69)      În cazul în care valoarea fundurilor proprii de bază eligibile scade sub cerinţa de capital minim, ar trebui retrasă autorizaţia întreprinderilor de asigurare şi reasigurare dacă respectivele întreprinderi nu pot să îşi restabilească rapid nivelul fondurilor proprii de bază eligibile la nivelul cerinţei de capital minim.

 

(70)      Cerinţa de capital minim ar trebui să asigure un nivel minim sub care nu ar trebui să se situeze resursele financiare. Este necesar ca nivelul respectiv să fie calculat în conformitate cu o formulă simplă, care să fie supusă unor limite maxime şi minime bazate pe cerinţa de capital de solvabilitate în funcţie de riscuri pentru a permite o scară graduală de intervenţie pentru autorităţile de supraveghere, şi să se bazeze pe date care pot fi auditate.

 

(71)      Întreprinderile de asigurare şi reasigurare ar trebui să aibă active de calitate suficientă pentru a-şi acoperi cerinţele financiare generale. Toate investiţiile deţinute de întreprinderile de asigurare şi reasigurare ar trebui gestionate în conformitate cu principiul "persoanei prudente".

 

(72)      Statele membre nu ar trebui să impună întreprinderilor de asigurare sau reasigurare să îşi investească activele în anumite categorii de active, astfel de cerinţe fiind incompatibile cu libera circulaţie a capitalului prevăzut la articolul 56 din tratat.

 

(73)      Este necesar să se interzică orice dispoziţii care autorizează statele membre să impună constituirea de active ca garanţii de acoperire a rezervelor tehnice ale unei întreprinderi de asigurare sau reasigurare, oricare ar fi forma pe care ar îmbrăca-o respectiva obligaţie, în cazul în care asigurătorul este reasigurat de o întreprindere de asigurare sau reasigurare autorizată în temeiul prezentei directive sau de o întreprindere dintr-o ţară terţă atunci când regimul de solvabilitate al respectivei ţări terţe a fost considerat echivalent.

 

(74)      Până în prezent, cadrul juridic nu a stabilit criterii detaliate pentru evaluarea prudenţială a unei achiziţii propuse şi nici o procedură de aplicare a acestor criterii. Prin urmare, este necesară o clarificare a criteriilor şi a procesului de evaluare prudenţială pentru a oferi certitudinea juridică, claritatea şi predictibilitatea necesare cu privire la procesul de evaluare, precum şi la rezultatul acestuia. Aceste criterii şi proceduri au fost introduse prin dispoziţiile din Directiva 2007/44/CE. În ceea ce priveşte asigurarea şi reasigurarea, dispoziţiile respective ar trebui, prin urmare, să fie codificate şi integrate în prezenta directivă.

 

(75)      Prin urmare, este esenţială o armonizare maximă a acestor proceduri şi evaluări prudenţiale la nivelul Comunităţii. Cu toate acestea, dispoziţiile privind participaţiile calificate nu ar trebui să împiedice statele membre să impună ca autorităţile de supraveghere să fie informate cu privire la achiziţionarea de participaţii inferioare pragurilor stabilite în respectivele dispoziţii, atâta timp cât statul membru nu impune în acest scop mai mult de un prag suplimentar mai mic de 10%. Respectivele dispoziţii nu ar trebui să împiedice autorităţile de supraveghere nici de la formularea de recomandări generale cu privire la momentul din care asemenea participaţiuni sunt considerate ca având o influenţă semnificativă.

 

(76)      Având în vedere mobilitatea crescândă a cetăţenilor Uniunii, asigurarea de răspundere civilă auto este din ce în ce mai mult oferită pe o bază trans-frontalieră. Pentru a menţine buna funcţionare a sistemului de carte verde şi înţelegerile între birourile naţionale de asigurători auto, este oportun ca statele membre să poată impune întreprinderilor de asigurare care încheie asigurări de răspundere civilă auto pe teritoriul lor prin furnizare de servicii să devină membre şi să participe la finanţarea biroului naţional, precum şi a fondului de garantare creat în respectivul stat membru. Statul membru în care se furnizează serviciile ar trebui să impună întreprinderilor care încheie asigurări de răspundere civilă auto numirea unui reprezentant pe teritoriul său care să colecteze toate informaţiile necesare privind daunele şi să reprezinte întreprinderea respectivă.

 

(77)      În cadrul unei pieţe interne, este în interesul deţinătorului de poliţă de asigurare să aibă acces la cea mai largă gamă de produse de asigurare oferite în Comunitate. Statul membru în care este situat riscul sau statul membru al angajamentului ar trebui, prin urmare, să se asigure că nu există nici un obstacol în calea comercializării pe teritoriul său a produselor de asigurare oferite spre vânzare în Comunitate, în măsura în care acestea nu contravin dispoziţiilor legale de interes general în vigoare în statul membru respectiv şi atâta timp cât interesul general nu este protejat de normele din statul membru de origine.

 

(78)      Ar trebui prevăzut un regim de sancţiuni aplicabile în cazul în care o întreprindere de asigurare nu respectă oricare dintre dispoziţiile de interes general aplicabile în statul membru în care este situat riscul sau în statul membru al angajamentului.

(79)      Pe o piaţă internă a asigurărilor, consumatorii pot alege dintr-o gamă mai largă şi mai variată de contracte. Pentru a beneficia pe deplin de această diversitate şi de concurenţa crescândă, consumatorilor ar trebui să le fie comunicate toate informaţiile de care au nevoie pentru a le permite să aleagă contractul cel mai potrivit cu nevoile lor.

 

(80)      O întreprindere de asigurare care oferă contracte de asistenţă ar trebui să dispună de mijloacele necesare pentru a furniza prestaţiile în natură pe care le oferă într-un termen corespunzător. Ar trebui stabilite dispoziţii speciale pentru calcularea cerinţei de capital de solvabilitate şi a pragului absolut al cerinţei de capital minim pe care asemenea întreprinderi ar trebui să le deţină.

 

(81)      Desfăşurarea efectivă a coasigurării comunitare pentru activităţile care, prin natura sau amploarea lor, este probabil să fie acoperite prin coasigurare internaţională ar trebui facilitată printr-un minimum de armonizare, pentru a împiedica denaturarea concurenţei şi diferenţele de tratament. În acest context, asigurătorul principal ar trebui să evalueze cererile de despăgubire şi să fixeze valoarea rezervelor tehnice. Mai mult decât atât, ar trebui prevăzută o cooperare specială în domeniul coasigurării comunitare, atât între autorităţile de supraveghere ale statelor membre, cât şi între aceste autorităţi şi Comisie.

 

(82)      Pentru a proteja persoanele asigurate, legislaţiile naţionale privind asigurarea de protecţie juridică ar trebui armonizate. Orice conflict de interese care apare în special din faptul că întreprinderea de asigurare acoperă altă persoană sau acoperă o persoană atât în ceea ce priveşte protecţia juridică cât şi orice altă clasă de asigurare ar trebui evitat, pe cât posibil, sau ar trebui să poată fi rezolvat. În acest scop, un nivel corespunzător de protecţie a deţinătorilor de poliţe de asigurare poate fi obţinut prin diferite mijloace. Indiferent de soluţia adoptată, interesul persoanelor cu asigurare de protecţie juridică ar trebui protejat printr-un sistem de garantare echivalent.

 

(83)      Conflictele intervenite între persoanele asigurate şi întreprinderile de asigurare care acoperă cheltuielile de protecţie juridică ar trebui rezolvate în modul cel mai echitabil şi rapid posibil. Prin urmare, este oportun ca statele membre să stabilească o procedură de arbitraj sau o procedură care să ofere garanţii comparabile.

 

(84)      În anumite state membre, asigurarea de sănătate privată sau voluntară reprezintă o alternativă parţială sau integrală la asigurarea de sănătate oferită de sistemele de asigurări sociale. Natura specială a unei asemenea asigurări de sănătate o diferenţiază de celelalte clase de asigurare pentru daune sau de asigurare de viaţă în măsura în care este necesar să se garanteze accesul efectiv al deţinătorilor de poliţe de asigurare la o asigurare de sănătate privată sau voluntară indiferent de vârsta sau profilul lor de risc. Având în vedere natura şi consecinţele sociale ale contractelor de asigurare de sănătate, autorităţile de supraveghere ale statului membru în care este situat riscul ar trebui să poată impune notificarea sistematică a condiţiilor generale şi speciale ale poliţelor în cazul asigurărilor private sau voluntare de sănătate, pentru a verifica dacă acestea reprezintă o alternativă parţială sau integrală la asigurarea de sănătate oferită de sistemul de asigurări sociale. O asemenea verificare nu ar trebui să fie o condiţie prealabilă a comercializării acestor produse.

 

(85)      Unele state membre au adoptat în acest scop dispoziţii legale speciale. În interesul general, ar trebui să fie posibil să se adopte sau să se menţină astfel de dispoziţii legale atât timp cât nu limitează necorespunzător dreptul de stabilire sau libertatea de a furniza servicii, înţelegându-se că aceste dispoziţii ar trebui să se aplice în acelaşi fel. Natura acestor dispoziţii legale poate varia în funcţie de condiţiile din fiecare stat membru. Obiectivul de a proteja interesul general poate fi atins, de asemenea, în cazul în care se impune întreprinderilor care oferă o asigurare de sănătate privată sau voluntară să propună contracte-tip a căror acoperire să fie aliniată la cea a sistemelor legale de asigurări sociale şi pentru care prima să fie egală sau inferioară unei limite maxime prestabilite şi să participe la sisteme de compensare a pierderilor. S-ar putea de asemenea impune ca baza tehnică a asigurării de sănătate private sau voluntare să fie similară celei de asigurare de viaţă.

 

(86)      Statele membre gazdă ar trebui să aibă posibilitatea de a impune oricărei întreprinderi de asigurare care încheie pe teritoriul lor, pe riscuri proprii, asigurări obligatorii pentru accidente de muncă să respecte dispoziţiile speciale prevăzute în legislaţia lor naţională privind o asemenea asigurare. Cu toate acestea, o asemenea cerinţă nu ar trebui să se aplice dispoziţiilor privind supravegherea financiară, care ar trebui să rămână de competenţa exclusivă a statului membru de origine.

 

(87)      Anumite state membre nu supun activităţile de asigurare nici unei forme de impozitare indirectă, în timp ce majoritatea le aplică taxe speciale şi alte forme de contribuţii, inclusiv suprataxe destinate unor organisme de compensare. Structurile şi ratele acestor impozite şi contribuţii variază considerabil între statele membre în care sunt aplicate. Este de dorit să se prevină existenţa unor diferenţe care conduc la denaturarea concurenţei în domeniul serviciilor de asigurare între statele membre. Sub rezerva unei armonizări ulterioare, aplicarea sistemelor de impozitare şi a altor forme de contribuţie prevăzute de statele membre în care sunt situate riscurile sau de statele membre în care sunt încheiate angajamentele ar putea remedia problema în cauză, iar responsabilitatea de a crea mecanismele necesare pentru a asigura colectarea impozitelor şi contribuţiilor în cauză revine statelor membre.

 

(88)      Statele membre care nu intră sub incidenţa Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I) (21) ar trebui, în conformitate cu prezenta directivă, să aplice dispoziţiile respectivului regulament pentru a determina legea aplicabilă contractelor de asigurare care intră sub incidenţa articolului 7 din respectivul regulament.

 

(89)      Pentru a ţine seama de dimensiunea internaţională a reasigurării, ar trebui să fie elaborate prevederi care să permită încheierea de acorduri internaţionale cu ţările terţe în scopul de a defini modalităţile de supraveghere a întreprinderilor de reasigurare care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul fiecăreia dintre părţile contractante. În plus, ar trebui să se prevadă o procedură flexibilă care să permită evaluarea pe o bază comunitară a echivalenţei controlului prudenţial exercitat de ţările terţe, astfel încât să se amelioreze liberalizarea serviciilor de reasigurare în ţările terţe, fie pe baza stabilirii, fie pe baza furnizării transfrontaliere a serviciilor.

 

(90)      Datorită naturii speciale a activităţilor de reasigurare finită, statele membre ar trebui să se asigure că întreprinderile de asigurare şi reasigurare care încheie contracte de reasigurare finită sau care desfăşoară activităţi de reasigurare finită sunt în măsură să identifice, să măsoare şi să controleze în mod corespunzător riscurile care decurg din respectivele contracte sau activităţi.

 

(91)      Ar trebui să se stabilească norme corespunzătoare privind vehiculele investiţionale care preiau riscurile de la întreprinderile de asigurare şi reasigurare fără a fi o întreprindere de asigurare sau de reasigurare. Sumele recuperabile dintr-un vehicul investiţional ar trebui considerate ca sume deductibile în cadrul contractelor de reasigurare sau de retrocedare.

 

(92)      Vehiculele investiţionale autorizate înainte de 31 octombrie 2012 ar trebui să intre sub incidenţa legislaţiei statului membru care le-a autorizat. Cu toate acestea, pentru a evita arbitrajul de reglementare, orice nouă activitate iniţiată de un astfel de vehicul investiţional după 31 octombrie 2012 ar trebui să intre sub incidenţa prezentei directive.

 

(93)      Având în vedere extinderea continuă a dimensiunii transfrontaliere a sectorului asigurărilor, divergenţele dintre regimurile impuse de statele membre vehiculelor investiţionale, care intră sub incidenţa prezentei directive, ar trebui reduse cât de mult posibil, ţinând seama de structurile lor de supraveghere.

 

(94)      Vehiculele investiţionale ar trebui să facă obiectul unor noi lucrări, ţinând seama de activităţile desfăşurate în alte sectoare financiare.

 

(95)      Măsurile privind supravegherea întreprinderilor de asigurare şi reasigurare dintr-un grup ar trebui să permită autorităţilor care supraveghează o întreprindere de asigurare sau reasigurare să îşi formeze o părere mai realistă cu privire la situaţia financiară a acestora.

 

(96)      O asemenea supraveghere a grupului ar trebui să ia în considerare holdingurile de asigurare şi holdingurile mixte de asigurare în măsura în care este necesar. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să implice în niciun caz că statele membre trebuie să supravegheze respectivele întreprinderi luate în mod individual.

 

(97)      În timp ce supravegherea întreprinderilor de asigurare şi reasigurare individuale rămâne principul esenţial al supravegherii asigurărilor, este necesar să se determine care dintre întreprinderi intră sub incidenţa supravegherii la nivel de grup.

 

(98)      Sub rezerva dreptului comunitar şi naţional, întreprinderile, în special asociaţiile mutuale şi de tip mutual, ar trebui să fie în măsură să formeze concentrări sau grupuri, nu prin legături de capital, ci prin relaţii oficiale, puternice şi durabile, bazate pe contracte sau alte mijloace de recunoaştere care să garanteze solidaritatea financiară a acestor întreprinderi. În cazul în care se exercită o influenţă dominantă prin intermediul unei coordonări centralizate, întreprinderile în cauză ar trebui supravegheate în conformitate cu aceleaşi dispoziţii ca şi cele aplicabile grupurilor constituite prin legături de capital, pentru a asigura un nivel corespunzător de protecţie a deţinătorilor de poliţe şi condiţii de concurenţă echitabilă între grupuri.

 

(99)      Supravegherea de grup ar trebui să se aplice în orice caz la nivelul ultimei întreprinderi-mamă la nivel comunitar. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a permite autorităţilor lor de supraveghere să aplice supravegherea la nivel de grup la un număr limitat de nivele inferioare, în cazul în care consideră necesar acest lucru.

 

(100)    Este necesar să se calculeze solvabilitatea la nivel de grup pentru întreprinderile de asigurare şi reasigurare care fac parte dintr-un grup.

 

(101)    Cerinţa consolidată de capital de solvabilitate în cazul unui grup ar trebui să ia în considerare diversificarea globală a riscurilor existente pentru toate întreprinderile de asigurare şi reasigurare din cadrul grupului, astfel încât să reflecte în mod adecvat expunerile la risc ale grupului respectiv.

 

(102)    Întreprinderile de asigurare şi reasigurare care aparţin unui grup ar trebui să aibă posibilitatea de a cere aprobarea unui model intern care să fie utilizat pentru calcularea solvabilităţii atât la nivel de grup, cât şi la nivel individual.

 

(103)    Chiar dacă anumite dispoziţii ale prezentei directive prevăd în mod explicit un rol consultativ sau de mediere pentru CEIOPS, acest lucru nu ar trebui să împiedice CEIOPS să joace un rol consultativ sau de mediere în ceea ce priveşte alte dispoziţii.

(104)    Prezenta directivă reflectă un model inovativ de supraveghere în cadrul căruia un rol cheie este atribuit unui supraveghetor al grupului, recunoscând şi menţinând în acelaşi timp un rol important pentru supraveghetorul individual. Competenţele şi responsabilităţile supraveghetorilor sunt strâns corelate cu răspunderea lor.

 

(105)    Toţi deţinătorii de poliţe de asigurare şi beneficiarii ar trebui să beneficieze de un tratament egal, indiferent de naţionalitate sau locul de reşedinţă. În acest sens, fiecare stat membru ar trebui să se asigure că toate măsurile luate de o autoritate de supraveghere pe baza mandatului său naţional nu sunt considerate ca fiind contrare intereselor statului membru în cauză sau ale deţinătorilor de poliţe de asigurare şi ale beneficiarilor din statul membru în cauză. În toate cazurile de acordare de despăgubiri şi de lichidare a asigurătorului, activele ar trebui distribuite în mod echitabil tuturor deţinătorilor de poliţe de asigurare îndreptăţiţi, fără a se ţine seama de naţionalitatea sau locul de reşedinţă al acestora.

 

(106)    Este necesar să se asigure faptul că fondurile proprii sunt distribuite în mod corespunzător în cadrul grupului şi sunt disponibile pentru a proteja deţinătorii de poliţe de asigurare şi beneficiarii acolo unde este necesar. În acest scop, întreprinderile de asigurare şi reasigurare din cadrul unui grup ar trebui să dispună de fonduri proprii suficiente pentru a-şi acoperi cerinţa de capital de solvabilitate.

 

(107)    Toţi supraveghetorii implicaţi în supravegherea grupului ar trebui să fie în măsură să înţeleagă deciziile adoptate, în special atunci când acestea sunt adoptate de supraveghetorul grupului. Prin urmare, orice supraveghetor ar trebui să comunice celorlalţi supraveghetori toate informaţiile relevante de îndată ce îi sunt aduse la cunoştinţă, astfel încât toţi supraveghetorii să fie în măsură să îşi formeze o opinie pe baza aceloraşi informaţii relevante. În cazul în care supraveghetorii implicaţi nu pot ajunge la un acord, ar trebui să se solicite consultanţă din partea CEIOPS pentru a rezolva situaţia.

 

(108)    Solvabilitatea unei întreprinderi de asigurare sau reasigurare care este filiala unui holding de asigurare sau a unei întreprinderi de asigurare sau reasigurare dintr-o ţară terţă poate fi afectată de situaţia financiară a grupului din care face parte şi de distribuţia resurselor financiare în cadrul grupului. Prin urmare, autorităţilor de supraveghere ar trebui să li se acorde mijloacele pentru a exercita supravegherea la nivel de grup şi pentru a lua măsurile corespunzătoare la nivelul întreprinderii de asigurare sau reasigurare atunci când solvabilitatea acesteia este sau poate fi în pericol.

 

(109)    Concentrarea riscurilor şi tranzacţiile intragrup ar putea să afecteze situaţia financiară a întreprinderilor de asigurare sau reasigurare. Prin urmare, autorităţile de supraveghere ar trebui să aibă posibilitatea de a exercita supravegherea unor astfel de concentrări de riscuri şi tranzacţii intragrup, ţinând seama de natura relaţiilor dintre entităţile reglementate şi nereglementate, inclusiv holdinguri de asigurare şi holdinguri mixte de asigurare, şi de a lua măsuri corespunzătoare la nivelul întreprinderii de asigurare sau reasigurare atunci când solvabilitatea acesteia este sau poate fi în pericol.

 

(110)    Întreprinderile de asigurare şi reasigurare din cadrul unui grup ar trebui să aibă sisteme de guvernanţă corespunzătoare care ar trebui să facă obiectul procesului de supraveghere.

 

(111)    Toate grupurile de asigurare şi de reasigurare care fac obiectul supravegherii la nivel de grup ar trebui să aibă un supraveghetor al grupului desemnat dintre autorităţile de supraveghere implicate. Drepturile şi obligaţiile supraveghetorului de grup ar trebui să includă competenţe corespunzătoare de coordonare şi luare a deciziilor. Autorităţile implicate în supravegherea întreprinderilor de asigurare şi reasigurare care aparţin aceluiaşi grup ar trebui să stabilească acorduri de coordonare.

 

(112)    Având în vedere competenţele tot mai extinse ale supraveghetorului grupului, ar trebui să se garanteze prevenirea eludării arbitrară a criteriilor pentru alegerea supraveghetorului de grup. În special în cazurile în care supraveghetorul grupului este desemnat ţinând seama de structura grupului şi de importanţa relativă a activităţilor de asigurare şi reasigurare pe diversele pieţe, tranzacţiile intragrup şi reasigurările în cadrul grupului nu ar trebui luate în calcul de două ori la evaluarea importanţei lor relative pe o anumită piaţă.

 

(113)    Supraveghetorii din toate statele membre în care este stabilită o întreprindere din grup ar trebui să participe la activitatea de supraveghere a grupului prin intermediul unui colegiu al supraveghetorilor (colegiul). Aceştia ar trebui să aibă acces la informaţiile de care dispun alte autorităţi de supraveghere din cadrul colegiului şi ar trebui să participe în mod activ şi continuu la procesul decizional. Ar trebui stabilită o cooperare între autorităţile responsabile cu supravegherea întreprinderilor de asigurare şi reasigurare, precum şi între autorităţile respective şi autorităţile responsabile cu supravegherea întreprinderilor care activează în alte sectoare financiare.

 

(114)    Activităţile colegiului ar trebui să fie proporţionale cu natura, amploarea şi complexitatea riscurilor inerente activităţii tuturor întreprinderilor care fac parte din grup şi cu dimensiunea transfrontalieră. Colegiul supraveghetorilor ar trebui constituit pentru a garanta că procesele de cooperare, schimb de informaţii şi consultare între autorităţile de supraveghere din colegiu sunt aplicate eficient în conformitate cu prezenta directivă. Prin intermediul colegiului, autorităţile de supraveghere ar trebui să promoveze convergenţa deciziilor lor respective şi să coopereze îndeaproape în vederea desfăşurării activităţilor de supraveghere din cadrul grupului în temeiul unor criterii armonizate.

 

(115)    Prezenta directivă ar trebui să prevadă un rol consultativ pentru CEIOPS. La luarea deciziilor lor, supraveghetorii nu sunt obligaţi să respecte recomandările CEIOPS. Totuşi, în momentul luării unei decizii, supraveghetorii în cauză ar trebui să ţină seama pe deplin de opiniile CEIOPS şi să explice orice abatere semnificativă de la acestea.

 

(116)    Întreprinderilor de asigurare şi reasigurare care fac parte dintr-un grup al cărui sediu este în afara Comunităţii ar trebui să facă obiectul unor acorduri de supraveghere la nivel de grup echivalente şi corespunzătoare. Prin urmare, este necesar să se prevadă transparenţa normelor şi schimbul de informaţii cu autorităţile ţărilor terţe în toate circumstanţele relevante. Pentru a asigura o abordare armonizată pentru determinarea şi evaluarea echivalenţei supravegherii activităţilor de asigurare şi reasigurare în ţări terţe, ar trebui să se prevadă adoptarea de către Comisie a unei decizii cu caracter obligatoriu privind echivalenţa regimurilor de solvabilitate din ţări terţe. În cazul ţărilor terţe pentru care Comisia nu a luat o decizie, evaluarea echivalenţei ar trebui să fie făcută de supraveghetorul grupului, după consultarea celorlalte autorităţi de supraveghere relevante.

 

(117)    Având în vedere că legislaţiile naţionale privind măsurile de reorganizare şi procedurile de lichidare nu sunt armonizate, este oportun, în cadrul pieţei interne, să se asigure recunoaşterea reciprocă a măsurilor de reorganizare şi a legislaţiei referitoare la lichidare a statelor membre cu privire la întreprinderile de asigurare, precum şi cooperarea necesară, având în vedere nevoia de unitate, universalitate, coordonare şi publicitate a unor asemenea măsuri, precum şi echivalenţa tratamentului şi protejării creditorilor de asigurare.

 

(118)    Ar trebui să se asigure că măsurile de reorganizare care au fost adoptate de autoritatea competentă a unui stat membru pentru a menţine sau restabili soliditatea financiară a unei întreprinderi de asigurare şi pentru a preveni pe cât posibil o situaţie de lichidare au efect în întreaga Comunitate. Cu toate acestea, efectele unor asemenea măsuri de reorganizare, precum şi ale procedurilor de lichidare faţă de ţări terţe nu ar trebui să fie afectate.

 

(119)    Ar trebui să se facă distincţie între autorităţile responsabile cu măsurile de reorganizare şi procedurile de lichidare şi autorităţile de supraveghere a întreprinderilor de asigurare.

 

(120)    Definiţia "sucursalei" în scopuri de insolvabilitate, ar trebui, în conformitate cu principiile de insolvabilitate existente, să ţină seama de personalitatea juridică unică a întreprinderii de asigurare. Cu toate acestea, legislaţia statului membru de origine ar trebui să determine felul în care trebuie tratate în cazul lichidării respectivei întreprinderi activele şi pasivele deţinute de persoane independente care sunt mandatate pentru a acţiona în permanenţă drept agent al unei întreprinderi de asigurare.

 

(121)    Ar trebui stabilite condiţiile în care intră sub incidenţa prezentei directive procedurile de lichidare care, fără a fi bazate pe insolvabilitate, implică o ordine prioritară de plată a despăgubirilor. Creanţele angajaţilor unei întreprinderi de asigurare rezultate din contractele de muncă şi relaţiile de muncă ar trebui să poată fi subrogate unui sistem naţional de garantare a salariilor. Astfel de creanţe subrogate ar trebui să beneficieze de tratamentul stabilit de legislaţia statului membru de origine (lex concursus).

 

(122)    Măsurile de reorganizare nu împiedică deschiderea unei proceduri de lichidare. Prin urmare, ar trebui ca procedurile de lichidare să poată fi deschise în absenţa sau ca urmare a adoptării de măsuri de reorganizare şi pot fi încheiate printr-un concordat sau altă măsură analogă, inclusiv măsuri de reorganizare.

 

(123)    Doar autorităţile competente ale statului membru de origine ar trebui să fie abilitate să decidă în legătură cu procedurile de lichidare care privesc întreprinderile de asigurare. Deciziile ar trebui să aibă efecte în întreaga Comunitate şi ar trebui să fie recunoscute de toate statele membre. Deciziile ar trebui publicate în conformitate cu procedurile statului membru de origine. precum şi in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. De asemenea, informaţiile ar trebui să fie disponibile creditorilor cunoscuţi cu reşedinţa în Comunitate, care ar trebui să aibă dreptul de a solicita despăgubiri sau de a transmite observaţii.

 

(124)    În cadrul procedurilor de lichidare ar trebui luate în considerare toate activele şi pasivele întreprinderii de asigurare.

 

(125)    Toate condiţiile pentru deschiderea, desfăşurarea şi terminarea procedurilor de lichidare ar trebui să fie reglementate de legislaţia statului membru de origine.

 

(126)    Pentru a asigura desfăşurarea unor acţiuni coordonate, autorităţile de supraveghere ale statelor membre de origine şi cele ale celorlalte state membre ar trebui informate de urgenţă cu privire la deschiderea procedurilor de lichidare.

 

(127)    Este extrem de important ca persoanele asigurate, deţinătorii de poliţe de asigurare, beneficiarii şi orice parte vătămată care dispune de un drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare în ceea ce priveşte o creanţă ce provine din activităţi de asigurare să fie protejate în cadrul procedurilor de lichidare, înţelegându-se că o astfel de protecţie nu include creanţele care nu provin din obligaţii prevăzute în contractele de asigurare sau operaţiunile de asigurare, ci din răspunderea civilă cauzată de un agent în cadrul unor negocieri pentru care, conform legii aplicabile pentru contractul sau operaţiunea de asigurare, agentului nu-i revine răspunderea personală în temeiul contractului sau operaţiunii de asigurare. Pentru a atinge acest obiectiv, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a alege între metode echivalente pentru a garanta un tratament special pentru creditorii de asigurare, niciuna dintre aceste metode neîmpiedecând un stat membru în a stabili o clasificare între diferitele categorii de daune. În plus, ar trebui să se asigure un echilibru adecvat între protecţia creditorilor de asigurare şi cea a altor creditori privilegiaţi care sunt protejaţi de către legislaţia statului membru în cauză.

 

(128)    Deschiderea procedurilor de lichidare ar trebui să implice retragerea autorizaţiei de a desfăşura o activitate care a fost acordată întreprinderii de asigurare, dacă autorizaţia respectivă nu a fost retrasă anterior.

 

(129)    Creditorii ar trebui să aibă dreptul de a prezenta creanţe sau de a prezenta observaţii scrise în cadrul procedurilor de lichidare. Creanţele creditorilor cu reşedinţa într-un stat membru, altul decât statul membru de origine, ar trebui să fie tratate în acelaşi fel ca şi creanţele echivalente din statul membru de origine, fără discriminare în funcţie de naţionalitate sau de locul de reşedinţă.

 

(130)    Pentru a proteja aşteptările legitime şi siguranţa anumitor tranzacţii în statele membre, altele decât statul membru de origine, este necesară determinarea legii aplicabile efectelor unei măsuri de reorganizare sau procedurii de reorganizare asupra unui proces în curs şi asupra cererilor individuale de executare silită care rezultă din procese.

 

(131)    Măsurile necesare pentru punerea în aplicare a prezentei directive ar trebui să se adopte în conformitate cu Decizia 1999/468/CE a Consiliului din 28 iunie 1999 de stabilire a normelor privind exercitarea competenţelor de executare conferite Comisiei (22).

 

(132)    Comisia ar trebui, în special, să fie împuternicită să adopte dispoziţii privind adaptarea anexelor şi măsuri specificând în special competenţele de supraveghere şi acţiunile care trebuie întreprinse şi de stabilire a unor cerinţe mai detaliate în domenii precum sistemul de guvernanţă, publicarea informaţiilor, criteriile de evaluare legate de participaţiile calificate, calcularea rezervelor tehnice şi a cerinţelor de capital, normele privind investiţiile şi supravegherea la nivel de grup. De asemenea, Comisia ar trebui să fie împuternicită să adopte măsuri de punere în aplicare care să acorde ţărilor terţe statutul de echivalenţă cu dispoziţiile prezentei directive. Deoarece măsurile respective au un domeniu general de aplicare şi sunt destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, inter alia, prin completarea acesteia cu noi elemente neesenţiale, acestea trebuie să se adopte în conformitate cu procedura de reglementare cu control prevăzută la articolul 5a din Decizia 1999/468/CE.

 

(133)    Deoarece obiectivele prezentei directive nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre şi, prin urmare, având în vedere amploarea şi efectele acţiunii, pot fi realizate mai bine la nivelul Comunităţii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarităţii astfel cum este prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporţionalităţii, astfel cum este enunţat în respectivul articol, prezenta directivă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.

 

(134)    Directiva 64/225/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind eliminarea restricţiilor privind libertatea de stabilire şi libertatea de a presta servicii în domeniul reasigurărilor şi al retrocesiunilor (23), Directiva 73/240/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de eliminare a restricţiilor la libertatea de stabilire în domeniul activităţii de asigurare generală directă, alta decât asigurarea de viaţă (24), Directiva 76/580/CEE a Consiliului din 29 iunie 1976 de modificare a Directivei 73/239/CEE de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare generală directă, alta decât asigurarea de viaţă (25) şi Directiva 84/641/CEE a Consiliului din 10 decembrie 1984 de modificare, cu privire în special la asistenţa turistică, a primei Directive (73/239/CEE) privind coordonarea actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare generală directă, alta decât asigurarea de viaţă (26) au devenit caduce şi, prin urmare, ar trebui abrogate.

 

(135)    Obligaţia de a transpune prezenta directivă în dreptul intern ar trebui să se limiteze la dispoziţiile care reprezintă o modificare de fond în raport cu directivele anterioare. Obligaţia de a transpune dispoziţiile neschimbate rezultă din directivele anterioare.

 

(136)    Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligaţiilor statelor membre privind termenele de transpunere în dreptul intern şi de aplicare a directivelor menţionate în anexa VI partea B.

 

(137)    Comisia va analiza dacă schemele de garantare existente în sectorul asigurărilor sunt adecvate şi va face o propunere legislativă în consecinţă.

 

(138)    Articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2003/41/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 iunie 2003 privind activităţile şi supravegherea instituţiilor pentru furnizarea de pensii ocupaţionale (27) conţine trimiteri la dispoziţiile legislative existente privind marjele de solvabilitate. Aceste trimiteri ar trebui păstrate pentru a se menţine status-quo-ul. Comisia ar trebui să revizuiască cât mai repede posibil Directiva 2003/41/CE în temeiul articolului 21 alineatul (4) din directiva respectivă. Cu ajutorul CEIOPS, Comisia ar trebui să creeze un sistem adecvat de norme de solvabilitate privind instituţiile pentru furnizarea de pensii ocupaţionale, care să reflecte caracterul distinct al asigurărilor şi, prin urmare, să nu aducă atingere aplicării normelor din prezenta directivă care urmează să fie impuse instituţiilor respective.

 

(139)    Adoptarea prezentei directive schimbă profilul de risc al întreprinderii de asigurare faţă de deţinătorii de poliţe de asigurare. Comisia ar trebui să prezinte, cât mai curând posibil, şi în orice caz până la sfârşitul anului 2010, o propunere de revizuire a Directivei 2002/92/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 decembrie 2002 privind intermedierea de asigurări (28), ţinând seama de consecinţele prezentei directive asupra deţinătorilor de poliţe de asigurare.

 

(140)    Sunt necesare noi reforme profunde ale modelului comunitar de reglementare şi supraveghere în sectorul financiar, care ar trebui prezentate cât mai curând posibil de Comisie, ţinând seama de concluziile prezentate la 25 februarie 2009 de grupul de experţi prezidat de Jacques de Larosiere. Comisia ar trebui să facă propunerile legislative necesare pentru remedierea deficienţelor constatate cu privire la dispoziţiile care reglementează coordonarea şi modalităţile de cooperare în domeniul supravegherii.

 

(141)    Este necesar ca CEIOPS să fie consultat asupra celor mai bune mijloace de abordare a chestiunii supravegherii consolidate şi a gestiunii capitalului la nivel de grup în cadrul unui grup de întreprinderi de asigurare sau reasigurare. CEIOPS ar trebui să fie invitat să ofere consultanţă Comisiei la elaborarea propunerilor sale, în condiţii care să asigure un nivel ridicat de protecţie deţinătorilor de poliţe (şi beneficiarilor) şi salvgardarea stabilităţii financiare. În acest sens, CEIOPS ar trebui să fie invitat să ofere consultanţă Comisiei cu privire la structura şi principiile care ar putea ghida eventualele modificări viitoare ale prezentei directive care ar putea fi necesare pentru ca sugestiile de modificări care ar putea fi propuse să aibă efect. Comisia ar trebui să prezinte Parlamentului European şi Consiliului un raport, urmat de propuneri adecvate, privind regimurile alternative pentru supravegherea prudenţială a întreprinderilor de asigurare şi reasigurare din cadrul grupurilor, care să sporească eficienţa gestiunii capitalului în cadrul grupului, dacă consideră că este disponibil un cadru de reglementare de bază adecvat pentru introducerea unui astfel de regim. În special, este de dorit ca un regim al suportului de grup să funcţioneze pe temeiuri solide, bazate pe existenţa unor scheme de garantare a asigurărilor armonizate şi finanţate adecvat; a unui cadru armonizat şi obligatoriu din punct de vedere juridic pentru autorităţile competente, băncile centrale şi ministerele de finanţe în vederea gestionării şi soluţionării crizelor şi pentru partajarea sarcinilor fiscale, care să alinieze competenţele de supraveghere şi atribuţiile fiscale; a unui cadru pentru medierea disputelor din domeniul supravegherii, obligatoriu din punct de vedere juridic, a unui cadru armonizat privind intervenţia timpurie; şi a unui cadru armonizat privind transferabilitatea activelor, procedurile de insolvabilitate şi lichidare care să elimine obstacolele din calea transferabilităţii activelor care există în legislaţia naţională privind societăţile comerciale. În raportul său, Comisia ar trebui să ţină seama, de asemenea, de evoluţia în timp a efectelor diversificării, de riscurile asociate cu apartenenţa la un grup, de practicile de management al riscurilor în mod centralizat la nivel de grup, de funcţionarea modelelor interne ale grupului, de supravegherea tranzacţiilor intragrup şi de concentrările de riscuri.

 

(142)    În conformitate cu punctul 34 din Acordul interinstituţional privind o mai bună legiferare (29), statele membre sunt încurajate să elaboreze, în interes propriu şi în interesul Comunităţii, propriile tabele care să ilustreze, pe cât posibil, corespondenţa dintre prezenta directivă şi măsurile de transpunere, precum şi să le facă publice,

 

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

____________

(1)            JO C 224, 30.8.2008, p. 11.

(2)            Poziţia Parlamentului European din 22 aprilie 2009 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial) şi Decizia Consiliului din 10 noiembrie 2009.

(3)            JO L 228, 16.8.1973, p. 3.

(4)            JO L 151, 7.6.1978, p. 25.

(5)            JO L 185, 4.7.1987, p. 77.

(6)            JO L 172, 4.7.1988, p. 1.

(7)            JO L 228, 11.8.1992, p. 1.

(8)            JO L 330, 5.12.1998, p. 1.

(9)            JO L 110, 20.4.2001, p. 28.

(10)           JO L 345, 19.12.2002, p. 1.

(11)           JO L 323, 9.12.2005, p. 1.

(12)           JO L 103, 2.5.1972, p. 1.

(13)           JO L 193, 18.7.1983, p. 1.

(14)           JO L 8, 11.1.1984, p. 17.

(15)           JO L 145, 30.4.2004, p. 1.

(16)           JO L 177, 30.6.2006, p. 1.

(17)           JO L 181, 20.7.2000, p. 65.

(18)           JO L 35, 11.2.2003, p. 1.

(19)           JO L 157, 9.6.2006, p. 87.

(21)           JO L 177, 4.7.2008, p. 6.

(22)           JO L 184, 17.7.1999, p. 23.

(23)           JO 56, 4.4.1964, p. 878.

(24)           JO L 228, 16.8.1973, p. 20.

(25)           JO L 189, 13.7.1976, p. 13.

(26)           JO L 339, 27.12.1984, p. 21.

(27)           JO L 235, 23.9.2003, p. 10.

(28)           JO L 9, 15.1.2003, p. 3.

(29)           JO C 321, 31.12.2003, p. 1.

------------------


 

CUPRINS

 

TITLUL I        NORME GENERALE PRIVIND ACCESUL LA ACTIVITATE ȘI DESFĂȘURAREA

                ACTIVITĂŢILOR DE ASIGURARE ȘI REASIGURARE

CAPITOLUL I     Obiectul, domeniul de aplicare şi definiţii

SECŢIUNEA 1     Obiectul şi domeniul de aplicare                               Articolele 1 şi 2

SECŢIUNEA 2     Excluderi din domeniul de aplicare

Subsecţiunea 1  Dispoziţii generale                                            Articolele 3 şi 4

Subsecţiunea 2  Asigurarea generală                                            Articolele 5-8

Subsecţiunea 3  Asigurarea de viaţă                                            Articolele 9 şi 10

Subsecţiunea 4  Reasigurarea                                                   Articolele 11 şi 12

SECŢIUNEA 3     Definiţii                                                      Articolul 13

CAPITOLUL II    Accesul la activitate                                          Articolele 14-26

CAPITOLUL III   Autorităţi de supraveghere şi norme generale                   Articolele 27-39

CAPITOLUL IV    Condiţii care reglementează activitatea

SECŢIUNEA 1     Răspunderea organului administrativ, de conducere sau de       Articolul 40

                control

SECŢIUNEA 2     Sistemul de guvernanţă                                         Articolele 41-50

SECŢIUNEA 3     Publicarea informaţiilor                                       Articolele 51-56

SECŢIUNEA 4     Participaţi calificate                                         Articolele 57-63

SECŢIUNEA 5     Secretul profesional, schimbul de informaţii şi promovarea

                convergenţei practicilor de supraveghere                       Articolele 64-71

SECŢIUNEA 6     Atribuţiile auditorilor                                        Articolul 72

CAPITOLUL V     Desfăşurarea simultană a activităţii de asigurare de viaţă şi  Articolele 73 şi 74

                de asigurare generală

CAPITOLUL VI    Norme privind evaluarea activelor şi pasivelor, rezervele

                tehnice, fondurile proprii, cerinţa de capital de

                solvabilitate, cerinţa de capital minim şi norme privind

                investiţiile

SECŢIUNEA 1     Evaluarea activelor şi pasivelor                               Articolul 75

SECŢIUNEA 2     Norme privind rezervele tehnice                                Articolele 76-86

SECŢIUNEA 3     Fonduri proprii

Subsecţiunea 1  Determinarea fondurilor proprii                                Articolele 87-92

Subsecţiunea 2  Clasificarea fondurilor proprii                                Articolele 93-97

Subsecţiunea 3  Eligibilitatea fondurilor proprii                              Articolele 98 şi 99

SECŢIUNEA 4     Cerinţa de capital de solvabilitate

Subsecţiunea 1  Dispoziţii generale privind cerinţa de capital de              Articolele 100-102

                solvabilitate, calculată pe baza formulei standard sau a

                unui model intern

Subsecţiunea 2  Cerinţa de capital de solvabilitate: formula standard          Articolele 103-111

Subsecţiunea 3  Cerinţa de capital de solvabilitate: modele interne integrale  Articolele 112-127

                şi parţiale

SECŢIUNEA 5     Cerinţa de capital minim                                       Articolele 128-131

SECŢIUNEA 6     Investiţii Articolele 132-135

CAPITOLUL VII   Întreprinderi de asigurare şi de reasigurare în dificultate    Articolele 136-144

                sau într-o situaţie neregulamentară

CAPITOLUL VIII  Dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii

SECŢIUNEA 1     Înfiinţarea întreprinderilor de asigurare                      Articolele 145-146

SECŢIUNEA 2     Libertatea de a presta servicii de către întreprinderile de

                asigurare

Subsecţiunea 1  Dispoziţii generale                                            Articolele 147-149

Subsecţiunea 2  Răspunderea civilă auto                                        Articolele 150-152

SECŢIUNEA 3     Competenţele autorităţilor de supraveghere din statul

                membru gazdă

Subsecţiunea 1  Asigurare                                                      Articolele 153-157

Subsecţiunea 2  Reasigurare                                                    Articolul 158

SECŢIUNEA 4     Informaţii statistice                                          Articolul 159

SECŢIUNEA 5     Regimul contractelor sucursalelor în cadrul procedurilor de    Articolele 160-161

                lichidare

CAPITOLUL IX    Sucursale stabilite în cadrul comunităţii şi aparţinând

                întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare ale căror

                sedii centrale sunt situate în afara comunităţii

SECŢIUNEA 1     Accesul la activitate                                          Articolele 162-171

SECŢIUNEA 2     Reasigurare                                                    Articolele 172-175

CAPITOLUL X     Filialele întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare      Articolele 176 şi 177

                reglementate de legislaţia unei ţări terţe şi achiziţionările

                de participaţii de către astfel de întreprinderi

TITLUL II       DISPOZIŢII SPECIFICE PRIVIND ASIGURAREA ȘI REASIGURAREA

CAPITOLUL I     Legea şi condiţiile aplicabile contractelor de asigurare

                directă

SECŢIUNEA 1     Legea aplicabilă                                               Articolul 178

SECŢIUNEA 2     Asigurarea obligatorie                                         Articolul 179

SECŢIUNEA 3     Interesul general                                              Articolul 180

SECŢIUNEA 4     Condiţiile contractelor de asigurare şi nivelul primelor       Articolele 181 şi 182

SECŢIUNEA 5     Informaţii pentru deţinătorii de poliţe de asigurare

Subsecţiunea 1  Asigurarea generală                                            Articolele 183 şi 184

Subsecţiunea 2  Asigurarea de viaţă                                            Articolele 185 şi 186

CAPITOLUL II    Dispoziţii specifice asigurării generale

SECŢIUNEA 1     Dispoziţii generale                                            Articolele 187-189

SECŢIUNEA 2     Coasigurarea comunitară                                        Articolele 190-196

SECŢIUNEA 3     Asistenţă                                                      Articolul 197

SECŢIUNEA 4     Asigurarea de protecţie juridică                               Articolele 198-205

SECŢIUNEA 5     Asigurarea de sănătate                                         Articolul 206

SECŢIUNEAA 6    Asigurarea pentru accidente de muncă                           Articolul 207

CAPITOLUL III   Dispoziţii specifice asigurării de viaţă                       Articolele 208 şi 209

CAPITOLUL IV    Norme specifice reasigurării                                   Articolele 210 şi 211

TITLUL III      SUPRAVEGHEREA ÎNTREPRINDERILOR DE ASIGURARE ȘI DE

                REASIGURARE CARE FAC PARTE DINTR-UN GRUP

CAPITOLUL I     Supravegherea la nivel de grup: definiţii, cazuri de aplicare,

                domeniul de aplicare şi niveluri

SECŢIUNEA 1     Definiţii                                                      Articolul 212

SECŢIUNEA 2     Cazuri de aplicare şi domeniul de aplicare                     Articolele 213 şi 214

SECŢIUNEA 3     Niveluri                                                       Articolele 215-217

CAPITOLUL II    Situaţia financiară

SECŢIUNEA 1     Solvabilitatea la nivel de grup

Subsecţiunea 1  Dispoziţii generale                                            Articolele 218 şi 219

Subsecţiunea 2  Alegerea metodei de calcul şi principii generale               Articolele 220-224

Subsecţiunea 3  Aplicarea metodelor de calcul                                  Articolele 225-229

Subsecţiunea 4  Metode de calcul                                               Articolele 230-234

Subsecţiunea 5  Supravegherea solvabilităţii unui grup de întreprinderi de     Articolul 235

                asigurare şi de reasigurare care sunt filiale ale unui

                holding de asigurare

Subsecţiunea 6  Supravegherea solvabilităţii la nivel de grup pentru           Articolele 236-243

                grupurile cu management centralizat al riscurilor

SECŢIUNEA 2     Concentrarea riscurilor şi tranzacţiile intragrup              Articolele 244 şi 245

SECŢIUNEA 3     Managementul riscurilor şi controlul intern                    Articolul 246

CAPITOLUL III   Măsuri pentru facilitarea supravegherii la nivel de grup       Articolele 247-259

CAPITOLUL IV    Ţări terţe                                                     Articolele 260-264

CAPITOLUL V     Holdingurile mixte de asigurare                                Articolele 265 şi 266

TITLUL IV       REORGANIZAREA ȘI LICHIDAREA ÎNTREPRINDERILOR DE ASIGURARE

CAPITOLUL I     Domeniul de aplicare şi definiţiile                            Articolele 267 şi 268

CAPITOLUL II    Măsuri de reorganizare                                         Articolele 269-272

CAPITOLUL III   Proceduri de lichidare                                         Articolele 273-284

CAPITOLUL IV    Dispoziţii comune                                              Articolele 285-296

TITLUL V        ALTE DISPOZIŢII                                                Articolele 297-304

TITLUL VI       DISPOZIŢII TRANZITORII ȘI FINALE

CAPITOLUL I     Dispoziţii tranzitorii

SECŢIUNEA 1     Asigurare                                                      Articolele 305 şi 306

SECŢIUNEA 2     Reasigurare                                                    Articolele 307 şi 308

CAPITOLUL II    Dispoziţii finale                                              Articolele 309-312

ANEXA I         CLASE DE ASIGURARE GENERALĂ

A.              Clasificarea riscurilor pe clase de asigurare

B.              Denumirea autorizaţiei acordate simultan pentru mai multe

                clase de asigurare

ANEXA II        CLASE DE ASIGURARE DE VIAŢĂ

ANEXA III       FORME JURIDICE ALE ÎNTREPRINDERILOR

A.              Forme de întreprinderi de asigurare generală:

B.              Forme de întreprinderi de asigurare de viaţă:

C.              Forme de întreprinderi de reasigurare

ANEXA IV        FORMULA STANDARD A CERINŢEI DE CAPITAL DE SOLVABILITATE

1.              Calcularea cerinţei de capital de solvabilitate de bază

2.              Calcularea modulului "risc de subscriere pentru asigurarea

                generală"

3.              Calcularea modulului "risc de subscriere pentru asigurarea

                de viaţă"

4.              Calcularea modulului "risc de piaţă"

ANEXA V         GRUPURI DE CLASE DE ASIGURARE GENERALĂ ÎN SENSUL

                ARTICOLULUI 159

ANEXA VI

Part A          Directive abrogate şi lista modificărilor lor ulterioare

                (menţionate la articolul 310

                Part B Lista termenelor de transpunere în legislaţia naţională

                (menţionate la articolul 310

ANEXA VII       TABEL DE CORESPONDENŢĂ


 

TITLUL I

 

NORME GENERALE PRIVIND ACCESUL LA ACTIVITATE ȘI DESFĂȘURAREA

ACTIVITĂŢILOR DE ASIGURARE ȘI DE REASIGURARE

 

CAPITOLUL I

 

Obiectul, domeniul de aplicare şi definiţii

 

Secţiunea 1

 

Obiectul şi domeniul de aplicare

 

Articolul 1

 

Obiectul

 

Prezenta directivă stabileşte norme privind următoarele:

 

1.   accesul la activitate şi desfăşurarea, în cadrul Comunităţii, a activităţilor independente de asigurare directă şi de reasigurare;

 

2.   supravegherea în cazul grupurilor de asigurare şi de reasigurare;

 

3.   reorganizarea şi lichidarea întreprinderilor de asigurare directă.

 

Articolul 2

 

Domeniul de aplicare

 

(1) Prezenta directivă se aplică întreprinderilor de asigurare directă de viaţă şi generală care sunt stabilite pe teritoriul unui stat membru sau care doresc să se stabilească acolo.

 

De asemenea, se aplică întreprinderilor de reasigurare care desfăşoară numai activităţi de reasigurare şi care sunt stabilite pe teritoriul unui stat membru sau care doresc să se stabilească într-un stat membru, cu excepţia titlului IV.

 

(2) În ceea ce priveşte asigurările generale, prezenta directivă se aplică activităţilor de asigurare generală din clasele enumerate în anexa I partea A. În sensul alineatului (1) primul paragraf, asigurarea generală include activitatea care reprezintă asistenţă furnizată persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor, absenţelor de la domiciliu sau de la locul de reşedinţă obişnuită ale acestora. Această activitate constă, în schimbul plăţii prealabile a unei prime, în luarea angajamentului de a ajuta imediat beneficiarul unui contract de asistenţă în cazul în care acesta se găseşte în dificultate ca urmare a unui eveniment întâmplător, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de contract.

 

Ajutorul poate consta în servicii în numerar sau în natură. Serviciile în natură pot fi, de asemenea, furnizate prin utilizarea personalului sau a materialului corespunzător prestatorului.

 

Activitatea de asistenţă nu cuprinde serviciile de administrare sau de menţinere, serviciile post-vânzare sau simpla indicaţie sau prevedere a unui ajutor în calitate de intermediar.

 

(3) În ceea ce priveşte asigurarea de viaţă, prezenta directivă se aplică:

 

(a)  următoarelor activităţi de asigurare de viaţă, în cazul în care au o bază contractuală:

 

(i)   asigurarea de viaţă, care include asigurarea de supravieţuire, asigurarea de deces, asigurarea mixtă, asigurarea de viaţă cu restituirea primelor, asigurarea de căsătorie, asigurarea de naştere;

 

(ii)  anuităţi;

 

(iii) asigurări suplimentare subscrise pe lângă asigurarea de viaţă, în special asigurarea împotriva vătămărilor corporale, inclusiv a incapacităţii de muncă, asigurarea împotriva decesului rezultat în urma unui accident şi asigurarea de invaliditate în caz de accident sau de boală;

 

(iv) tipul de asigurare permanentă de sănătate care nu poate fi reziliată, existentă în prezent în Irlanda şi în Regatul Unit;

 

(b)  următoarelor operaţiuni, în cazul în care au o bază contractuală, în măsura în care sunt condiţionate de supravegherea de către autorităţile responsabile cu supravegherea asigurărilor private:

 

(i)   operaţiuni prin care sunt constituite asociaţii ale participanţilor cu scopul de a-şi capitaliza împreună contribuţiile şi de a distribui ulterior activele astfel acumulate între urmaşi sau între beneficiarii persoanei decedate (tontine);

 

(ii)  operaţiuni de capitalizare bazate pe calcule actuariale prin care, în schimbul unor plăţi unice sau periodice stabilite în avans, se încheie angajamente cu durată şi valoare specifice;

 

(iii) gestionarea fondurilor colective de pensii, incluzând gestionarea investiţiilor şi, în special, a activelor care reprezintă rezervele organismelor care efectuează plăţi în caz de deces sau supravieţuire sau în cazul întreruperii sau reducerii activităţii;

 

(iv) operaţiunile menţionate la punctul (iii), în cazul în care sunt însoţite de asigurări care acoperă fie conservarea capitalului, fie plata unei dobânzi minime;

 

(v)  operaţiunile desfăşurate de întreprinderile de asigurare de viaţă, cum ar fi cele menţionate în volumul IV titlul 4 capitolul 1 din documentul francez "Code des assurances";

 

(c)  operaţiuni legate de durata vieţii umane, care sunt definite de sau prevăzute în legislaţia asigurărilor sociale, în măsura în care acestea sunt efectuate sau gestionate de întreprinderi de asigurare de viaţă, pe propriul lor risc, în conformitate cu legislaţia unui stat membru.

 

Secţiunea 2

 

Excluderi din domeniul de aplicare

 

Subsecţiunea 1

 

Dispoziţii generale

 

Articolul 3

 

Sisteme legale

 

Fără a se aduce atingere articolului 2 alineatul (3) litera (c), prezenta directivă nu se aplică asigurărilor care fac parte dintr-un sistem legal de asigurări sociale.

 

Articolul 4

 

Excludere din domeniul de aplicare datorită dimensiunii

 

(1) Fără a aduce atingere articolelor 3 şi 5-10, prezenta directivă nu se aplică unei întreprinderi de asigurare care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

 

(a)  venitul anual al întreprinderii din primele brute subscrise nu depăşeşte 5 milioane EUR;

 

(b)  cuantumul total al rezervelor tehnice ale întreprinderii, înainte de deducerea sumelor recuperabile din contractele de reasigurare şi din vehiculele investiţionale prevăzute la articolul 76, nu depăşeşte 25 milioane EUR;

 

(c)  în cazul în care întreprinderea face parte dintr-un grup, cuantumul total al rezervelor tehnice ale grupului, înainte de deducerea sumelor recuperabile din contractele de reasigurare şi din vehiculele investiţionale, nu depăşeşte 25 milioane EUR;

 

(d)  activitatea întreprinderii nu include activităţi de asigurare sau reasigurare care acoperă riscuri de răspundere civilă, de credit şi de garanţie, cu excepţia cazului în care acestea constituie riscuri auxiliare în înţelesul articolului 16 alineatul (1);

 

(e)  activitatea întreprinderii nu include operaţiuni de reasigurare care depăşesc 0,5 milioane EUR din veniturile sale din prime brute subscrise sau 2,5 milioane EUR din rezervele sale tehnice, înainte de deducerea sumelor recuperabile din contractele de reasigurare şi din vehiculele investiţionale, sau peste 10% din veniturile sale din prime brute subscrise sau peste 10% din rezervele sale tehnice, înainte de deducerea sumelor recuperabile din contractele de reasigurare şi din vehiculele investiţionale.

 

(2) Dacă oricare dintre valorile stabilite la alineatul (1) este depăşită timp de trei ani consecutivi, prezenta directivă se aplică începând cu cel de-al patrulea an.

 

(3) Prin derogare de la alineatul (1), prezenta directivă se aplică tuturor întreprinderilor de asigurare care solicită să fie autorizate să desfăşoare activităţi de asigurare şi reasigurare şi al căror venit anual din primele brute subscrise sau ale căror rezerve tehnice înainte de deducerea sumelor recuperabile din contractele de reasigurare şi din vehiculele investiţionale, urmează, potrivit previziunilor, să depăşească oricare dintre cuantumurile prevăzute la alineatul (1) în următorii cinci ani.

 

(4) Prezenta directivă nu se mai aplică întreprinderilor de asigurare în cazul cărora autoritatea de supraveghere a verificat că îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

 

(a)  niciunul dintre cuantumurile prevăzute la alineatul (1) nu a fost depăşit în ultimii trei ani consecutivi; şi

 

(b)  niciunul dintre cuantumurile prevăzute la alineatul (1) nu urmează, conform previziunilor, să fie depăşit în următorii cinci ani.

 

Alineatul (1) din prezentul articol nu se aplică atât timp cât întreprinderea de asigurare în cauză desfăşoară activităţi în conformitate cu articolele 145-149.

 

(5) Alineatele (1) şi (4) nu împiedică o întreprindere să solicite autorizarea sau să continue să fie autorizată în conformitate cu prezenta directivă.

 

Subsecţiunea 2

 

Asigurarea generală

 

Articolul 5

 

Operaţiuni

 

În ceea ce priveşte asigurarea generală, prezenta directivă nu se aplică următoarelor operaţiuni:

 

1.   operaţiunile de capitalizare, astfel cum sunt definite în legislaţia fiecărui stat membru;

 

2.   operaţiunile instituţiilor de economisire şi ajutor reciproc, ale căror beneficii variază în funcţie de resursele disponibile şi pentru care contribuţia membrilor se stabileşte forfetar;

 

3.   operaţiunile efectuate de o organizaţie care nu are personalitate juridică şi care au ca obiect acoperirea reciprocă a membrilor săi, fără plată de prime şi fără constituire de rezerve tehnice; sau

 

4.   operaţiunile de asigurări de credite de export în numele statului sau garantate de către acesta sau când statul este asigurătorul.

 

Articolul 6

 

Asistenţă

 

(1) Prezenta directivă nu se aplică activităţii de asistenţă care îndeplineşte toate condiţiile următoare:

 

(a)  asistenţa este furnizată cu ocazia unui accident sau a unei defecţiuni care afectează un vehicul rutier atunci când accidentul sau defecţiunea survine pe teritoriul statului membru al furnizorului garanţiei;

 

(b)  răspunderea pentru asistenţă este limitată la următoarele operaţiuni:

 

(i)   depanarea la faţa locului, pentru care furnizorul utilizează, în majoritatea cazurilor, personalul şi echipamentul propriu;

 

(ii)  transportarea vehiculului până la locul de reparaţie cel mai apropiat sau cel mai corespunzător unde poate fi efectuată reparaţia, precum şi eventuala însoţire, în mod normal prin acelaşi mijloc de asistenţă, a şoferului şi pasagerilor, până la locul cel mai apropiat de unde aceştia îşi pot continua călătoria cu alte mijloace;

 

(iii) în cazul în care statul membru de origine al furnizorului garanţiei prevede astfel, transportul vehiculului, însoţit eventual de şofer şi pasageri, până la domiciliul lor, punctul lor de plecare sau destinaţia de origine în interiorul aceluiaşi stat membru; şi

 

(c)  asistenţa nu este asigurată de o întreprindere aflată sub incidenţa prezentei directive.

 

(2) În cazurile menţionate la alineatul (1) litera (b) punctele (i) şi (ii), condiţia ca accidentul sau defecţiunea să fi survenit pe teritoriul statului membru al furnizorului garanţiei nu se aplică în cazul în care beneficiarul este un membru al organismului care furnizează garanţia iar depanarea sau transportarea vehiculului se efectuează pe baza simplei prezentări a carnetului de membru, fără plata vreunei prime suplimentare, de către un organism similar din ţara în cauză pe baza unui acord de reciprocitate sau, în cazul Irlandei şi al Regatului Unit, în cazul în care operaţiunile de asistenţă sunt realizate de către un acelaşi organism care operează în ambele state.

 

(3) Prezenta directivă nu se aplică în cazul operaţiunilor menţionate la alineatul (1) litera (b) punctul (iii), dacă accidentul sau defecţiunea a survenit pe teritoriul Irlandei sau, în ceea ce priveşte Regatul Unit, pe teritoriul Irlandei de Nord, iar vehiculul, însoţit eventual de şofer şi pasageri, este transportat până la domiciliul, punctul de plecare sau destinaţia de origine a acestora în interiorul unuia sau altuia dintre aceste teritorii.

 

(4) Prezenta directivă nu se aplică operaţiunilor de asistenţă efectuate de Automobil Club-ul Marelui Ducat al Luxemburgului în cazul în care accidentul sau defecţiunea care afectează un vehicul rutier a avut loc în afara teritoriului Marelui Ducat al Luxemburgului şi asistenţa constă în transportarea vehiculului implicat în acel accident sau care a suferit defecţiunea, însoţit eventual de şofer şi pasageri, până la domiciliul lor.

 

Articolul 7

 

Întreprinderi mutuale

 

Prezenta directivă nu se aplică întreprinderilor mutuale care desfăşoară activităţi de asigurare generală şi care au încheiat cu alte întreprinderi mutuale o convenţie care implică reasigurarea integrală a poliţelor de asigurare pe care le-au emis sau substituirea întreprinderii cesionare cu întreprinderea cedentă pentru executarea obligaţiilor rezultate din contractele menţionate anterior. În acest caz, întreprinderea cesionară se conformează normelor prezentei directive.

 

Articolul 8

 

Instituţii

 

Prezenta directiva nu se aplică următoarelor organisme care desfăşoară activităţi de asigurare generală, cu excepţia cazului modificării statutului lor sau a legislaţiei aplicabile în ceea ce priveşte competenţa:

 

1.   în Danemarca, Falck Danmark;

 

2.   în Germania, următoarelor organisme semipublice:

 

(a)  Postbeamtenkrankenkasse

 

(b)  Krankenversorgung der Bundesbahnbeamten;

 

3.   în Irlanda, Voluntary Health Insurance Board;

 

4.   în Spania, Consorcio de Compensacion de Seguros.

 

Subsecţiunea 3

 

Asigurarea de viaţă

 

Articolul 9

 

Operaţiuni şi activităţi

 

În ceea ce priveşte asigurările de viaţă, prezenta directivă nu se aplică următoarelor operaţiuni şi activităţi:

 

1.   operaţiuni ale instituţiilor de economisire şi ajutor reciproc ale căror beneficii variază în funcţie de resursele disponibile şi care impun fiecărui membru să contribuie cu rata fixă adecvată;

 

2.   operaţiuni desfăşurate de organizaţii, altele decât întreprinderile menţionate la articolul 2, al căror obiect de activitate este furnizarea de beneficii persoanelor angajate sau liber-profesioniste care aparţin unei întreprinderi sau unui grup de întreprinderi ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces sau supravieţuire sau la întreruperea sau reducerea activităţii, indiferent dacă angajamentele care rezultă de pe urma acestor operaţiuni sunt total acoperite, în mod continuu, de rezerve matematice;

 

3.   activităţile privind pensiile desfăşurate de întreprinderile de asigurare de pensii prevăzute în Legea privind pensiile angajaţilor (TyEL) şi în alte părţi similare ale legislaţiei finlandeze în materie, cu condiţia ca:

 

(a)  societăţile de asigurare de pensii care sunt deja obligate, în temeiul legislaţiei finlandeze, să aibă sisteme de contabilitate şi de gestiune separate pentru activităţile lor privind pensiile, să înfiinţeze entităţi juridice separate pentru desfăşurarea acestor activităţi, începând cu 1 ianuarie 1995; şi

 

(b)  autorităţile finlandeze să permită tuturor resortisanţilor şi societăţilor statelor membre, fără discriminare, să desfăşoare, în conformitate cu legislaţia finlandeză, activităţile menţionate la articolul 2 cu privire la această exceptare prin deţinerea controlului sau a unei participaţii la o societate sau la un grup de asigurare existente sau prin crearea de ori participarea la noi societăţi sau grupuri de asigurare, inclusiv societăţi de asigurare de pensii.

 

Articolul 10

 

Organizaţii, întreprinderi şi instituţii

 

În ceea ce priveşte asigurările de viaţă, prezenta directivă nu se aplică următoarelor organizaţii, întreprinderi şi instituţii:

 

(1)  organizaţii care îşi iau angajamentul de a furniza beneficii exclusiv în caz de deces, în cazul în care valoarea beneficiilor în cauză nu depăşeşte costurile medii de înmormântare pentru un singur deces sau în care beneficiile sunt furnizate în natură;

(2)  "Versorgungsverband deutscher Wirtschaftsorganisationen" în Germania, cu excepţia cazului în care statutul său este modificat în ceea ce priveşte domeniul său de competenţă.

 

(3)  "Consorcio de Compensacion de Seguros" în Spania, cu excepţia cazului în care statutul său este modificat în ceea ce priveşte activităţile sau competenţele sale.

 

Subsecţiunea 4

 

Reasigurarea

 

Articolul 11

 

Reasigurarea

 

În ceea ce priveşte reasigurarea, prezenta directivă nu se aplică activităţii de reasigurare desfăşurate sau garantate integral de guvernul unui stat membru care acţionează, din motive legate de un interes public important, în calitate de reasigurător de ultimă instanţă, inclusiv în cazul în care acest rol devine necesar din cauza unei situaţii de pe piaţă în care este imposibil să se obţină o acoperire comercială adecvată.

 

Articolul 12

 

Întreprinderi de reasigurare care îşi încetează activitatea

 

(1) Întreprinderile de reasigurare care, până la 10 decembrie 2007, au încetat să subscrie noi contracte de reasigurare şi se limitează la administrarea portofoliului existent în vederea încetării activităţii nu intră sub incidenţa prezentei directive.

 

(2) Statele membre întocmesc o listă cu întreprinderile de reasigurare în cauză şi o transmit tuturor celorlalte state membre.

 

Secţiunea 3

 

Definiţii

 

Articolul 13

 

Definiţii

 

În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiţii:

 

1.   "întreprindere de asigurare" înseamnă o întreprindere de asigurare directă de viaţă sau generală care a primit o autorizaţie în conformitate cu articolul 14;

 

2.   "întreprindere de asigurare captivă" înseamnă o întreprindere de asigurare care este deţinută fie de o întreprindere financiară, alta decât o întreprindere de asigurare sau de reasigurare sau un grup de întreprinderi de asigurare sau de reasigurare în sensul articolului 212 alineatul (1) litera (c), fie de o întreprindere nefinanciară şi care are drept scop furnizarea de produse de asigurare care acoperă exclusiv riscurile uneia sau mai multor întreprinderi cărora le aparţine sau riscurile uneia sau mai multor întreprinderi din grupul din care face parte;

 

3.   "întreprindere de asigurare dintr-o ţară terţă" înseamnă o întreprindere care ar avea nevoie de autorizaţie ca fiind întreprindere de asigurare în conformitate cu articolul 14, în cazul în care ar avea sediul central în Comunitate;

 

4.   "întreprindere de reasigurare" înseamnă o întreprindere care a primit autorizarea în conformitate cu articolul 14 pentru desfăşurarea activităţilor de reasigurare;

 

5.   "întreprindere de reasigurare captivă" înseamnă o întreprindere de reasigurare care este deţinută fie de o întreprindere financiară, alta decât o întreprindere de asigurare sau de reasigurare sau un grup de întreprinderi de asigurare sau de reasigurare în sensul articolului 212 alineatul (1) litera (c), fie de o întreprindere nefinanciară şi care are drept scop furnizarea de produse de reasigurare care acoperă exclusiv riscurile uneia sau mai multor întreprinderi cărora le aparţine sau riscurile uneia sau mai multor întreprinderi din grupul din care face parte;

 

6.   "întreprindere de reasigurare dintr-o ţară terţă" înseamnă o întreprindere care ar trebui să fie autorizată ca fiind întreprindere de reasigurare în conformitate cu articolul 14, în cazul în care ar avea sediul central în Comunitate;

 

7.   "reasigurare" înseamnă una dintre următoarele două activităţi:

 

(a)  activitatea care constă în preluarea de riscuri cedate de o întreprindere de asigurare sau de o întreprindere de asigurare dintr-o ţară terţă sau de o altă întreprindere de reasigurare sau de o întreprindere de reasigurare dintr-o ţară terţă; sau

 

(b)  în cazul întreprinderii de subscriitori denumită "Lloyd's", activitatea prin care o întreprindere de asigurare sau de reasigurare alta decât "Lloyd's" preia riscurile cedate de orice membru al "Lloyd's";

 

8.   "stat membru de origine" înseamnă:

 

(a)  pentru asigurarea generală, statul membru în care este situat sediul central al întreprinderii de asigurare care acoperă riscul;

 

(b)  pentru asigurarea de viaţă, statul membru în care se află sediul central al întreprinderii de asigurare care acoperă angajamentul; sau

 

(c)  pentru reasigurare, statul membru în care este situat sediul central al întreprinderii de reasigurare;

 

9.   "stat membru gazdă" înseamnă statul membru, altul decât statul membru de origine, în care o întreprindere de asigurare sau de reasigurare are o sucursală sau în care furnizează servicii; pentru asigurarea de viaţă şi pentru asigurarea generală, statul membru în care se furnizează servicii înseamnă statul membru al angajamentului sau, statul membru în care este situat riscul, atunci când angajamentul sau riscul este acoperit de o întreprindere de asigurare sau de o sucursală situată într-un alt stat membru;

 

10.  "autoritate de supraveghere" înseamnă autoritatea naţională sau autorităţile naţionale abilitate, în temeiul unui act cu putere de lege sau al unei norme administrative, să controleze întreprinderile de asigurare sau de reasigurare;

 

11.  "sucursală" înseamnă orice agenţie sau sucursală a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare care se află pe teritoriul unui alt stat membru decât statul membru de origine;

 

12.  "unitate a unei întreprinderi" înseamnă sediul central sau oricare dintre sucursalele sale;

 

13.  "statul membru în care este situat riscul" înseamnă oricare dintre următoarele:

 

(a)  statul membru în care se găsesc bunurile, în cazul în care asigurarea se referă fie la clădiri, fie la clădiri şi conţinutul lor, în măsura în care acestea se află sub incidenţa aceleiaşi poliţe de asigurare;

 

(b)  statul membru de înmatriculare, în cazul în care asigurarea se referă la vehicule de orice natură;

 

(c)  statul membru în care deţinătorul poliţei de asigurare a semnat contractul, în cazul unui contract de durată mai mică sau egală cu patru luni, privind riscurile din cursul unei călătorii sau vacanţe, indiferent de clasa de asigurare avută în vedere;

 

(d)  în toate cazurile care nu sunt menţionate în mod explicit la literele (a), (b) sau (c), statul membru în care se află unul dintre elementele următoare:

 

(i)   reşedinţa obişnuită a deţinătorului poliţei de asigurare; sau

 

(ii)  în cazul în care deţinătorul poliţei de asigurare este o persoană juridică, unitatea deţinătorului poliţei de asigurare la care se referă contractul;

 

14.  "statul membru al angajamentului" înseamnă statul membru în care se află oricare dintre următoarele elemente:

 

(a)  reşedinţa obişnuită a deţinătorului poliţei de asigurare;

 

(b)  în cazul în care deţinătorul poliţei de asigurare este o persoană juridică, unitatea deţinătorului poliţei de asigurare la care se referă contractul;

 

15.  "întreprindere-mamă" înseamnă o întreprindere-mamă în sensul articolului 1 din Directiva 83/349/CEE;

 

16.  "filială" înseamnă orice filială în înţelesul articolului 1 din Directiva 83/349/CEE, inclusiv filialele acesteia;

 

17.  "legături strânse" înseamnă situaţia în care două sau mai multe persoane fizice sau juridice sunt legate prin control sau participaţie sau o situaţie în care două sau mai multe persoane fizice sau juridice sunt permanent legate de una şi aceeaşi persoană printr-o relaţie de control;

 

18.  "control" înseamnă relaţia care există între o întreprindere-mamă şi o filială, în sensul articolului 1 din Directiva 83/349/CEE, sau o relaţie de aceeaşi natură între orice persoană fizică sau juridică şi o întreprindere;

 

19.  "tranzacţie intragrup" înseamnă orice tranzacţie prin care o întreprindere de asigurare sau reasigurare recurge direct sau indirect la alte întreprinderi din cadrul aceluiaşi grup sau la orice persoană fizică sau juridică care are legături strânse cu întreprinderile din acel grup în vederea îndeplinirii unei obligaţii de natură contractuală sau nu, cu titlu oneros sau nu;

 

20.  "participaţie" înseamnă deţinerea, directă sau prin control, a cel puţin 20% din drepturile de vot sau din capitalul unei întreprinderi;

 

21.  "participaţie calificată" înseamnă deţinerea într-o întreprindere, direct sau indirect, a cel puţin 10% din capital sau din drepturile de vot sau orice altă posibilitate de a exercita o influenţă semnificativă asupra administrării acelei întreprinderi;

22.  "piaţă reglementată" înseamnă oricare dintre următoarele:

 

(a)  în cazul unei pieţe situate într-un stat membru, o piaţă reglementată conform definiţiei de la articolul 4 alineatul (1) punctul 14 din Directiva 2004/39/CE; sau

 

(b)  în cazul unei pieţe situate într-o ţară terţă, o piaţă financiară care îndeplineşte următoarele condiţii:

 

(i)   este recunoscută de statul membru de origine al întreprinderii de asigurare şi îndeplineşte cerinţe comparabile cu cerinţele prevăzute în Directiva 2004/39/CE; şi

 

(ii)  instrumentele financiare tranzacţionate pe piaţa respectivă sunt de o calitate comparabilă cu cea a instrumentelor tranzacţionate pe piaţa sau pieţele reglementate ale statului membru de origine;

 

23.  "birou naţional" înseamnă un birou naţional al asigurătorilor în înţelesul articolului 1 punctul 3 din Directiva 72/166/CEE;

 

24.  "fond naţional de garantare" înseamnă organismul menţionat la articolul 1 alineatul (4) din Directiva 84/5/CEE;

 

25.  "întreprindere financiară" înseamnă oricare dintre următoarele entităţi:

 

(a)  o instituţie de credit, o instituţie financiară sau o întreprindere de servicii bancare auxiliare în sensul articolului 4 punctele 1, 5 şi 21 din Directiva 2006/48/CE;

 

(b)  o întreprindere de asigurare sau de reasigurare sau un holding de asigurare în sensul articolului 212 alineatul (1) litera (f);

 

(c)  o întreprindere de investiţii sau o instituţie financiară în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 1 din Directiva 2004/39/CE;

 

(d)  un holding financiar mixt în sensul articolului 2 punctul 15 din Directiva 2002/87/CE;

 

26.  "vehicul investiţional" înseamnă orice întreprindere, înregistrată sau nu, alta decât o întreprindere de asigurare sau de reasigurare existentă, care preia riscuri transferate de o întreprindere de asigurare sau de reasigurare şi care îşi finanţează integral expunerea la aceste riscuri prin emisiunea unei creanţe sau prin orice alt mecanism de finanţare, drepturile de rambursare ale furnizorilor respectivei creanţe sau respectivului mecanism de finanţare fiind subordonate obligaţiilor de reasigurare ale unei astfel de întreprinderi;

 

27.  "riscuri mari" înseamnă:

 

(a)  riscurile clasificate în clasele 4, 5, 6, 7, 11 şi 12 din anexa I partea A;

 

(b)  riscurile clasificate în clasele 14 şi 15 din anexa I partea A, în cazul în care deţinătorul poliţei de asigurare desfăşoară din punct de vedere profesional o activitate industrială, comercială sau liberală iar riscul se referă la această activitate;

 

(c)  riscurile clasificate în clasele 3, 8, 9, 10, 13 şi 16 din anexa I partea A, în măsura în care deţinătorul poliţei de asigurare depăşeşte limitele a cel puţin două din următoarele criterii:

 

(i)   totalul bilanţului: 6 200 000 EUR;

 

(ii)  valoarea totală netă a cifrei de afaceri, în înţelesul celei de a patra Directive 78/660/CEE a Consiliului din 25 iulie 1978 în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (g) din tratat, privind conturile anuale ale anumitor forme de societăţi comerciale (1), de 12 800 000 EUR;

 

(iii) numărul mediu de 250 angajaţi în cursul exerciţiului financiar.

 

În cazul în care deţinătorul poliţei de asigurare face parte dintr-un grup de întreprinderi pentru care se întocmesc conturi consolidate în conformitate cu Directiva 83/349/CEE, criteriile stabilite la primul paragraf litera (c) se aplică pe baza conturilor consolidate.

 

Statele membre pot adăuga la categoria menţionată la primul paragraf litera (c) riscurile asigurate de către asociaţiile profesionale, întreprinderile cu capital mixt şi asociaţiile temporare;

____________

(1)            JO L 222, 14.8.1978, p. 11.

-----------------

 

28.  "externalizare" înseamnă un acord în orice formă între o întreprindere de asigurare sau de reasigurare şi un furnizor de servicii, indiferent dacă este o entitate supravegheată sau nu, prin care furnizorul respectiv de servicii efectuează un proces, un serviciu sau o activitate, fie direct, fie prin subcontractare, care altfel ar fi fost realizat(ă) de însăşi întreprinderea de asigurare sau de reasigurare.

 

29.  "funcţie" în cadrul unui sistem de guvernanţă înseamnă capacitatea internă de a efectua sarcini concrete; un sistem de guvernanţă include funcţia de management al riscurilor, funcţia de conformitate, funcţia de audit intern şi funcţia actuarială;

 

30.  "risc de subscriere" înseamnă riscul de pierdere sau riscul de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor din asigurare, datorate unor ipoteze inadecvate privind stabilirea preţurilor şi constituirea de rezerve;

 

31.  "risc de piaţă" înseamnă riscul de pierdere sau riscul de modificare nefavorabilă a situaţiei financiare, care rezultă direct sau indirect din fluctuaţii ale nivelului şi volatilităţii preţurilor pe piaţă ale activelor, pasivelor şi instrumentelor financiare;

 

32.  "risc de credit" înseamnă riscul de pierdere sau riscul de modificare nefavorabilă a situaţiei financiare, care rezultă din fluctuaţii ale bonităţii emitenţilor de valori mobiliare, contrapartidelor şi oricăror debitori la care sunt expuse întreprinderile de asigurare şi de reasigurare, sub forma riscului de contrapartidă, a riscului de dispersie sau a concentrărilor de risc de piaţă;

 

33.  "risc operaţional" înseamnă riscul de pierdere aferent unor procese interne inadecvate sau disfuncţionale, personalului sau sistemelor, sau aferent evenimentelor externe;

 

34.  "risc de lichiditate" înseamnă riscul ca întreprinderile de asigurare şi de reasigurare să nu poată realiza investiţii şi alte active pentru a-şi putea deconta obligaţiile financiare la scadenţa acestora;

 

35.  "risc de concentrare" înseamnă toate expunerile la risc care prezintă un potenţial de pierdere suficient de mare pentru a pune în pericol solvabilitatea sau poziţia financiară a întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare;

 

36.  "tehnici de diminuare a riscurilor" înseamnă toate tehnicile care permit întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să îşi transfere integral sau parţial riscurile către o terţă parte;

 

37.  "efecte ale diversificării" înseamnă reducerea expunerii la risc a întreprinderilor şi grupurilor de asigurare şi de reasigurare în ceea ce priveşte diversificarea activităţii acestora, decurgând din faptul că efectul nefavorabil al unui risc poate fi compensat de un efect mai favorabil al altui risc, în cazul în care riscurile respective nu sunt integral corelate;

 

38.  "prognoza distribuţiei probabilităţilor" înseamnă o funcţie matematică ce atribuie unei mulţimi exhaustive de evenimente viitoare reciproc exclusive o probabilitate de realizare;

 

39.  "măsurarea riscului" înseamnă o funcţie matematică ce atribuie o valoare monetară unei prognoze date a distribuţiei probabilităţilor şi creşte uniform odată cu nivelul expunerii la risc care stă la baza acelei prognoze a distribuţiei probabilităţilor.

 

CAPITOLUL II

 

Accesul la activitate

 

Articolul 14

 

Principiul autorizării

 

(1) Accesul la activitatea de asigurare directă sau de reasigurare care face obiectul prezentei directive este condiţionată de emiterea unei autorizaţii prealabile.

 

(2) Autorizaţia menţionată la alineatul (1) se obţine de la autorităţile de supraveghere din statul membru de origine de către următoarele întreprinderi:

 

(a)  orice întreprindere care îşi stabileşte sediul central pe teritoriul statului membru în cauză; sau

 

(b)  orice întreprindere de asigurare care, după ce a primit o autorizaţie în temeiul alineatului (1), doreşte să îşi extindă activitatea la o întreagă clasă de asigurare sau la alte clase de asigurare decât cele deja autorizate;

 

Articolul 15

 

Domeniul de aplicare a autorizaţiei

 

(1) O autorizaţie acordată în temeiul articolului 14 este valabilă pe întreg teritoriul Comunităţii. Aceasta permite întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să îşi desfăşoare activitatea în acel loc, autorizaţia respectivă acoperind, de asemenea, dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii.

 

(2) Sub rezerva articolului 14, autorizaţia se acordă pentru o anumită clasă de asigurări directe enumerate în anexa I partea A sau în anexa II. Autorizaţia acoperă întreaga clasă, cu excepţia cazului în care solicitantul doreşte să acopere numai o parte dintre riscurile care aparţin clasei în cauză.

 

Riscurile cuprinse într-o clasă de asigurare nu pot fi clasificate într-o altă clasă de asigurare, cu excepţia cazurilor menţionate la articolul 16.

 

Autorizaţia poate fi acordată pentru două sau mai multe clase, în cazul în care legislaţia naţională a unui stat membru permite desfăşurarea simultană a activităţilor din clasele în cauză.

 

(3) În ceea ce priveşte asigurarea generală, fiecare stat membru are libertatea de a acorda autorizaţia pentru grupele de clase de asigurare menţionate în anexa I partea B.

 

Autorităţile de supraveghere pot limita autorizaţia solicitată pentru una dintre clase la operaţiunile stabilite în planul de afaceri menţionat la articolul 23.

 

(4) Întreprinderile aflate sub incidenţa prezentei directive pot practica activitatea de asistenţă menţionată la articolul 6 numai în cazul în care au primit autorizaţia pentru clasa 18 din anexa I partea A, fără a aduce atingere articolului 16 alineatul (1). În acest caz, prezenta directivă se aplică acestor operaţiuni.

 

(5) În ceea ce priveşte reasigurarea, autorizaţia se acordă pentru activitatea de reasigurare generală, activitatea de reasigurare de viaţă sau orice tip de activitate de reasigurare.

 

Cererea de autorizare se analizează ţinându-se seama de planul de afaceri care trebuie prezentat în temeiul articolului 18 alineatul (1) litera (c) şi de respectarea condiţiilor de autorizare stabilite de statul membru de la care se solicită autorizaţia.

 

Articolul 16

 

Riscuri auxiliare

 

(1) Întreprinderea de asigurare care a obţinut o autorizaţie pentru un risc principal dintr-o clasă de asigurare sau dintr-o grupă de clase de asigurare stabilită în anexa I, poate asigura şi riscurile cuprinse într-o altă clasă de asigurare, fără a fi necesară obţinerea unei autorizaţii pentru aceste riscuri, cu condiţia ca riscurile să îndeplinească toate condiţiile următoare:

 

(a)  sunt legate de riscul principal;

 

(b)  privesc obiectul care este acoperit împotriva riscului principal; şi

 

(c)  sunt acoperite prin contractul care acoperă riscul principal.

 

(2) Prin derogare de la alineatul (1), riscurile cuprinse în clasele 14, 15 şi 17 prevăzute în anexa I partea A nu pot fi considerate drept riscuri auxiliare pentru alte clase de asigurare.

 

Cu toate acestea, asigurarea de protecţie juridică, prevăzută în clasa 17, poate fi considerată drept un risc auxiliar clasei 18, în cazul în care sunt întrunite condiţiile prevăzute la alineatul (1) şi oricare dintre condiţiile următoare:

 

(a)  riscul principal se referă numai la asistenţa furnizată persoanelor aflate în dificultate în cursul deplasărilor, absenţelor de la domiciliu sau de la reşedinţa obişnuită ale acestora; sau

 

(b)  asigurarea priveşte litigii sau riscuri care decurg sau sunt în legătură cu utilizarea navelor maritime.

 

Articolul 17

 

Forma juridică a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare

 

(1) Statul membru de origine impune oricărei întreprinderi care solicită autorizarea în temeiul articolului 14 să adopte una dintre formele juridice prevăzute în anexa III.

 

(2) Statele membre pot constitui întreprinderi de drept public, cu condiţia ca respectivele entităţi să aibă drept obiect de activitate operaţiunile de asigurare sau de reasigurare, în condiţii echivalente cu cele în care funcţionează întreprinderile de drept privat.

 

(3) Comisia poate adopta măsuri de punere în aplicare privind extinderea listei formelor prevăzute în anexa III.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Articolul 18

 

Condiţii de autorizare

 

(1) Statul membru de origine impune oricărei întreprinderi care solicită autorizaţia:

 

(a)  în ceea ce priveşte întreprinderile de asigurare, să îşi limiteze obiectul de activitate la activitatea de asigurare şi la operaţiunile care decurg direct din aceasta, excluzând orice altă activitate comercială;

 

(b)  în ceea ce priveşte întreprinderile de reasigurare, să îşi limiteze obiectul la activitatea de reasigurare şi la operaţiunile asociate; această cerinţă poate include o funcţie de holding şi activităţi legate de sectorul financiar, în sensul articolului 2 alineatul (8) din Directiva 2002/87/CE;

 

(c)  să prezinte un plan de afaceri în conformitate cu articolul 23;

 

(d)  să deţină fondurile proprii de bază eligibile pentru a acoperi pragul absolut al cerinţei de capital minim, prevăzută la articolul 129 alineatul (1) litera (d);

 

(e)  să prezinte dovezi că, din acel moment, se va afla în postura de a deţine fonduri proprii eligibile pentru acoperirea cerinţei de capital de solvabilitate, prevăzută la articolul 100;

 

(f)   să prezinte dovezi că, din acel moment, se va afla în postura de a deţine fonduri proprii eligibile pentru acoperirea cerinţei de capital minim, prevăzută la articolul 128;

 

(g)  să prezinte dovezi că va fi în măsură să respecte sistemul de guvernanţă menţionat în capitolul IV secţiunea 2;

 

(h)  în ceea ce priveşte asigurarea generală, să comunice numele şi adresa tuturor reprezentanţilor însărcinaţi cu soluţionarea daunelor desemnaţi în temeiul articolului 4 din Directiva 2000/26/CE în orice stat membru altul decât statul membru în care este cerută autorizarea în cazul în care riscurile care trebuie acoperite sunt clasificate în clasa 10 din anexa I partea A din prezenta directivă, cu excepţia răspunderii transportatorului.

 

(2) Întreprinderea de asigurare care solicită autorizaţia pentru extinderea activităţilor la alte clase de asigurare sau extinderea unei autorizaţii care include numai o parte din riscurile unei clase de asigurare trebuie să prezinte un plan de afaceri în conformitate cu articolul 23.

 

În plus, întreprinderea trebuie să prezinte dovada că dispune de fondurile proprii eligibile pentru a acoperi cerinţa de capital de solvabilitate şi cerinţa de capital minim prevăzute la articolul 100 primul paragraf şi la articolul 128.

 

(3) Fără a aduce atingere alineatului (2), o întreprindere de asigurare care desfăşoară activităţi de asigurare de viaţă şi care solicită autorizarea în vederea extinderii activităţii sale la riscurile incluse în clasa 1 sau 2 din anexa I partea A, în conformitate cu articolul 73, demonstrează că:

 

(a)  deţine fondurile proprii eligibile de bază pentru a acoperi pragul absolut al cerinţei de capital minim pentru întreprinderile de asigurare de viaţă şi pragul absolut al cerinţei de capital minim pentru întreprinderile de asigurare generală, prevăzute la articolul 129 alineatul (1) litera (d);

 

(b)  se angajează să acopere din acel moment obligaţiile financiare minime prevăzute la articolul 74 alineatul (3).

 

(4) Fără a aduce atingere alineatului (2), o întreprindere de asigurare care desfăşoară activităţi de asigurare generală pentru riscurile incluse în clasa 1 sau 2 din anexa I partea A şi care solicită autorizarea în vederea extinderii activităţii sale la riscurile de asigurare de viaţă, în conformitate cu articolul 73, demonstrează că:

 

(a)  deţine fondurile proprii eligibile de bază pentru a acoperi pragul absolut al cerinţei de capital minim pentru întreprinderile de asigurare de viaţă şi pragul absolut al cerinţei de capital minim pentru întreprinderile de asigurare generală, prevăzute la articolul 129 alineatul (1) litera (d);

 

(b)  se angajează să acopere din acel moment obligaţiile financiare minime prevăzute la articolul 74 alineatul (3).

 

Articolul 19

 

Legături strânse

 

În cazul în care există legături strânse între întreprinderea de asigurare sau întreprinderea de reasigurare şi alte persoane fizice sau juridice, autorităţile de supraveghere nu acordă autorizaţia decât în cazul în care respectivele legături nu împiedică buna desfăşurare a misiunii lor de supraveghere.

 

Autorităţile de supraveghere refuză autorizaţia în cazul în care actele cu putere de lege şi actele administrative dintr-o ţară terţă de care aparţin una sau mai multe persoane fizice sau juridice cu care întreprinderea de asigurare sau de reasigurare are legături strânse sau anumite dificultăţi legate de aplicarea acestor acte împiedică buna desfăşurare a misiunii lor de supraveghere.

 

Autorităţile de supraveghere impun întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să le furnizeze informaţiile de care au nevoie pentru a se asigura de respectarea permanentă a condiţiilor prevăzute la primul paragraf.

 

Articolul 20

 

Sediul central al întreprinderilor de asigurare şi al întreprinderilor de reasigurare

 

Statele membre impun întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare ca sediile lor centrale să fie situate în acelaşi stat membru ca şi sediul lor social.

 

Articolul 21

 

Condiţii privind poliţele şi nivelul primelor

 

(1) Statele membre nu impun aprobarea prealabilă sau notificări sistematice cu privire la condiţiile de asigurare generale şi speciale, nivelul primelor, bazele tehnice folosite în special la calcularea nivelului primelor şi rezervelor tehnice sau la formulare şi alte documente tipărite pe care o întreprindere intenţionează să le folosească în interacţiunile sale cu deţinătorii poliţelor de asigurare sau cu întreprinderile cedente sau retrocedente.

 

Cu toate acestea, pentru asigurarea de viaţă şi în scopul exclusiv de verificare a respectării dispoziţiilor de drept intern referitoare la principiile actuariale, statul membru de origine poate impune o notificare sistematică privind bazele tehnice utilizate la calcularea nivelului primelor şi rezervelor tehnice. Cerinţa respectivă nu constituie o condiţie prealabilă pentru autorizarea unei întreprinderi de asigurare de viaţă.

 

(2) Statele membre nu menţin şi nu introduc notificarea prealabilă sau aprobarea majorărilor de tarife propuse, decât ca element al unui sistem general de control al preţurilor.

 

(3) Statele membre pot verifica întreprinderile care solicită sau care au obţinut autorizaţia pentru clasa 18 din anexa I partea A în ceea ce priveşte mijloacele directe sau indirecte privind personalul şi materialele, inclusiv calificarea echipelor medicale şi calitatea echipamentelor de care dispun pentru a face faţă angajamentelor din acea clasă de asigurare.

 

(4) Statele membre pot să menţină sau să introducă acte cu putere de lege sau acte administrative care să prevadă aprobarea actului constitutiv şi a statutului şi comunicarea oricărui document necesar exercitării normale a supravegherii.

 

Articolul 22

 

Nevoi economice ale pieţei

 

Statele membre nu impun ca o cerere de autorizaţie să fie examinată în funcţie de nevoile economice ale pieţei.

 

Articolul 23

 

Planul de afaceri

 

(1) Planul de afaceri menţionat la articolul 18 alineatul (1) litera (c) conţine indicaţii sau justificări privind următoarele elemente:

 

(a)  natura riscurilor sau angajamentelor pe care întreprinderea de asigurare sau de reasigurare în cauză îşi propune să le acopere;

 

(b)  tipul de contracte de reasigurare pe care întreprinderea de reasigurare îşi propune să le încheie cu întreprinderile sale cedente;

 

(c)  principiile sale directoare în materie de reasigurare şi retrocesiune;

 

(d)  elemente ale fondurilor proprii de bază care constituie pragul absolut al cerinţei de capital minim;

 

(e)  estimări privind cheltuielile de instalare a serviciilor administrative şi a reţelei de producţie; mijloacele financiare pentru acoperirea acestor cheltuieli şi, în cazul în care riscurile acoperite fac parte din clasa 18 din anexa I partea A, mijloacele de care dispune întreprinderea de asigurare pentru furnizarea asistenţei promise.

 

(2) Pe lângă elementele stabilite la alineatul (1), pentru primele trei exerciţii financiare planul conţine următoarele:

 

(a)  un bilanţ previzional;

 

(b)  estimări privind viitoarea cerinţă de capital de solvabilitate, astfel cum este prevăzută în capitolul VI secţiunea 4 subsecţiunea 1, pe baza bilanţului previzional menţionat la litera (a), precum şi metoda de calcul utilizată pentru obţinerea acestor estimări;

 

(c)  estimări privind viitoarea cerinţă de capital minim, astfel cum este prevăzută la articolele 128 şi 129, pe baza bilanţului previzional menţionat la litera (a), precum şi metoda de calcul utilizată pentru obţinerea acestor estimări;

 

(d)  estimări referitoare la mijloacele financiare destinate să acopere rezervele tehnice, cerinţa de capital de solvabilitate şi cerinţa de capital minim;

 

(e)  în ceea ce priveşte asigurarea şi reasigurarea generală, şi următoarele:

 

(i)   estimări ale cheltuielilor de gestionare, altele decât cele de instalare, în special cheltuielile generale curente şi comisioanele;

 

(ii)  estimări privind primele sau cotizaţiile şi daunele;

 

(f)   în ceea ce priveşte asigurarea de viaţă, şi un plan care stabileşte estimări detaliate privind veniturile şi cheltuielile legate de activitatea directă, acceptările în reasigurare şi cedările în reasigurare.

 

Articolul 24

 

Acţionari şi asociaţi care deţin o participaţie calificată

 

(1) Autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine nu acordă unei întreprinderi autorizaţia de iniţiere a activităţii de asigurare sau de reasigurare înainte de a fi obţinut comunicarea identităţii acţionarilor sau a asociaţilor, direcţi sau indirecţi, persoane fizice sau juridice, care deţin o participaţie calificată în respectiva întreprindere, precum şi comunicarea cuantumului respectivei participaţii.

 

Aceste autorităţi refuză autorizaţia în cazul în care, ţinând seama de necesitatea de a garanta o administrare corectă şi prudentă a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare, nu sunt mulţumite de calitatea acţionarilor sau a asociaţilor.

 

(2) În sensul alineatului (1), se ţine seama de drepturile de vot menţionate la articolele 9 şi 10 din Directiva 2004/109/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 decembrie 2004 privind armonizarea obligaţiilor de transparenţă în ceea ce priveşte informaţia referitoare la emitenţii ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată (1), precum şi de condiţiile de cumulare stabilite la articolul 12 alineatele (4) şi (5) din directiva respectivă.

 

Statele membre nu ţin seama de drepturile de vot sau acţiunile pe care le pot deţine societăţi de investiţii sau instituţii de credit ca urmare a subscrierii de instrumente financiare şi/sau a plasării instrumentelor financiare în baza unui angajament ferm, prevăzute în secţiunea A punctul 6 din anexa I la Directiva 2004/39/CE, cu condiţia ca drepturile respective să nu fie exercitate sau utilizate în vreun alt mod pentru a interveni în administrarea activităţii emitentului, pe de o parte, şi cedate în termen de un an de la data achiziţiei, pe de altă parte.

____________

(1)            JO L 390, 31.12.2004, p. 38.

------------------

 

Articolul 25

 

Refuzul autorizaţiei

 

Orice decizie de refuz trebuie motivată în mod precis şi notificată întreprinderii în cauză.

 

Fiecare stat membru prevede dreptul de a apela la instanţă în cazul în care se refuză acordarea autorizaţiei.

 

Aceeaşi posibilitate este prevăzută şi pentru cazul în care autorităţile de supraveghere nu s-au pronunţat în ceea ce priveşte cererea de autorizare în termen de şase luni de la data primirii acesteia.

 

Articolul 26

 

Consultarea prealabilă a autorităţilor celorlalte state membre

 

(1) Autorităţile de supraveghere din orice stat membru interesat sunt consultate înainte de acordarea autorizaţiei unei întreprinderi care este:

 

 

(a)  o filială a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare autorizate în statul membru respectiv;

 

(b)  o filială a unei întreprinderi-mamă a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare autorizate în statul membru respectiv; sau

 

(c)  o întreprindere controlată de aceeaşi persoană, fizică sau juridică, ce controlează o întreprindere de asigurare sau de reasigurare autorizată din statul membru respectiv.

 

(2) Autorităţile unui stat membru implicat care sunt responsabile pentru supravegherea instituţiilor de credit sau a întreprinderilor de investiţii sunt consultate înainte de acordarea unei autorizaţii unei întreprinderi de asigurare sau reasigurare care este:

 

(a)  o filială a unei instituţii de credit sau a unei întreprinderi de investiţii autorizate din Comunitate;

 

(b)  o filială a întreprinderii-mamă a unei instituţii de credit sau a unei întreprinderi de investiţii autorizate în Comunitate; sau

 

(c)  o întreprindere controlată de aceeaşi persoană, fizică sau juridică, ce controlează o instituţie de credit sau o întreprindere de investiţii autorizată în Comunitate.

 

(3) Autorităţile menţionate la alineatele (1) şi (2) se consultă, în special, în scopul evaluării calităţii acţionarilor, precum şi a cerinţelor de competenţă şi onorabilitate pentru toate persoanele care conduc efectiv întreprinderea sau care deţin alte funcţii-cheie, asociate la gestionarea altei întreprinderi din acelaşi grup.

 

Respectivele autorităţi îşi comunică orice informaţii privind calitatea acţionarilor şi cerinţele de competenţă şi onorabilitate pentru toate persoanele care conduc efectiv întreprinderea sau care deţin alte funcţii-cheie, în măsura în care aceste informaţii prezintă interes pentru celelalte autorităţi competente interesate pentru eliberarea unei autorizaţii sau pentru controlul continuu al respectării condiţiilor de desfăşurare a activităţii.

 

CAPITOLUL III

 

Autorităţi de supraveghere şi norme generale

 

Articolul 27

 

Obiectivul principal al supravegherii

 

Statele membre se asigură că autorităţile de supraveghere dispun de mijloacele necesare şi deţin expertiza, capacitatea şi competenţele necesare pentru atingerea principalului obiectiv al supravegherii, şi anume protejarea deţinătorilor de poliţe de asigurare şi a beneficiarilor.

 

Articolul 28

 

Stabilitatea financiară şi prociclicitatea

 

Fără a aduce atingere principalului obiectiv al supravegherii, prevăzut la articolul 27, statele membre garantează că, în exercitarea sarcinilor lor generale, autorităţile de supraveghere iau în considerare în mod adecvat impactul potenţial al deciziilor lor asupra stabilităţii sistemelor financiare în cauză din Uniunea Europeană, în special în situaţii de urgenţă, ţinând seama de informaţiile disponibile la momentul respectiv.

 

În perioadele de perturbări excepţionale ale pieţelor financiare, autorităţile de supraveghere ţin seama de posibilele efecte prociclice ale acţiunilor lor.

 

Articolul 29

 

Principiile generale ale supravegherii

 

(1) Supravegherea se bazează pe o abordare prospectivă în funcţie de riscuri. Aceasta include verificarea în mod continuu a desfăşurării corespunzătoare a activităţii de asigurare sau de reasigurare şi a respectării dispoziţiilor de supraveghere de către întreprinderile de asigurare şi de reasigurare.

 

(2) Supravegherea întreprinderilor de asigurare şi reasigurare constă într-o combinaţie adecvată de activităţi la distanţă şi controale la sediu.

 

(3) Statele membre se asigură că cerinţele stabilite în prezenta directivă sunt aplicate proporţional cu natura, amploarea şi complexitatea riscurilor inerente activităţii unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare.

 

(4) Comisia se asigură că normele de aplicare respectă principiul proporţionalităţii, garantând astfel aplicarea proporţională a prezentei directive, în special în cazul întreprinderilor de asigurare mici.

 

Articolul 30

 

Autorităţile de supraveghere şi sfera supravegherii

 

(1) Supravegherea financiară a întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare, inclusiv a activităţilor pe care le desfăşoară prin intermediul sucursalelor sau în regim de libertate de a presta servicii, ţine exclusiv de competenţa statului membru de origine.

 

(2) Supravegherea financiară prevăzută la alineatul (1) include verificarea, pentru ansamblul activităţilor întreprinderii de asigurare şi de reasigurare, a solvabilităţii acesteia, a constituirii rezervelor sale tehnice, a activelor sale şi a fondurilor proprii eligibile, în conformitate cu normele sau cu practicile adoptate în statul membru de origine în temeiul dispoziţiilor adoptate la nivel comunitar.

 

În cazul în care întreprinderile de asigurare în cauză sunt autorizate să acopere riscurile incluse în clasa 18 din anexa I partea A, supravegherea se extinde, de asemenea, la controlul mijloacelor tehnice de care dispun întreprinderile de asigurare pentru a efectua operaţiunile de asistenţă pe care se angajează să le efectueze, în măsura în care legislaţia statului membru de origine prevede un control al acestor mijloace.

 

(3) În cazul în care autorităţile de supraveghere din statul membru în care este situat riscul sau din statul membru al angajamentului sau, în cazul unei societăţi de reasigurare, autorităţile de reglementare din statul membru gazdă sunt îndreptăţite să considere că activităţile unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare i-ar putea afecta soliditatea financiară, acestea informează autorităţile de supraveghere din statul membru de origine al întreprinderii respective.

 

Autorităţile de supraveghere din statul membru de origine stabilesc dacă întreprinderea îndeplineşte principiile prudenţiale stabilite de prezenta directivă.

 

Articolul 31

 

Transparenţă şi răspundere

 

(1) Autorităţile de supraveghere îşi duc la îndeplinire sarcinile în mod transparent şi responsabil, respectând principiul protecţiei informaţiilor confidenţiale.

 

(2) Statele membre se asigură că sunt publicate următoarele informaţii:

 

(a)  textele actelor cu putere de lege şi ale actelor administrative şi recomandările generale din domeniul reglementării asigurărilor;

 

(b)  criteriile şi metodele generale, inclusiv instrumentele dezvoltate în conformitate cu articolul 34 alineatul (4), utilizate în procesul de supraveghere stabilit la articolul 36;

 

(c)  date statistice agregate cu privire la aspecte-cheie ale aplicării cadrului prudenţial;

 

(d)  maniera de exercitare a opţiunilor prevăzute de prezenta directivă;

 

(e)  obiectivele supravegherii şi principalele funcţii şi activităţi ale acesteia.

 

Publicarea informaţiilor prevăzute la primul paragraf este suficientă pentru a permite o comparaţie între abordările adoptate în materie de supraveghere de către autorităţile de supraveghere ale diferitelor state membre.

 

Publicarea se face într-un format comun, informaţiile fiind actualizate regulat. Informaţiile menţionate la primul paragraf literele (a)-(e) sunt disponibile în fiecare stat membru la o adresă electronică unică.

 

(3) Statele membre prevăd proceduri transparente pentru numirea şi destituirea membrilor organelor de conducere şi de administrare ale propriilor autorităţi de supraveghere.

 

(4) Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare referitoare la alineatul (2) prin care se precizează aspectele-cheie care trebuie să facă obiectul publicării datelor statistice agregate, precum şi formatul, structura, cuprinsul şi data publicării informaţiilor.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Articolul 32

 

Interdicţia de a refuza contracte de reasigurare sau de retrocesiune

 

(1) Statul membru de origine al unei întreprinderi de asigurare nu poate refuza un contract de reasigurare încheiat cu o întreprindere de reasigurare sau cu o întreprindere de asigurare autorizată în conformitate cu articolul 14 din motive direct legate de soliditatea financiară a respectivei întreprinderi de reasigurare sau a respectivei întreprinderi de asigurare.

 

(2) Statul membru de origine al întreprinderii de reasigurare nu poate refuza un contract de retrocesiune încheiat de o întreprindere de reasigurare cu o altă întreprindere de reasigurare sau cu o întreprindere de asigurare autorizată în conformitate cu articolul 14 din motive legate direct de soliditatea financiară a respectivei întreprinderi de reasigurare sau a respectivei întreprinderi de asigurare.

 

Articolul 33

 

Supravegherea sucursalelor stabilite într-un alt stat membru

 

Statele membre prevăd că, în cazul în care o întreprindere de asigurare sau de reasigurare autorizată într-un alt stat membru îşi desfăşoară activitatea prin intermediul unei sucursale, autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine pot, după ce au informat autorităţile de supraveghere ale statului membru gazdă în cauză, să procedeze chiar ele sau prin intermediul unor persoane desemnate în acest scop la verificarea la faţa locului a informaţiilor necesare pentru a asigura supravegherea financiară a întreprinderii.

 

Autorităţile statului membru gazdă în cauză pot participa la aceste verificări.

 

Articolul 34

 

Competenţe de supraveghere generale

 

(1) Statele membre se asigură că autorităţile de supraveghere au competenţa de a lua măsuri preventive şi corective pentru a garanta că întreprinderile de asigurare şi de reasigurare respectă actele cu putere de lege şi actele administrative pe care trebuie să le respecte în fiecare stat membru.

 

(2) Autorităţile de supraveghere au competenţa de a lua orice măsuri necesare, inclusiv, dacă este cazul, măsuri cu caracter administrativ sau financiar, în ceea ce priveşte întreprinderile de asigurare sau de reasigurare, precum şi membrii organului administrativ, de conducere sau de control al acestora.

 

(3) Statele membre se asigură că autorităţile de supraveghere au competenţa de a impune prezentarea tuturor informaţiilor necesare pentru desfăşurarea acţiunilor de supraveghere în conformitate cu articolul 35.

 

(4) Statele membre se asigură că autorităţile de supraveghere au competenţa de a crea, pe lângă calcularea cerinţei de capital de solvabilitate şi dacă acest lucru este oportun, instrumentele cantitative necesare în cadrul procesului de supraveghere, pentru a evalua capacitatea întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare de a face faţă unor evenimente posibile sau unor schimbări viitoare ale condiţiilor economice care ar putea avea efecte nefavorabile asupra situaţiei lor financiare globale. Autorităţile de supraveghere au competenţa de a impune efectuarea de către întreprinderi a testelor necesare.

 

(5) Autorităţile de supraveghere au competenţa de a realiza controale la sediul întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare.

 

(6) Competenţele de supraveghere se aplică la momentul oportun şi în mod proporţional.

 

(7) Competenţele cu privire la întreprinderile de asigurare şi de reasigurare menţionate la alineatele (1)-(5) sunt valabile şi pentru activităţile externalizate ale întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare.

 

(8) Măsurile stabilite la alineatele (1)-(5) şi (7) sunt puse în aplicare, după caz, prin executare silită, prin intermediul instanţelor judecătoreşti.

 

Articolul 35

 

Informaţii care trebuie furnizate în scopuri de supraveghere

 

(1) Statele membre impun întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să prezinte autorităţilor de supraveghere informaţiile necesare pentru desfăşurarea acţiunilor de supraveghere. Aceste informaţii conţin cel puţin informaţiile necesare pentru următoarele acţiuni, în timpul desfăşurării proceselor menţionate la articolul 36:

 

(a)  evaluarea sistemului de guvernanţă utilizat de întreprinderi, a activităţilor pe care le desfăşoară, a principiilor de evaluare aplicate în materie de solvabilitate, a riscurilor cu care se confruntă şi a sistemelor de management al riscurilor, precum şi a structurii capitalului, a necesităţilor şi a conducerii acestor întreprinderi;

 

(b)  luarea oricăror decizii corespunzătoare în urma exercitării drepturilor şi obligaţiilor lor de supraveghere.

 

(2) Statele membre se asigură că autorităţile de supraveghere au următoarele competenţe:

 

(a)  de a stabili natura, nivelul şi formatul informaţiilor menţionate la alineatul (1) pe care trebuie să le prezinte întreprinderile de asigurare şi de reasigurare la următoarele repere temporale:

 

(i)l  a perioade predefinite;

 

(ii)  la survenirea unor evenimente predefinite;

 

(iii) pe parcursul investigaţiilor cu privire la situaţia unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare;

 

(b)  de a obţine orice informaţii cu privire la contractele deţinute de intermediari sau la contractele încheiate cu terţi; şi

 

(c)  de a solicita informaţii de la experţi externi, precum auditorii şi actuarii.

 

(3)  Informaţiile menţionate la alineatele (1) şi (2) cuprind următoarele:

 

(a)  elemente calitative sau cantitative sau orice combinaţie adecvată între acestea;

 

(b)  elemente istorice, actuale sau prospective sau orice combinaţie adecvată între acestea; şi

 

(c)  date din surse interne sau din surse externe sau orice combinaţie adecvată între acestea.

 

(4) Informaţiile menţionate la alineatele (1) şi (2) respectă următoarele principii:

 

(a)  trebuie să reflecte natura, amploarea şi complexitatea activităţii întreprinderii în cauză, în special riscurile inerente acestor activităţi;

 

(b)  trebuie să fie accesibile, complete în toate aspectele semnificative, comparabile şi consecvente în timp; şi

 

(c)  trebuie să fie adecvate, fiabile şi inteligibile.

 

(5) Statele membre impun întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să deţină sisteme şi structuri corespunzătoare pentru îndeplinirea cerinţelor stabilite la alineatele (1)-(4), precum şi o politică scrisă, aprobată de organul administrativ, de conducere sau de control al întreprinderii de asigurare sau de reasigurare, care să asigure permanent adecvarea informaţiilor prezentate.

 

(6) Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare prin care se precizează care sunt informaţiile menţionate la alineatele (1)-(4), pentru a asigura, în măsura corespunzătoare, convergenţa raportării aferente activităţii de supraveghere.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Articolul 36

 

Procesul de supraveghere

 

(1) Statele membre se asigură că autorităţile de supraveghere analizează şi evaluează strategiile, procesele şi procedurile de raportare instituite de întreprinderile de asigurare şi de reasigurare în vederea respectării actelor cu putere de lege şi actelor administrative adoptate în temeiul prezentei directive.

 

Această analiză şi evaluare cuprinde evaluarea cerinţelor calitative referitoare la sistemul de guvernanţă, evaluarea riscurilor cu care se confruntă sau cu care s-ar putea confrunta întreprinderile în cauză şi evaluarea capacităţii întreprinderilor respective de a estima riscurile ţinând seama de mediul în care activează întreprinderile.

 

(2) În special, autorităţile de supraveghere analizează şi evaluează respectarea următoarelor elemente:

 

(a)  sistemul de guvernanţă, inclusiv propria evaluare de risc şi solvabilitate, prevăzute în capitolul IV secţiunea 2;

 

(b)  rezervele tehnice, prevăzute în capitolul VI secţiunea 2;

 

(c)  cerinţele de capital, prevăzute în capitolul VI secţiunile 4 şi 5;

 

(d)  normele privind investiţiile, prevăzute în capitolul VI secţiunea 6;

 

(e)  calitatea şi cantitatea fondurilor proprii, prevăzute în capitolul VI secţiunea 3;

 

(f)   în cazul în care o întreprindere de asigurare sau de reasigurare utilizează un model intern integral sau parţial, respectarea continuă a cerinţelor privind modelele interne integrale şi parţiale prevăzute în capitolul VI secţiunea 4 subsecţiunea 3.

 

(3) Autorităţile de supraveghere dispun de instrumente adecvate de monitorizare care le permit să identifice deteriorarea condiţiilor financiare din cadrul unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare şi să urmărească modul în care este remediată deteriorarea respectivă.

 

(4) Autorităţile de supraveghere evaluează adecvarea metodelor şi practicilor întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare concepute în scopul identificării de evenimente posibile sau de schimbări viitoare ale condiţiilor economice care ar putea avea efecte nefavorabile asupra situaţiei financiare globale a întreprinderii în cauză.

 

Autorităţile de supraveghere evaluează capacitatea întreprinderii de a face faţă acelor evenimente posibile sau schimbări viitoare ale condiţiilor economice.

 

(5) Autorităţile de supraveghere au competenţele necesare pentru a impune întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să remedieze punctele slabe sau deficienţele identificate în cursul procesului de supraveghere.

 

(6) Analizele şi evaluările menţionate la alineatele (1), (2) şi (4) se efectuează în mod regulat.

 

Autorităţile de supraveghere stabilesc frecvenţa şi sfera minimă a analizelor şi evaluărilor respective în ceea ce priveşte natura, amploarea şi complexitatea activităţilor întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în cauză.

 

Articolul 37

 

Majorarea de capital

 

(1) În urma procesului de supraveghere, autorităţile de supraveghere pot, în situaţii excepţionale, să stabilească o majorare de capital pentru o întreprindere de asigurare sau de reasigurare, printr-o decizie care precizează motivele ce stau la baza majorării. Această posibilitate există doar în următoarele cazuri:

 

(a)  autoritatea de supraveghere concluzionează că profilul de risc al întreprinderii de asigurare sau de reasigurare se abate în mod semnificativ de la ipotezele care stau la baza cerinţei de capital de solvabilitate, astfel cum este calculată pe baza formulei standard în conformitate cu capitolul VI secţiunea 4 subsecţiunea 2 şi:

 

(i)   cerinţa de a utiliza un model intern în temeiul articolului 119 este inadecvată sau s-a dovedit ineficientă; sau

 

(ii)  în perioada în care se elaborează un model intern parţial sau integral în conformitate cu articolul 119;

 

(b)  autoritatea de supraveghere concluzionează că profilul de risc al întreprinderii de asigurare sau de reasigurare se abate în mod semnificativ de la ipotezele care stau la baza cerinţei de capital de solvabilitate, astfel cum este calculată pe baza unui model intern sau a unui model intern parţial în conformitate cu capitolul VI secţiunea 4 subsecţiunea 3, deoarece anumite riscuri cuantificabile nu pot fi evidenţiate în mod suficient, iar adaptarea modelului pentru a reflecta mai bine profilul de risc dat a eşuat în cadrul unei perioade de timp adecvate, sau

 

(c)  autoritatea de supraveghere concluzionează că sistemul de guvernanţă al unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare se abate în mod semnificativ de la standardele stabilite în capitolul IV secţiunea 2, că deviaţiile respective împiedică întreprinderea să poată identifica, măsura, monitoriza, gestiona şi prezenta în mod corespunzător riscurile la care este expusă sau la care ar putea fi expusă şi că este puţin probabil ca aplicarea altor măsuri, în sine, să remedieze în mod suficient deficienţele în cadrul unei perioade de timp adecvate.

 

(2) În cazurile prevăzute la alineatul (1) literele (a) şi (b), majorarea de capital se calculează în aşa fel încât să se asigure respectarea de către întreprindere a dispoziţiilor articolului 101 alineatul (3).

 

În cazurile prevăzute la alineatul (1) litera (c), majorarea de capital este proporţională cu riscurile semnificative generate de deficienţele care au condus la decizia autorităţii de supraveghere de a impune majorarea.

 

(3) În cazurile stabilite la alineatul (1) literele (b) şi (c), autoritatea de supraveghere se asigură că întreprinderea de asigurare sau de reasigurare depune toate eforturile pentru a remedia deficienţele care au dus la impunerea majorării de capital.

 

(4) Majorarea de capital menţionată la alineatul (1) se analizează cel puţin o dată pe an de către autoritatea de supraveghere şi se elimină atunci când întreprinderea a remediat deficienţele care au dus la impunerea sa.

 

(5) Cerinţa de capital de solvabilitate care include majorarea de capital impusă înlocuieşte cerinţa de capital de solvabilitate inadecvată.

 

Fără a aduce atingere primului paragraf, cerinţa de capital de solvabilitate nu include majorarea de capital impusă în conformitate cu alineatul (1) litera (c) în scopul calculării marjei de risc menţionate la articolul 77 alineatul (5).

 

(6) Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare prin care se precizează mai în detaliu circumstanţele în care se poate impune o majorare de capital, precum şi metodele de calcul al acesteia.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Articolul 38

 

Supravegherea funcţiilor şi a activităţilor externalizate

 

(1) Fără a aduce atingere articolului 49, statele membre se asigură că întreprinderile de asigurare şi de reasigurare care externalizează o funcţie sau o activitate de asigurare sau de reasigurare iau măsurile necesare pentru a garanta îndeplinirea următoarelor condiţii:

 

(a)  furnizorul de servicii trebuie să coopereze, în legătură cu funcţia sau activitatea externalizată, cu autorităţile de supraveghere sub jurisdicţia cărora se află întreprinderea de asigurare şi de reasigurare;

 

(b)  întreprinderile de asigurare şi de reasigurare, auditorii acestora şi autorităţile de supraveghere trebuie să aibă acces efectiv la datele privind funcţiile sau activităţile externalizate;

 

(c)  autorităţile de supraveghere trebuie să aibă acces efectiv la sediul în care îşi desfăşoară activitatea furnizorul de servicii şi trebuie să îşi poată exercita drepturile respective de acces;

 

(2) Statul membru în care este situat furnizorul de servicii permite autorităţilor de supraveghere sub jurisdicţia cărora se află întreprinderea de asigurare sau de reasigurare să realizeze, direct sau prin intermediul unor persoane pe care le desemnează în acest sens, controale la sediul furnizorului de servicii. Autoritatea de supraveghere a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare informează autoritatea competentă din statul membru al furnizorului de servicii înainte de a efectua inspecţia la faţa locului. În cazul unei entităţi care nu face obiectul supravegherii, autoritatea competentă este autoritatea de supraveghere.

 

Autorităţile de supraveghere ale statului membru în care se află întreprinderea de asigurare sau de reasigurare pot delega autorităţile de supraveghere din statul membru în care se află furnizorul de servicii să efectueze astfel de controale la sediul acesteia.

 

Articolul 39

 

Transferul de portofoliu

 

(1) În temeiul condiţiilor prevăzute de legislaţia naţională, statele membre autorizează întreprinderile de asigurare şi de reasigurare cu sediul central pe teritoriul lor să transfere o parte sau întregul portofoliu de contracte încheiate fie pe baza dreptului de stabilire, fie pe baza libertăţii de a presta servicii, către o întreprindere cesionară stabilită în Comunitate.

 

Acest transfer poate fi autorizat doar în cazul în care autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine al întreprinderii cesionare certifică faptul că, după preluarea transferului, întreprinderea cesionară deţine fondurile proprii eligibile suficiente pentru a acoperi cerinţa de capital de solvabilitate menţionată la articolul 100 primul paragraf.

 

(2) În cazul întreprinderilor de asigurare se aplică alineatele (3)-(6).

 

(3) În cazul în care o sucursală propune transferul unei părţi sau a întregului său portofoliu de contracte, se consultă statul membru în care este situată sucursala respectivă.

 

(4) În situaţiile menţionate la alineatele (1) şi (3), autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine al întreprinderii de asigurare cedente autorizează transferul după obţinerea acordului autorităţilor din statele membre în care au fost încheiate contractele fie în temeiul libertăţii de stabilire, fie în temeiul libertăţii de a presta servicii.

 

(5) Autorităţile statelor membre consultate îşi transmit avizul sau acordul autorităţilor statului membru de origine al întreprinderii de asigurare cedente în termen de trei luni de la data primirii unei cereri de consultare.

 

Absenţa unui răspuns din partea autorităţilor consultate în termenul în cauză se interpretează ca fiind acord tacit.

 

(6) Un transfer de portofoliu autorizat în temeiul alineatelor (1)-(5) se publică fie înainte, fie după autorizare, în conformitate cu legislaţia naţională a statului membru de origine, a statului membru în care este situat riscul sau a statului membru al angajamentului.

 

Aceste transferuri sunt automat opozabile în cazul deţinătorilor poliţelor de asigurare, asiguraţilor şi al tuturor persoanelor cu drepturi sau obligaţii care rezultă din contractele transferate.

 

Primul şi al doilea paragraf din prezentul alineat nu afectează dreptul statelor membre de a da asiguraţilor posibilitatea de anulare a contractelor într-un interval de timp fix după un astfel de transfer.

 

CAPITOLUL IV

 

Condiţii care reglementează activitatea

 

Secţiunea 1

 

Răspunderea organului administrativ, de conducere sau de control

 

Articolul 40

 

Răspunderea organului administrativ, de conducere sau de control

 

Statele membre se asigură că organului administrativ, de conducere sau de control al întreprinderii de asigurare sau de reasigurare îi revine răspunderea finală privind respectarea de către întreprinderea în cauză a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative adoptate în temeiul prezentei directive.

 

Secţiunea 2

 

Sistemul de guvernanţă

 

Articolul 41

 

Cerinţe generale de guvernanţă

 

(1) Statele membre impun tuturor întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să deţină un sistem de guvernanţă eficace, care să asigure o administrare corectă şi prudentă a activităţii.

 

Acest sistem include cel puţin o structură organizatorică transparentă adecvată, cu o alocare clară şi o separare corespunzătoare a responsabilităţilor, precum şi un sistem eficace care să asigure transmiterea informaţiilor. Sistemul include respectarea cerinţelor stabilite la articolele 42-49.

 

Sistemul de guvernanţă face obiectul unui control intern regulat.

 

(2) Sistemul de guvernanţă este proporţional cu natura, amploarea şi complexitatea operaţiunilor întreprinderii de asigurare sau de reasigurare.

 

(3) Întreprinderile de asigurare sau de reasigurare deţin strategii privind cel puţin managementul riscurilor, controlul intern, auditul intern şi, în cazul în care este relevant, externalizarea. Întreprinderile se asigură că aceste strategii sunt puse în aplicare.

 

Respectivele strategii sunt revizuite cel puţin o dată pe an. Acestea sunt supuse aprobării prealabile a organului administrativ, de conducere sau de control şi sunt adaptate în funcţie de orice modificare semnificativă a sistemului sau a domeniului în cauză.

 

(4) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare adoptă măsuri rezonabile pentru a asigura continuitatea şi regularitatea în desfăşurarea activităţilor lor, inclusiv prin elaborarea unor planuri pentru situaţii neprevăzute. În acest scop, întreprinderile utilizează sisteme, resurse şi proceduri adecvate şi proporţionale.

 

(5) Autorităţile de supraveghere dispun de mijloacele, metodele şi competenţele adecvate pentru a verifica sistemul de guvernanţă al întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare şi pentru a evalua riscurile emergente, identificate de întreprinderile respective, care ar putea afecta soliditatea financiară a acestora.

 

Statele membre se asigură că autorităţile de supraveghere au competenţele necesare pentru a solicita îmbunătăţirea şi consolidarea sistemului de guvernanţă în vederea respectării cerinţelor stabilite la articolele 42-49.

 

Articolul 42

 

Cerinţe de competenţă şi onorabilitate pentru persoanele care conduc efectiv întreprinderea sau care deţin alte funcţii-cheie

 

(1) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare se asigură că toate persoanele care conduc efectiv întreprinderea sau deţin alte funcţii-cheie îndeplinesc în orice moment următoarele cerinţe:

 

(a)  calificările, cunoştinţele şi experienţa lor profesională sunt adecvate pentru o administrare corectă şi prudentă (competenţă); şi

 

(b)  au o bună reputaţie şi un nivel ridicat de integritate (onorabilitate).

 

(2) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare notifică autorităţii de supraveghere orice modificare a identităţii persoanelor care conduc efectiv întreprinderea sau care deţin alte funcţii-cheie, odată cu toate informaţiile necesare pentru a se evalua dacă eventualele persoane nou desemnate la conducerea întreprinderii îndeplinesc cerinţele de competenţă şi onorabilitate.

 

(3) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare notifică autoritatea de supraveghere dacă oricare dintre persoanele menţionate la alineatele (1) şi (2) au fost înlocuite deoarece nu mai îndeplineau cerinţele prevăzute la alineatul (1)

 

Articolul 43

 

Dovada bunei reputaţii

 

(1) În cazul în care un stat membru solicită propriilor resortisanţi o dovadă a bunei reputaţii şi a faptului că nu au înregistrat un faliment anterior, sau oricare dintre acestea, statul membru în cauză acceptă ca dovadă suficientă în ceea ce priveşte resortisanţii altor state membre prezentarea unui extras din "cazierul judiciar" sau, dacă acest lucru nu este posibil, a unui document echivalent emis de către o autoritate judiciară sau administrativă competentă din statul membru de origine sau de provenienţă al resortisantului străin, prin care se atestă îndeplinirea acestor cerinţe.

 

(2) În cazul în care statul membru de origine sau de provenienţă al resortisantului străin nu emite documentul menţionat la alineatul (1), acesta poate fi înlocuit printr-o declaraţie sub jurământ sau, în statele membre în care nu există o astfel de declaraţie, printr-o declaraţie solemnă dată de resortisantul străin în faţa unei autorităţi judiciare sau administrative competente sau, după caz, în faţa unui notar în statul membru de origine sau de provenienţă al respectivului resortisant.

 

Autoritatea sau notarul în cauză emite un certificat care atestă autenticitatea declaraţiei sub jurământ sau a declaraţiei solemne.

 

Declaraţia menţionată la primul paragraf privind inexistenţa unui faliment anterior poate fi, de asemenea, dată în faţa unui organism profesional sau comercial competent din statul membru în cauză.

 

(3) Termenul de prezentare a documentelor şi a certificatelor prevăzute la alineatele (1) şi (2) nu trebuie să depăşească trei luni de la data emiterii acestora.

 

(4) Statele membre desemnează autorităţile şi organismele competente să emită documentele menţionate la alineatele (1) şi (2) şi informează de îndată celelalte state membre şi Comisia cu privire la aceasta.

 

Fiecare stat membru informează, de asemenea, celelalte state membre şi Comisia cu privire la autorităţile sau organismele cărora urmează să li se prezinte documentele menţionate la alineatele (1) şi (2) pentru susţinerea unei cereri de a desfăşura pe teritoriul statului membru în cauză activităţile menţionate la articolul 2.

 

Articolul 44

 

Managementul riscului

 

(1) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare dispun de un sistem eficace de management al riscurilor, care cuprinde strategiile, procesele şi procedurile de raportare necesare pentru a identifica, a evalua, a monitoriza, a administra şi a raporta în mod continuu, atât la nivel individual, cât şi la nivel agregat, riscurile la care sunt expuse sau la care ar putea fi expuse, precum şi interdependenţele acestora.

 

Acest sistem de management al riscurilor este eficace şi bine integrat în structura organizatorică şi în procesele decizionale ale întreprinderii de asigurare sau de reasigurare, luând în considerare, în mod adecvat, persoanele care conduc efectiv întreprinderea sau deţin alte funcţii cheie.

 

(2) Sistemul de management al riscurilor acoperă riscurile care urmează să fie incluse în calculul cerinţei de capital de solvabilitate, astfel cum este stabilit la articolul 101 alineatul (4), precum şi riscurile care nu sunt incluse, total sau parţial, în calculul acesteia.

 

Sistemul de management al riscurilor acoperă cel puţin următoarele domenii:

 

(a)  subscrierea şi calculul rezervelor;

 

(b)  managementul activelor şi pasivelor;

 

(c)  strategia de investiţii, în special instrumente derivate şi angajamente similare;

 

(d)  managementul riscului de lichiditate şi a riscului de concentrare;

     

(e)  managementul riscului operaţional;

 

(f)   reasigurarea şi alte tehnici de diminuare a riscurilor.

 

Strategia privind managementul riscurilor menţionată la articolul 41 alineatul (3) cuprinde strategii referitoare la al doilea paragraf literele (a)-(f) din prezentul alineat.

 

(3) În ceea ce priveşte riscul de investiţii, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare demonstrează că respectă dispoziţiile capitolului VI secţiunea 6.

 

(4) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare prevăd o funcţie de management al riscurilor care este structurată în aşa fel încât să faciliteze implementarea sistemului de management al riscurilor.

 

(5) În cazul întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare care utilizează un model intern parţial sau integral aprobat în conformitate cu articolele 112 şi 113, funcţia de management al riscurilor acoperă următoarele sarcini suplimentare:

 

(a)  proiectarea şi implementarea modelului intern;

 

(b)  testarea şi validarea modelului intern;

 

(c)  documentarea modelului intern şi a oricăror modificări ulterioare ale acestuia;

 

(d)  analizarea funcţionării modelului intern şi elaborarea de rapoarte de sinteză cu privire la aceasta;

 

(e)  informarea organului administrativ, de conducere sau de control cu privire la funcţionarea modelului intern, sugerând domenii în care sunt necesare îmbunătăţiri şi ţinând la curent organul respectiv în ceea ce priveşte stadiul eforturilor de ameliorare a punctelor slabe identificate anterior.

 

Articolul 45

 

Evaluarea internă a riscurilor şi a solvabilităţii

 

(1) În cadrul sistemului său de management al riscurilor, fiecare întreprindere de asigurare şi de reasigurare procedează la evaluarea internă a riscurilor şi solvabilităţii.

 

Această evaluare cuprinde cel puţin următoarele:

 

(a)  necesităţile generale privind solvabilitatea luând în considerare profilul de risc specific, limitele de toleranţă aprobate şi strategia întreprinderii.

 

(b)  respectarea în mod continuu a cerinţelor de capital, astfel cum sunt prevăzute în capitolul VI secţiunile 4 şi 5, şi a cerinţelor referitoare la rezervele tehnice, prevăzute în capitolul VI secţiunea 2;

 

(c)  gradul semnificativ în care profilul de risc al întreprinderii în cauză se abate de la ipotezele care stau la baza cerinţei de capital de solvabilitate, astfel cum este prevăzută la articolul 101 alineatul (3), calculată pe baza formulei standard, în conformitate cu capitolul VI secţiunea 4 subsecţiunea 2, sau a modelului său intern parţial sau integral, în conformitate cu capitolul VI secţiunea 4 subsecţiunea 3.

 

(2) În sensul alineatului (1) litera (a), întreprinderea în cauză instituie procese proporţionale cu natura, amploarea şi complexitatea riscurilor inerente activităţii sale, care îi dau posibilitatea să identifice şi să evalueze în mod corespunzător riscurile la care se expune în viitorul apropiat sau îndepărtat şi la care este sau ar putea fi expusă. Întreprinderea demonstrează metodele utilizate în respectiva evaluare.

 

(3) În cazul menţionat la alineatul (1) litera (c), atunci când se utilizează un model intern, evaluarea se face împreună cu recalibrarea care transformă valorile interne ale riscurilor în măsura riscului şi calibrarea aferente cerinţei de capital de solvabilitate.

 

(4) Evaluarea internă a riscurilor şi solvabilităţii reprezintă o parte integrantă a strategiei de afaceri şi se ia permanent în considerare pentru deciziile strategice ale întreprinderii.

 

(5) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare realizează evaluarea menţionată la alineatul (1) în mod regulat şi fără întârziere după orice modificare importantă a profilului lor de risc.

 

(6) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare informează autorităţile de supraveghere cu privire la rezultatele fiecărei evaluări interne a riscurilor şi solvabilităţii, în cadrul informaţiilor furnizate în temeiul articolului 35.

 

(7) Evaluarea internă a riscurilor şi a solvabilităţii nu este utilizată pentru calcularea unei cerinţe de capital. Cerinţa de capital de solvabilitate poate fi doar ajustată în conformitate cu articolele 37, 231-233 şi 238.

 

Articolul 46

 

Control intern

 

(1) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare dispun de un sistem eficace de control intern.

 

Acest sistem include cel puţin proceduri administrative şi contabile, un cadru intern de control, proceduri corespunzătoare de raportare la toate nivelurile întreprinderii şi o funcţie de asigurare a conformităţii.

 

(2) Funcţia de asigurare a conformităţii include consilierea organului administrativ, de conducere sau de control în ceea ce priveşte actele cu putere de lege şi actele administrative adoptate în temeiul prezentei directive. De asemenea, include o evaluare a impactului pe care ar putea să-l aibă orice schimbări ale mediului juridic asupra operaţiunilor întreprinderii în cauză, precum şi identificarea şi evaluarea riscului de conformitate.

 

Articolul 47

 

Audit intern

 

(1) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare prevăd o funcţie eficace de audit intern.

 

Funcţia de audit intern include o evaluare a caracterului adecvat şi a eficacităţii sistemului de control intern şi a altor elemente ale sistemului de guvernanţă.

 

(2) Funcţia de audit intern este obiectivă şi independentă de funcţiile operaţionale.

 

(3) Orice constatări şi recomandări ale auditului intern se raportează organului administrativ, de conducere sau de control, care stabileşte acţiunile care urmează a fi întreprinse pentru fiecare dintre constatările şi recomandările auditului intern şi se asigură că acţiunile în cauză sunt întreprinse efectiv.

 

Articolul 48

 

Funcţia actuarială

 

(1) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare prevăd o funcţie actuarială eficace şi permanentă pentru:

 

(a)  coordonarea calculării rezervelor tehnice;

 

(b)  asigurarea adecvării metodologiilor şi a modelelor de bază utilizate, precum şi a ipotezelor folosite la calcularea rezervelor tehnice;

 

(c)  evaluarea suficienţei şi calităţii datelor utilizate la calcularea rezervelor tehnice;

 

(d)  compararea celor mai bune estimări cu experienţa anterioară;

 

(e)  informarea organului administrativ, de conducere sau de control asupra fiabilităţii şi adecvării calculelor privind rezervele tehnice;

 

(f)   supervizarea calculării rezervelor tehnice în cazurile prevăzute la articolul 82;

 

(g)  exprimarea unei opinii privind politica globală de subscriere;

 

(h)  exprimarea unei opinii cu privire la pertinenţa contractelor de reasigurare; şi

 

(i)   contribuirea la implementarea eficace a sistemului de management al riscurilor menţionat la articolul 44, în special în ceea ce priveşte modelarea riscurilor care stau la baza calculării cerinţelor de capital prevăzute în capitolul VI secţiunile 4 şi 5, precum şi în ceea ce priveşte evaluarea menţionată la articolul 45.

 

(2) Funcţia actuarială se realizează de către persoane care deţin cunoştinţe suficiente de matematici actuariale şi financiare, proporţionale cu natura, amploarea şi complexitatea riscurilor inerente activităţii întreprinderii de asigurare sau reasigurare şi care pot să îşi dovedească experienţa relevantă în raport cu standardele profesionale şi cu alte standarde aplicabile.

 

Articolul 49

 

Externalizarea

 

(1) Statele membre se asigură că întreprinderile rămân în continuare responsabile integral pentru respectarea tuturor obligaţiilor care le revin în temeiul prezentei directive atunci când externalizează funcţii sau orice activităţi de asigurare sau de reasigurare.

 

(2) Externalizarea unor funcţii sau activităţi operaţionale critice sau semnificative se realizează în aşa fel încât să nu aibă niciuna dintre următoarele consecinţe:

 

(a)  deteriorarea semnificativă a calităţii sistemului de guvernanţă al întreprinderii în cauză;

 

(b)  creşterea nejustificată a riscului operaţional;

 

(c)  subminarea capacităţii autorităţilor de supraveghere de a monitoriza respectarea de către întreprindere a obligaţiilor care îi revin;

 

(d)  împiedicarea furnizării de servicii continue şi satisfăcătoare către deţinătorii de poliţe de asigurare.

 

(3) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare notifică în timp util autorităţile de supraveghere înainte de a externaliza funcţii sau activităţi critice sau semnificative, precum şi referitor la orice evoluţii semnificative ulterioare privind funcţiile sau activităţile respective.

 

Articolul 50

 

Măsuri de punere în aplicare

 

(1) Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare pentru a detalia următoarele:

 

(a)  elementele sistemelor prevăzute la articolele 41, 44, 46 şi 47 şi, în special, domeniile care trebuie acoperite de politica de management al activelor şi pasivelor şi de investiţii, astfel cum se prevede la articolul 44 alineatul (2), a întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare;

 

(b)  funcţiile prevăzute la articolele 44, şi 46-48;

 

(c)  cerinţele stabilite la articolul 42 şi funcţiile care fac obiectul acestora;

 

(d)  condiţiile în care se poate realiza externalizarea, în special către furnizori de servicii din ţări terţe.

 

(2) Dacă este necesar pentru a asigura convergenţa adecvată a evaluării menţionate la articolul 45 alineatul (1) litera (a), Comisia poate adopta măsuri de aplicare pentru a specifica mai detaliat elementele evaluării.

 

(3) Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Secţiunea 3

 

Publicarea informaţiilor

 

Articolul 51

 

Raportul privind solvabilitatea şi situaţia financiară: conţinut

 

(1) Ţinând seama de informaţiile prevăzute la alineatul (3) şi de principiile enunţate la articolul 35 alineatul (4), statele membre solicită întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să facă public, anual, un raport privind solvabilitatea şi situaţia lor financiară.

 

Raportul respectiv cuprinde următoarele informaţii, fie incluse integral, fie prin trimiteri la informaţii echivalente, atât ca natură, cât şi ca sferă, care au fost făcute publice în temeiul altor dispoziţii legale sau de reglementare:

 

(a)  o descriere a activităţii şi a performanţei întreprinderii;

 

(b)  o descriere a sistemului de guvernanţă şi evaluarea pertinenţei acestuia pentru profilul de risc al întreprinderii;

 

(c)  o descriere, separat pentru fiecare categorie de risc, a expunerii la riscuri, a concentrării de riscuri, a reducerii riscurilor şi a senzitivităţii la risc;

 

(d)  o descriere, separat pentru active, rezerve tehnice şi alte pasive, a bazelor şi metodelor folosite la evaluarea acestora, împreună cu explicaţii privind orice diferenţe majore în ceea ce priveşte bazele şi metodele utilizate la evaluarea lor în situaţiile financiare;

 

(e)  o descriere a gestiunii capitalului, cuprinzând cel puţin următoarele:

 

(i)   structura şi valoarea fondurilor proprii, precum şi calitatea acestora;

 

(ii)  valoarea cerinţei de capital de solvabilitate şi a cerinţei de capital minim;

 

(iii) opţiunea prevăzută la articolul 304 utilizată pentru calcularea cerinţei de capital de solvabilitate;

 

(iv) informaţii care permit o bună înţelegere a principalelor diferenţe dintre ipotezele care stau la baza formulei standard şi cele care stau la baza oricărui model intern utilizat de către întreprindere la calcularea cerinţei de capital de solvabilitate;

(v)  valoarea la care se ridică orice neconformitate semnificativă cu cerinţa de capital de solvabilitate sau orice neconformitate cu cerinţa de capital minim pe parcursul perioadei de raportare, chiar dacă a fost ulterior rezolvată, împreună cu o explicaţie privind cauzele şi consecinţele sale, precum şi orice măsuri de remediere care au fost luate.

 

(2) Descrierea menţionată la alineatul (1) litera (e) punctul (i) cuprinde o analiză a oricăror schimbări semnificative faţă de perioada de raportare anterioară şi o explicaţie a oricăror diferenţe majore în ceea ce priveşte valoarea elementelor respective în situaţiile financiare, precum şi o scurtă descriere a transferabilităţii capitalului.

 

Informaţiile publicate privind cerinţa de capital de solvabilitate prevăzute la alineatul (1) litera (e) punctul (ii) arată separat valoarea calculată în conformitate cu capitolul VI secţiunea 4 subsecţiunile 2 şi 3 şi orice majorare de capital impusă în conformitate cu articolul 37 sau impactul parametrilor specifici pe care întreprinderea de asigurare sau de reasigurare trebuie să îi utilizeze în conformitate cu articolul 110, împreună cu informaţii concise privind justificarea acesteia de către autoritatea de supraveghere în cauză.

 

Cu toate acestea şi fără a se aduce atingere niciunei prezentări de informaţii obligatorii în temeiul oricăror alte dispoziţii legale sau de reglementare, statele membre pot prevedea ca, deşi cerinţa de capital total de solvabilitate menţionată la alineatul (1) litera (e) punctul (ii) este publicată, prezentarea separată a majorării de capital sau a impactului parametrilor specifici pe care întreprinderea de asigurare sau de reasigurare trebuie să îi utilizeze în conformitate cu articolul 110 să nu fie necesară pe durata unei perioade de tranziţie care nu depăşeşte data de 31 octombrie 2017.

 

Informaţiile publicate privind cerinţa de capital de solvabilitate sunt însoţite, dacă este cazul, de o indicaţie privind faptul că valoarea sa finală face încă obiectul unei evaluări de către autorităţile de supraveghere.

 

Articolul 52

 

Informaţii pentru CEIOPS şi rapoarte elaborate de acesta

 

(1) Statele membre impun autorităţilor de supraveghere să furnizeze anual următoarele informaţii CEIOPS:

 

(a)  majorarea medie de capital pe întreprindere şi repartizarea majorărilor de capital impuse de autoritatea de supraveghere pe parcursul anului anterior, măsurate ca procent din cerinţa de capital de solvabilitate şi prezentate separat, după cum urmează:

 

(i)   pentru toate întreprinderile de asigurare şi de reasigurare;

 

(ii)  pentru întreprinderile de asigurare de viaţă;

 

(iii) pentru întreprinderile de asigurare generală;

 

(iv) pentru întreprinderile de asigurare care desfăşoară atât activităţi de asigurare de viaţă, cât şi activităţi de asigurare generală;

 

(v)  pentru întreprinderile de reasigurare;

 

(b)  pentru fiecare dintre informaţiile care trebuie publicate stabilite la litera (a), ponderea majorărilor de capital impuse în temeiul articolului 37 alineatul (1) literele (a), (b) şi respectiv (c).

 

(2) CEIOPS publică anual următoarele informaţii:

 

(a)  pentru toate statele membre împreună, repartizarea totală a majorărilor de capital, măsurate ca procent din cerinţa de capital de solvabilitate, pentru fiecare dintre următoarele:

 

(i)   toate întreprinderile de asigurare şi de reasigurare;

 

(ii)  întreprinderile de asigurare de viaţă;

 

(iii) întreprinderile de asigurare generală;

 

(iv) întreprinderile de asigurare care desfăşoară atât activităţi de asigurare de viaţă, cât şi activităţi de asigurare generală;

 

(v)  întreprinderile de reasigurare;

 

(b)  pentru fiecare stat membru, repartizarea majorărilor de capital, măsurate ca procentaj din cerinţa de capital de solvabilitate, acoperind toate întreprinderile de asigurare şi de reasigurare din statul membru respectiv;

 

(c)  pentru fiecare dintre informaţiile care trebuie publicate stabilite la literele (a) şi (b), ponderea majorărilor de capital impuse în temeiul articolului 37 alineatul (1) literele (a), (b) şi respectiv (c).

 

(3) CEIOPS furnizează Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei informaţiile menţionate la alineatul (2), împreună cu un raport care evidenţiază gradul de convergenţă al practicilor autorităţilor de supraveghere din diferitele state membre în ceea ce priveşte utilizarea majorărilor de capital.

 

Articolul 53

 

Raportul privind solvabilitatea şi situaţia financiară: principii aplicabile

 

(1) Autorităţile de supraveghere permit întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să nu prezinte informaţii, atunci când:

 

(a)  publicarea acestor informaţii duce la câştigarea de către concurenţii întreprinderii a unor importante avantaje necuvenite;

 

(b)  există obligaţii faţă de deţinătorii poliţelor de asigurare sau alte relaţii de contrapartidă care obligă o întreprindere la păstrarea secretului sau a confidenţialităţii.

 

(2) În cazul în care autoritatea de supraveghere permite nepublicarea unor informaţii, întreprinderile menţionează acest fapt în raportul privind solvabilitatea şi situaţia financiară şi explică motivele.

 

(3) Autorităţile de supraveghere permit întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să utilizeze sau să facă trimiteri la informaţii publicate în temeiul altor dispoziţii legale sau de reglementare, în măsura în care informaţiile publicate sunt echivalente cu informaţiile impuse în temeiul articolului 51 atât ca natură, cât şi ca nivel.

 

(4) Alineatele (1) şi (2) nu se aplică informaţiilor prevăzute la articolul 51 alineatul (1) litera (e).

 

Articolul 54

 

Raportul privind solvabilitatea şi situaţia financiară: actualizări şi informaţii suplimentare furnizate în mod voluntar

 

(1) În cazul unei evoluţii majore care afectează în mod semnificativ pertinenţa informaţiilor publicate în conformitate cu articolele 51 şi 53, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare publică informaţii corespunzătoare cu privire la natura şi efectele respectivei evoluţii majore.

 

În sensul primului paragraf, cel puţin următoarele se consideră evoluţii majore atunci când:

 

(a)  se constată o neconformitate cu cerinţa de capital minim, iar autorităţile de supraveghere fie consideră că întreprinderea nu va fi în măsură să prezinte un plan realist de finanţare pe termen scurt, fie nu primesc planul respectiv în termen de o lună de la data constatării neconformităţii;

 

(b)  se constată o neconformitate semnificativă cu cerinţa de capital de solvabilitate, iar autorităţile de supraveghere nu primesc un plan realist de redresare în termen de două luni de la data constatării neconformităţii.

 

În ceea ce priveşte al doilea paragraf litera (a), autorităţile de supraveghere impun întreprinderii în cauză să prezinte imediat valoarea neconformităţii, împreună cu o explicaţie privind cauza şi consecinţele acesteia, inclusiv orice măsuri de remediere care au fost luate. În cazul în care, în ciuda planului de finanţare pe termen scurt considerat iniţial realist, o neconformitate cu cerinţa de capital de solvabilitate nu a fost rezolvată în termen de trei luni de la constatarea sa, aceasta se prezintă la sfârşitul perioadei respective, împreună cu o explicaţie privind cauza şi consecinţele sale, inclusiv orice măsuri de remediere care au fost luate, precum şi eventualele măsuri de remediere planificate.

 

În cazul menţionat la al doilea paragraf litera (b), autorităţile de supraveghere impun întreprinderii în cauză să prezinte imediat valoarea neconformităţii, împreună cu o explicaţie privind cauza şi consecinţele acesteia, inclusiv orice măsuri de remediere care au fost luate. În cazul în care, în ciuda planului de redresare considerat iniţial realist, o neconformitate semnificativă cu cerinţa de capital de solvabilitate nu a fost rezolvată în termen de şase luni de la constatarea sa, aceasta se prezintă la sfârşitul perioadei respective, împreună cu o explicaţie privind cauza şi consecinţele sale, inclusiv orice măsuri de remediere care au fost luate, precum şi eventualele măsuri de remediere planificate.

 

(2) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare pot publica, în mod voluntar, orice informaţii sau explicaţii legate de solvabilitatea şi situaţia financiară proprie a căror prezentare nu este deja impusă în conformitate cu articolele 51 şi 53 şi cu alineatul (1) din prezentul articol.

 

Articolul 55

 

Raportul privind solvabilitatea şi situaţia financiară: strategie şi aprobare

 

(1) Statele membre impun întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să deţină sisteme şi structuri corespunzătoare pentru a îndeplini cerinţele stabilite la articolele 51 şi 53, precum şi la articolul 54 alineatul (1), precum şi să aibă o strategie care să asigure faptul că toate informaţiile publicate în conformitate cu articolele 51, 53 şi 54 sunt în permanenţă adecvate.

 

(2) Raportul privind solvabilitatea şi situaţia financiară este supus aprobării organului administrativ, de conducere sau de control al întreprinderii de asigurare sau de reasigurare şi este publicat doar după obţinerea aprobării respective.

 

Articolul 56

 

Raportul privind solvabilitatea şi situaţia financiară: măsuri de punere în aplicare

 

Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare prin care se detaliază informaţiile care trebuie publicate şi modalităţile prin care se va duce la îndeplinire acest lucru.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Secţiunea 4

 

Participaţii calificate

 

Articolul 57

 

Achiziţii

 

(1) Statele membre impun oricărei persoane fizice sau juridice sau unor astfel de persoane care acţionează concertat (denumite în continuare "potenţialul achizitor"), care a decis fie să achiziţioneze, direct sau indirect, o participaţie calificată într-o întreprindere de asigurare sau de reasigurare, sau să majoreze, direct sau indirect, o astfel de participaţie calificată într-o întreprindere de asigurare sau de reasigurare, astfel încât proporţia drepturilor de vot sau a capitalului deţinut să fie cel puţin egală cu 20%, 30% sau 50% sau astfel încât întreprinderea de asigurare sau de reasigurare să devină filiala sa ("proiect de achiziţie"), să notifice mai întâi în scris autorităţile de supraveghere ale întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în cadrul căreia intenţionează să achiziţioneze ori să majoreze o participaţie calificată, indicând valoarea participaţiei vizate şi informaţiile relevante, astfel cum se prevede la articolul 59 alineatul (4). Nu este necesar ca statele membre să aplice pragul de 30% în cazurile în care, în conformitate cu articolul 9 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2004/109/CE, aplică un prag de o treime.

 

(2) Statele membre impun oricărei persoane fizice sau juridice care a decis să cedeze, direct sau indirect, o participaţie calificată într-o întreprindere de asigurare sau de reasigurare să notifice mai întâi în scris autorităţile de supraveghere din statul membru de origine, indicând mărimea participaţiei pe care intenţionează să o deţină persoana respectivă în urma cesiunii. O astfel de persoană trebuie, de asemenea, să notifice autorităţile de supraveghere dacă a decis să îşi reducă participaţia calificată astfel încât proporţia drepturilor de vot sau a capitalului deţinut să scadă sub 20%, 30% sau 50% sau astfel încât întreprinderea de asigurare sau de reasigurare să înceteze să mai fie filiala respectivei persoane. Nu este necesar ca statele membre să aplice pragul de 30% în cazurile în care, în conformitate cu articolul 9 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2004/109/CE, aplică un prag de o treime.

 

Articolul 58

 

Termenul de evaluare

 

(1) Autorităţile de supraveghere transmit potenţialului achizitor, imediat şi, în orice caz, în termen de două zile lucrătoare de la primirea notificării prevăzute la articolul 57 alineatul (1), precum şi de la eventuala primire ulterioară a informaţiilor menţionate la alineatul (2), confirmarea de primire în scris.

 

Autorităţile de supraveghere au la dispoziţie un termen de cel mult 60 de zile lucrătoare de la data confirmării scrise de primire a notificării, precum şi a tuturor documentelor pe care statele membre le solicită în baza listei menţionate la articolul 59 alineatul (4) ("termen de evaluare"), pentru a realiza evaluarea prevăzută la articolul 59 alineatul (1) ("evaluarea").

 

În momentul transmiterii confirmării de primire, autorităţile de supraveghere comunică potenţialului achizitor data de expirare a termenului de evaluare.

 

(2) În cursul termenului de evaluare, dar nu mai târziu de cea de-a cincizecea zi lucrătoare a termenului respectiv, autorităţile de supraveghere pot, dacă este necesar, să solicite informaţii suplimentare necesare pentru finalizarea evaluării. O astfel de solicitare se face în scris, precizându-se informaţiile suplimentare necesare.

 

Termenul de evaluare se întrerupe între data solicitării de informaţii de către autorităţile de supraveghere şi data primirii răspunsului potenţialului achizitor la această solicitare. Întreruperea nu poate depăşi 20 de zile lucrătoare. Orice solicitări suplimentare formulate de autorităţile de supraveghere în vederea completării sau clarificării informaţiilor sunt la discreţia autorităţilor competente, dar nu pot conduce la întreruperea termenului de evaluare.

 

(3 )Autorităţile de supraveghere pot prelungi perioada de întrerupere menţionată la alineatul (2) paragraful al doilea cu până la 30 de zile lucrătoare în cazul în care potenţialul achizitor este:

           

(a)  stabilit sau face obiectul unor reglementări în afara Comunităţii; sau

 

(b)  o persoană fizică sau juridică care nu face obiectul supravegherii în temeiul prezentei directive, al Directivei 85/611/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 de coordonare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative privind anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (1) sau al Directivelor 2004/39/CE sau 2006/48/CE.

___________

(1)            JO L 375, 31.12.1985, p. 3.

------------------

 

(4) În cazul în care autorităţile de supraveghere, la finalizarea evaluării, decid să se opună proiectului de achiziţie, acestea informează în scris potenţialul achizitor în termen de două zile lucrătoare şi fără a depăşi termenul de evaluare, indicând motivele care au stat la baza acestei decizii. În conformitate cu legislaţia naţională, la cererea potenţialului achizitor, se poate pune la dispoziţia publicului o motivare corespunzătoare a deciziei. Aceasta nu împiedică un stat membru să permită autorităţii de supraveghere să facă publică motivarea respectivă, fără a fi necesară cererea potenţialului achizitor.

 

(5) În cazul în care autorităţile de supraveghere nu se opun proiectului de achiziţie, în cursul termenului de evaluare, aceasta se consideră aprobată.

 

(6) Autorităţile de supraveghere pot stabili un termen maxim pentru finalizarea proiectului de achiziţie şi îl pot prelungi, atunci când este necesar.

 

(7) Statele membre nu pot impune cerinţe mai stricte decât cele prevăzute de prezenta directivă pentru notificarea autorităţilor de supraveghere şi pentru aprobarea de către acestea a unor achiziţii directe sau indirecte de capital sau de drepturi de vot.

 

(8) Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare prin care se precizează detalii cu privire la adaptarea criteriilor stabilite la articolul 59 alineatul (1), pentru a ţine seama de evoluţiile viitoare şi pentru a asigura o aplicare uniformă a articolelor 57-63.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Articolul 59

 

Evaluarea

 

(1) La examinarea notificării prevăzute la articolul 57 alineatul (1) şi a informaţiilor menţionate la articolul 58 alineatul (2), autorităţile de supraveghere evaluează, pentru a asigura administrarea corectă şi prudentă a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare vizate de achiziţie şi ţinând seama de posibila influenţă a potenţialului achizitor asupra întreprinderii de asigurare sau de reasigurare, caracterul adecvat al potenţialului achizitor, precum şi soliditatea financiară a proiectului de achiziţie, pe baza tuturor criteriilor următoare:

 

(a)  reputaţia potenţialului achizitor;

 

(b)  reputaţia şi experienţa oricărei persoane care va conduce activitatea întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în urma proiectului de achiziţie;

 

(c)  soliditatea financiară a potenţialului achizitor, în special în ceea ce priveşte tipul de activitate desfăşurată şi prevăzută a se desfăşura în cadrul întreprinderii de asigurare sau de reasigurare vizate de proiectul de achiziţie;

 

(d)  capacitatea întreprinderii de asigurare sau de reasigurare de a respecta şi de a continua să respecte cerinţele prudenţiale care îi revin în temeiul prezentei directive şi, după caz, în temeiul altor directive, şi anume Directiva 2002/87/CE, în special cerinţa ca grupul din care va face parte să aibă o structură care să permită exercitarea unei supravegheri eficiente, schimbul eficient de informaţii între autorităţile de supraveghere şi împărţirea responsabilităţilor între autorităţile de supraveghere;

 

(e)  existenţa unor motive rezonabile de a suspecta că în legătură cu proiectul de achiziţie a fost sau este săvârşită o operaţiune sau o tentativă de spălare de bani sau de finanţare a unor acte de terorism, în înţelesul articolului 1 din Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 octombrie 2005 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor şi finanţării terorismului (1), sau că proiectul de achiziţie ar putea spori un astfel de risc.

___________

(1)            JO L 309, 25.11.2005, p. 15.

----------------

 

(2) Autorităţile de supraveghere se pot opune proiectului de achiziţie numai în cazul în care există motive rezonabile în acest sens, în conformitate cu criteriile stabilite la alineatul (1), sau în cazul în care informaţiile furnizate de potenţialul achizitor sunt incomplete.

 

(3) Statele membre nu impun condiţii prealabile în ceea ce priveşte cota de participaţie care trebuie să fie achiziţionată şi nici nu permit autorităţilor lor de supraveghere să examineze proiectul de achiziţie în termenii cerinţelor economice ale pieţei.

 

(4) Statele membre fac publică o listă cu informaţiile necesare pentru a efectua evaluarea şi care trebuie furnizată autorităţilor de supraveghere în momentul notificării menţionate la articolul 57 alineatul (1). Informaţiile solicitate sunt proporţionale cu şi adaptate la natura potenţialului achizitor şi a proiectului de achiziţie. Statele membre nu solicită informaţii care nu prezintă relevanţă pentru o evaluare prudenţială.

 

(5) Fără a aduce atingere articolului 58 alineatele (1), (2) şi (3), în cazul în care autoritatea de supraveghere este notificată în legătură cu două sau mai multe proiecte de achiziţie sau de majorare de participaţii calificate pentru aceeaşi întreprindere de asigurare sau de reasigurare, aceasta din urmă tratează potenţialii achizitori în mod nediscriminatoriu.

 

Articolul 60

 

Achiziţiile realizate de întreprinderi financiare reglementate

 

(1) Autorităţile de supraveghere implicate acţionează consultându-se reciproc pe deplin atunci când efectuează evaluarea, în cazul în care potenţialul achizitor este:

 

(a)  o instituţie de credit, o întreprindere de asigurare sau de reasigurare, o societate de investiţii sau o societate de administrare în înţelesul articolului 1a punctul 2 din Directiva 85/611/CEE (denumită în continuare "societate de administrare a OPCVM") autorizată într-un alt stat membru sau într-un alt sector decât cel vizat de achiziţie;

 

(b)  întreprinderea-mamă a unei instituţii de credit, a unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare, a unei societăţi de investiţii sau a unei societăţi de administrare a OPCVM, autorizată într-un alt stat membru sau într-un alt sector decât cel vizat de achiziţie; sau

 

(c)  o persoană fizică sau juridică ce controlează o instituţie de credit, o întreprindere de asigurare sau de reasigurare, o societate de investiţii sau o societate de administrare a OPCVM, autorizată într-un alt stat membru sau într-un alt sector decât cel vizat de achiziţie.

 

(2) Autorităţile de supraveghere îşi furnizează reciproc informaţii esenţiale sau relevante pentru evaluare, fără întârzieri nejustificate. Astfel, acestea îşi comunică, la cerere, orice informaţie relevantă şi, din oficiu, orice informaţie esenţială. Decizia autorităţii de supraveghere care a autorizat întreprinderea de asigurare sau de reasigurare vizată de proiectul de achiziţie indică orice opinii sau rezerve formulate de autoritatea de supraveghere responsabilă pentru potenţialul achizitor.

 

Articolul 61

 

Informarea autorităţilor de supraveghere de către întreprinderea de asigurare sau de reasigurare

 

Întreprinderea de asigurare sau de reasigurare anunţă autorităţile de supraveghere din statul său membru de origine, de îndată ce ia la cunoştinţă de aceasta, în legătură cu achiziţiile sau cesiunile de participaţii din capitalul său care duc la creşterea sau scăderea respectivelor participaţii peste sau sub unul din pragurile menţionate la articolele 57 şi 58 alineatele (1) - (7).

 

De asemenea, întreprinderea de asigurare sau de reasigurare comunică autorităţilor de supraveghere din statul său membru de origine, cel puţin o dată pe an, identitatea acţionarilor sau asociaţilor care deţin participaţii calificate, precum şi cuantumul respectivelor participaţii, astfel cum rezultă acesta, de exemplu, din informaţiile difuzate cu ocazia adunărilor generale anuale ale acţionarilor sau asociaţilor ori din informaţiile comunicate în temeiul obligaţiilor asumate privind societăţile cotate la o bursă de valori.

 

Articolul 62

 

Participaţii calificate, competenţele autorităţilor de supraveghere

 

Statele membre prevăd că, în cazul în care influenţa exercitată de persoanele menţionate la articolul 57 este susceptibilă de a aduce atingere unei administrări corecte şi prudente a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare, autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine al respectivei întreprinderi în capitalul căreia se intenţionează achiziţionarea sau creşterea unei participaţii calificate iau măsurile adecvate pentru a pune capăt acestei situaţii. Aceste măsuri pot consta, de exemplu, în instrucţiuni obligatorii, în sancţiuni la adresa directorilor sau a administratorilor sau în suspendarea exercitării drepturilor de vot asociate acţiunilor sau cotelor din capital deţinute de acţionarii sau de asociaţii în cauză.

 

Se aplică măsuri similare persoanelor fizice sau juridice care nu respectă obligaţia de notificare prealabilă menţionată la articolul 57.

 

În cazul în care se achiziţionează o participaţie în ciuda faptului că autorităţile de supraveghere şi-au exprimat dezacordul faţă de aceasta, statele membre, independent de alte sancţiuni care pot fi adoptate, dispun adoptarea uneia dintre următoarele măsuri:

 

1.   suspendarea exercitării drepturilor de vot corespunzătoare; sau

 

2.   nulitatea oricăror voturi exprimate sau posibilitatea anulării acestora.

 

Articolul 63

 

Drepturi de vot

 

În sensul prezentei secţiuni, se ţine seama de drepturile de vot menţionate la articolele 9 şi 10 din Directiva 2004/109/CE, precum şi de condiţiile de cumulare stabilite la articolul 12 alineatele (4) şi (5) din directiva respectivă.

 

Statele membre nu ţin seama de drepturile de vot sau acţiunile pe care le pot deţine societăţi de investiţii sau instituţiile de credit ca urmare a subscrierii de instrumente financiare şi/sau a plasării instrumentelor financiare în baza unui angajament ferm, prevăzute la punctul 6 din secţiunea A din anexa I la Directiva 2004/39/CE, cu condiţia ca drepturile respective să nu fie exercitate sau utilizate în vreun alt mod pentru a interveni în administrarea activităţii emitentului, pe de o parte, şi cedate în termen de un an de la data achiziţiei, pe de altă parte.

 

Secţiunea 5

 

Secretul profesional, schimbul de informaţii şi promovarea convergenţei practicilor de supraveghere

 

Articolul 64

 

Secretul profesional

 

Statele membre dispun ca toate persoanele care desfăşoară sau care au desfăşurat o activitate în contul autorităţilor de supraveghere, precum şi auditorii şi experţii mandataţi de autorităţile de supraveghere să fie legaţi de obligaţia de secret profesional.

 

Fără a aduce atingere cazurilor de drept penal, nicio informaţie confidenţială primită de respectivele persoane într-un context profesional nu poate fi divulgată niciunei persoane sau autorităţi, cu excepţia prezentării sale într-o formă sintetică sau agregată, astfel încât întreprinderile de asigurare şi de reasigurare să nu poată fi identificate.

 

Cu toate acestea, în cazul în care o întreprindere de asigurare sau de reasigurare a fost declarată falimentară sau în cazul în care a fost dispusă de către un tribunal lichidarea sa silită, informaţiile confidenţiale care nu se referă la terţii implicaţi în tentativele de salvare a întreprinderii pot fi divulgate în cadrul procedurilor civile sau comerciale.

 

Articolul 65

 

Schimb de informaţii între autorităţile de supraveghere ale statelor membre

 

Articolul 64 nu împiedică schimbul de informaţii între autorităţile de supraveghere ale diverselor state membre. Respectivele informaţii ţin de obligaţia de secret profesional prevăzută la articolul 64.

 

Articolul 66

 

Acorduri de cooperare cu ţările terţe

 

Statele membre pot încheia acorduri de cooperare care prevăd schimbul de informaţii cu autorităţile de supraveghere ale ţărilor terţe sau cu autorităţile sau organismele din ţările terţe, astfel cum au fost definite la articolul 68 alineatele (1) şi (2), numai în situaţia în care informaţiile care urmează să fie comunicate beneficiază de garanţii ale secretului profesional cel puţin echivalente cu cele menţionate în prezenta secţiune. Acest schimb de informaţii trebuie să aibă ca scop îndeplinirea misiunii de supraveghere a autorităţilor sau a organismelor în cauză.

 

În cazul în care informaţiile care urmează să fie divulgate unei ţări terţe de către un stat membru provin de la un alt stat membru, acestea nu pot fi divulgate decât cu acordul explicit al autorităţii de supraveghere din statul membru respectiv şi, după caz, exclusiv în scopurile pentru care respectiva autoritate şi-a dat acordul.

 

Articolul 67

 

Utilizarea informaţiilor confidenţiale

 

Autorităţile de supraveghere care, în temeiul articolelor 64 sau 65, primesc informaţii confidenţiale, nu le pot utiliza decât pentru exercitarea funcţiilor lor şi cu următoarele scopuri:

 

1.   pentru a verifica dacă îndeplinesc condiţiile de acces la activitatea de asigurare sau de reasigurare şi pentru a controla mai uşor condiţiile de desfăşurare a acestei activităţi, în special în ceea ce priveşte rezervele tehnice, cerinţa de capital de solvabilitate, cerinţa de capital minim şi sistemul de guvernanţă;

 

2.   pentru aplicarea sancţiunilor;

 

3.   în cadrul unei acţiuni administrative împotriva unei decizii a autorităţii de supraveghere;

 

4.   în cadrul acţiunilor în justiţie în temeiul prezentei directive.

 

Articolul 68

 

Schimbul de informaţii cu alte autorităţi

 

(1) Articolele 64 şi 67 nu împiedică niciuna dintre următoarele activităţi:

 

(a)  schimbul de informaţii între mai multe autorităţi de supraveghere în acelaşi stat membru, în exercitarea funcţiei lor de supraveghere;

 

(b)  schimbul de informaţii, în exercitarea funcţiei lor de supraveghere, între autorităţile de supraveghere şi una dintre următoarele autorităţi, organisme sau persoane situate în acelaşi stat membru:

 

(i)   autorităţile investite cu misiunea de supraveghere a instituţiilor de credit şi a altor instituţii financiare, precum şi autorităţile responsabile pentru supravegherea pieţelor financiare;

 

(ii)  organismele care iau parte la procedurile de lichidare şi de faliment ale întreprinderilor de asigurare sau ale întreprinderilor de reasigurare şi în alte proceduri similare;

 

(iii) persoanele responsabile pentru efectuarea auditului statutar al conturilor întreprinderilor de asigurare, al întreprinderilor de reasigurare şi al altor instituţii financiare;

 

(c)  transmiterea, către organismele responsabile pentru administrarea procedurilor obligatorii de lichidare sau a fondurilor de garantare, a informaţiilor necesare pentru îndeplinirea funcţiei lor.

 

Schimbul de informaţii menţionat la literele (b) şi (c) poate avea loc şi între diferite state membre.

 

Informaţiile primite de autorităţile, organismele şi persoanele menţionate intră sub incidenţa obligaţiei de secret profesional prevăzută la articolul 64.

 

(2) Articolele 64-67 nu împiedică statele membre să autorizeze schimbul de informaţii între autorităţile de supraveghere şi una dintre următoarele autorităţi sau persoane:

 

(a)  autorităţile responsabile pentru supravegherea organismelor care iau parte la procedurile de lichidare şi de faliment ale întreprinderilor de asigurare, ale întreprinderilor de reasigurare şi la alte proceduri similare;

 

(b)  autorităţile responsabile de supravegherea persoanelor responsabile pentru efectuarea auditului statutar al întreprinderilor de asigurare, al întreprinderilor de reasigurare, al instituţiilor de credit, al întreprinderilor de investiţii şi al altor instituţii financiare;

 

(c)  actuarii independenţi ai întreprinderilor de asigurare sau ai întreprinderilor de reasigurare care exercită, în temeiul legii, o funcţie de control asupra acestora, precum şi organismele responsabile pentru supravegherea respectivilor actuari.

 

Statele membre care aplică primul paragraf impun cel puţin respectarea următoarelor condiţii:

 

(a)  informaţiile trebuie să aibă ca scop îndeplinirea misiunii de supraveghere sau a funcţiei de control prevăzute la primul paragraf;

 

(b)  informaţiile primite trebuie să fie supuse obligaţiei privind secretul profesional prevăzute la articolul 64;

 

(c)  în cazul în care informaţiile provin de la un alt stat membru, ele nu pot fi divulgate decât cu acordul explicit al autorităţilor de supraveghere de la care provin şi, după caz, exclusiv în scopurile pentru care respectivele autorităţi şi-au dat acordul.

 

Statele membre comunică celorlalte state membre şi Comisiei identitatea autorităţilor, a persoanelor sau a organismelor care pot primi informaţii în temeiul primului şi a celui de-al doilea paragraf.

 

(3) Articolele 64-67 nu împiedică statele membre, în scopul de a consolida stabilitatea şi integritatea sistemului financiar, să autorizeze schimbul de informaţii între autorităţile de supraveghere şi autorităţile sau organismele responsabile pentru depistarea şi investigarea cazurilor de încălcare a dreptului societăţilor comerciale.

 

Statele membre care aplică primul paragraf impun cel puţin respectarea următoarelor condiţii:

 

(a)  informaţiile trebuie să fie folosite în scopul depistării şi investigării menţionate în primul paragraf;

 

(b)  informaţiile primite trebuie să intre sub incidenţa obligaţiei de secret profesional prevăzute la articolul 64;

 

(c)  în cazul în care informaţiile provin de la un alt stat membru, ele nu pot fi divulgate decât cu acordul explicit al autorităţilor de supraveghere de la care provin şi, după caz, exclusiv în scopurile pentru care respectivele autorităţi şi-au dat acordul.

 

În cazul în care, într-un stat membru, autorităţile sau organismele prevăzute la primul paragraf îşi îndeplinesc misiunea de depistare sau de investigare făcând apel la persoane împuternicite, având în vedere necesitatea unor competenţe speciale, în acest scop şi care nu sunt funcţionari publici, posibilitatea de realizare a schimbului de informaţii prevăzută la primul paragraf poate fi extinsă şi la aceste persoane în condiţiile prevăzute la al doilea paragraf.

 

În scopul aplicării celui de-al doilea paragraf litera (c), autorităţile sau organismele menţionate la primul paragraf comunică autorităţilor de supraveghere de la care provin informaţiile identitatea şi mandatul precis al persoanelor cărora le vor fi transmise.

 

(4) Statele membre comunică celorlalte state membre şi Comisiei identitatea autorităţilor, persoanelor sau organismelor care pot primi informaţii în temeiul alineatului (3).

 

Articolul 69

 

Comunicarea de informaţii administraţiilor centrale responsabile pentru legislaţia financiară

 

Articolele 64 şi 67 nu împiedică statele membre să autorizeze, în temeiul actelor cu putere de lege, comunicarea anumitor informaţii către alte departamente din administraţiile lor centrale responsabile pentru legislaţia referitoare la supravegherea instituţiilor de credit, a instituţiilor financiare, a serviciilor de investiţii şi a întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare, precum şi inspectorilor mandataţi de departamentele respective.

 

O astfel de comunicare nu poate avea loc decât în cazul în care acest lucru este necesar din motive de control prudenţial. Statele membre prevăd, cu toate acestea, că informaţiile primite în temeiul articolului 65 şi al articolului 68 alineatul (1) şi informaţiile obţinute prin intermediul unor controale la sediu menţionate la articolul 32 pot face obiectul comunicărilor numai cu acordul explicit al autorităţilor de supraveghere de la care provin sau al autorităţilor de supraveghere ale statului membru în care s-a efectuat controlul la sediu.

 

Articolul 70

 

Transmiterea de informaţii băncilor centrale şi autorităţilor monetare

 

Fără a aduce atingere prezentei secţiuni, autorităţile de supraveghere pot transmite informaţiile destinate să contribuie la îndeplinirea misiunii lor următoarelor organisme şi autorităţi:

 

1.   băncilor centrale şi altor organisme cu funcţie similară, în calitatea lor de autorităţi monetare;

 

2.   după caz, altor autorităţi publice responsabile pentru supravegherea sistemelor de plată.

 

Autorităţile sau organismele respective pot, de asemenea, să comunice autorităţilor de supraveghere informaţiile de care ar putea avea nevoie în sensul articolului 67. Informaţiile primite în acest context sunt supuse dispoziţiilor privind obligaţia de secret profesional prevăzute în prezenta secţiune.

 

Articolul 71

 

Convergenţa practicilor de supraveghere

 

(1) Statele membre se asigură că autorităţile de supraveghere au un mandat la nivelul Uniunii Europene.

 

(2) Statele membre se asigură că, în exercitarea atribuţiilor care le revin, autorităţile de supraveghere ţin seama de convergenţa în ceea ce priveşte instrumentele de supraveghere şi practicile de supraveghere în punerea în aplicare a cerinţelor legislative, de reglementare şi administrative adoptate în temeiul prezentei directive. În acest scop, statele membre se asigură că autorităţile de supraveghere participă la activităţile CEIOPS în conformitate cu Decizia 2009/79/CE şi iau în considerare în mod corespunzător liniile directoare şi recomandările acestuia menţionate la alineatul (3) din prezentul articol.

 

(3) CEIOPS emite, dacă este necesar, linii directoare şi recomandări fără caracter obligatoriu pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor prezentei directive şi a măsurilor sale de punere în aplicare pentru a îmbunătăţi convergenţa practicilor de supraveghere. În plus, CEIOPS prezintă regulat, cel puţin o dată la doi ani, Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei rapoarte privind evoluţia convergenţei în domeniul supravegherii la nivelul Comunităţii.

 

Secţiunea 6

 

Atribuţiile auditorilor

 

Articolul 72

 

Atribuţiile auditorilor

 

(1) Statele membre prevăd cel puţin că persoanele care sunt autorizate în înţelesul celei de-a opta Directive 84/253/CEE a Consiliului din 10 aprilie 1984 în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (g) din Tratatul CEE, privind autorizarea persoanelor care răspund de controlul legal al documentelor contabile (1) şi care desfăşoară în cadrul unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare auditarea legală menţionată la articolul 51 din Directiva 78/660/CEE, la articolul 37 din Directiva 83/349/CEE sau la articolul 31 din Directiva 85/611/CEE sau orice altă misiune legală, au obligaţia de a semnala de îndată autorităţilor de supraveghere orice fapt sau decizie referitoare la respectiva întreprindere de care au luat cunoştinţă în exerciţiul misiunii lor şi care este de natură să aibă una dintre următoarele consecinţe:

 

(a)  o încălcare de fond a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative care stabilesc condiţiile de autorizare sau care reglementează, în mod special, desfăşurarea activităţii întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare;

 

(b)  împiedicarea funcţionării continue a întreprinderii de asigurare sau de reasigurare;

 

(c)  refuzul de a certifica situaţia contabilă sau exprimarea unor rezerve;

 

(d)  nerespectarea cerinţei de capital de solvabilitate;

 

(e)  nerespectarea cerinţei de capital minim.

 

Persoanele menţionate la primul paragraf au, de asemenea, obligaţia să semnaleze faptele sau deciziile de care au luat cunoştinţă în cadrul unei misiuni menţionate la primul paragraf, exercitată într-o întreprindere care are o legătură strânsă - ce decurge dintr-o relaţie de control - cu întreprinderea de asigurare sau de reasigurare în cadrul căreia persoanele în cauză îşi exercită respectiva misiune.

___________

(1)            JO L 126, 12.5.1984, p. 20.

-----------------

 

(2) Comunicarea, cu bună-credinţă, către autorităţile de supraveghere, de către persoane autorizate în sensul Directivei 84/253/CEE, a oricărui aspect sau a oricărei decizii menţionate la alineatul (1) nu constituie o încălcare a vreunei restricţii de divulgare a informaţiilor impuse prin contract sau printr-un act cu putere de lege sau act administrativ şi nu implică răspunderea persoanei în cauză în nici un fel.

 

CAPITOLUL V

 

Desfăşurarea simultană a activităţii de asigurare de viaţă şi de asigurare generală

 

Articolul 73

 

Desfăşurarea simultană a activităţii de asigurare de viaţă şi de asigurare generală

 

(1) Întreprinderile de asigurare nu pot fi autorizate să desfăşoare în mod simultan activitatea de asigurare de viaţă şi activitatea de asigurare generală.

 

(2) Prin derogare de la alineatul (1), statele membre pot prevedea următoarele:

 

(a)  întreprinderile autorizate să desfăşoare activitatea de asigurare de viaţă pot obţine o autorizare şi pentru desfăşurarea activităţilor de asigurare generală în ceea ce priveşte riscurile enumerate în clasele 1 şi 2 din anexa I partea A;

 

(b)  întreprinderile autorizate numai pentru riscurile enumerate în clasele 1 şi 2 din anexa I partea A pot obţine o autorizare pentru desfăşurarea activităţii de asigurare de viaţă.

 

Cu toate acestea, fiecare activitate se gestionează separat, în conformitate cu articolul 74.

 

(3) Statele membre pot prevedea că întreprinderile menţionate la alineatul (2) trebuie să îndeplinească normele contabile care reglementează întreprinderile de asigurare de viaţă pentru toate activităţile acestora. Până la coordonarea în acest sens, statele membre mai pot prevedea că, în ceea ce priveşte normele de lichidare, activităţile referitoare la riscurile enumerate în clasele 1 şi 2 din anexa I partea A desfăşurate de respectivele întreprinderi sunt reglementate de normele aplicabile activităţilor de asigurare de viaţă.

 

(4) În cazul în care o întreprindere de asigurare generală are legături financiare, comerciale sau administrative cu o întreprindere de asigurare de viaţă, autorităţile de supraveghere ale statelor membre de origine se asigură de faptul că întreprinderile în cauză nu au conturile distorsionate de aranjamente între aceste întreprinderi sau de orice aranjament care ar putea afecta alocarea de cheltuieli şi venituri.

 

(5) Întreprinderile care, la datele menţionate în continuare, desfăşurau în mod simultan atât activităţi de asigurare de viaţă, cât şi activităţi de asigurare generală reglementate de prezenta directivă, pot continua să desfăşoare simultan activităţile în cauză, cu condiţia ca fiecare activitate să fie gestionată separat, în conformitate cu articolul 74:

 

(a)  1 ianuarie 1981, pentru întreprinderile autorizate în Grecia;

 

(b)  1 ianuarie 1986, pentru întreprinderile autorizate în Spania şi Portugalia;

 

(c)  1 ianuarie 1995, pentru întreprinderile autorizate în Austria, Finlanda şi Suedia;

 

(d)  1 mai 2004, pentru întreprinderile autorizate în Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia şi Slovenia;

 

(e)  1 ianuarie 2007, pentru întreprinderile autorizate în Bulgaria şi România;

 

(f)   15 martie 1979, pentru restul întreprinderilor.

 

Statul membru de origine poate cere întreprinderilor de asigurare să înceteze, într-un interval de timp care urmează a fi determinat de respectivul stat membru, executarea simultană a activităţilor de asigurare de viaţă şi de asigurare generală în care erau angajate la datele menţionate la primul paragraf.

 

Articolul 74

 

Separarea gestionării asigurărilor de viaţă şi a asigurărilor generale

 

(1) Gestionarea separată menţionată la articolul 73 se organizează astfel încât activitatea de asigurare de viaţă să se deosebească de activitatea de asigurare generală.

 

Interesele deţinătorilor de asigurări de viaţă şi ale deţinătorilor de asigurări generale nu pot fi prejudiciate şi, în special, deţinătorii asigurărilor de viaţă beneficiază de profiturile din asigurările de viaţă ca şi când întreprinderea de asigurare de viaţă ar subscrie numai asigurări de viaţă.

 

(2) Fără a aduce atingere articolelor 100 şi 128, întreprinderile de asigurare menţionate la articolul 73 alineatele (2) şi (5) calculează:

 

(a)  o cerinţă de capital minim noţională pentru activitatea lor de asigurare sau de reasigurare de viaţă, calculată ca şi cum întreprinderea în cauză ar desfăşura numai această activitate, pe baza conturilor separate menţionate la alineatul (6); şi

 

(b)  o cerinţă de capital minim noţională pentru activitatea lor de asigurare sau de reasigurare generală, calculată ca şi cum întreprinderea în cauză ar desfăşura numai această activitate, pe baza conturilor separate menţionate la alineatul (6).

 

(3) Ca un minimum, întreprinderile de asigurare menţionate la articolul 73 alineatele (2) şi (5) îndeplineşte următoarele cerinţe cu o valoare echivalentă a elementelor fondurilor proprii de bază eligibile:

 

(a)  cerinţa de capital minim noţională pentru activitatea de asigurare de viaţă;

 

(b)  cerinţa de capital minim noţională pentru activitatea de asigurare generală;

 

Obligaţiile financiare minime menţionate la primul paragraf cu privire la activitatea de asigurare de viaţă şi la activitatea de asigurare generală nu pot fi suportate din cealaltă activitate.

 

(4) Atât timp cât obligaţiile financiare minime menţionate la alineatul (3) sunt îndeplinite şi cu condiţia ca autorităţile de supraveghere să fie informate, întreprinderea poate utiliza, pentru a acoperi cerinţa de capital de solvabilitate prevăzută la articolul 100, elementele explicite din fondurile proprii eligibile care sunt încă disponibile pentru una dintre activităţi.

 

(5) Autorităţile de supraveghere analizează rezultatele ambelor activităţi, de asigurare de viaţă şi generală, pentru a se asigura că sunt îndeplinite cerinţele de la alineatele (1)-(4).

 

(6) Situaţiile financiare sunt întocmite astfel încât să indice sursele rezultatelor pentru activitatea de asigurare de viaţă şi cea de asigurare generală separat. Toate veniturile, în special primele, plăţile făcute de reasigurători şi venitul din investiţii, precum şi cheltuielile, în special plata daunelor, suplimentări ale rezervelor tehnice, prime de reasigurare şi cheltuieli de exploatare cu privire la activitatea de asigurare, sunt defalcate în funcţie de provenienţă. Elementele comune ambelor activităţi sunt contabilizate în conformitate cu metodele de alocare care urmează să fie acceptate de autorităţile de supraveghere.

 

Pe baza acestor situaţii financiare, întreprinderile de asigurare elaborează o declaraţie în care elementele fondurilor proprii de bază eligibile care îndeplineşte fiecare cerinţă de capital minim noţională menţionată la alineatul (2) sunt clar identificate, în conformitate cu articolul 98 alineatul (4).

 

(7) În cazul în care valoarea elementelor fondurilor proprii de bază eligibile pentru una dintre activităţi este insuficientă pentru a acoperi obligaţiile financiare minime menţionate la alineatul (3) primul paragraf, autorităţile de supraveghere aplică activităţii deficiente măsurile prevăzute de prezenta directivă, indiferent de rezultatele celeilalte activităţi.

 

Prin derogare de la alineatul (3) al doilea paragraf, respectivele măsuri pot implica autorizarea unui transfer de elemente explicite ale fondurilor proprii de bază eligibile de la o activitate la alta.

 

CAPITOLUL VI

 

Norme privind evaluarea activelor şi pasivelor, rezervele tehnice, fondurile proprii, cerinţa de capital de solvabilitate, cerinţa de capital minim şi norme privind investiţiile

 

Secţiunea 1

 

Evaluarea activelor şi pasivelor

 

Articolul 75

 

Evaluarea activelor şi pasivelor

 

(1) Statele membre se asigură că, cu excepţia cazurilor în care se prevede altfel, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare îşi evaluează activele şi pasivele după cum urmează:

 

(a)  activele se evaluează la valoarea la care ar putea fi tranzacţionate între părţi interesate şi în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii desfăşurate în condiţii obiective;

 

(b)  pasivele se evaluează la valoarea la care ar putea fi transferate sau decontate între părţi, de bunăvoie, în cunoştinţă de cauză şi în condiţii normale de concurenţă.

 

La evaluarea pasivelor în conformitate cu litera (b) nu se efectuează nicio ajustare care să ţină seama de bonitatea întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare.

 

(2) Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare cu privire la metodele şi ipotezele care trebuie aplicate la evaluarea activelor şi pasivelor în conformitate cu alineatul (1).

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Secţiunea 2

 

Norme privind rezervele tehnice

 

Articolul 76

 

Dispoziţii generale

 

(1) Statele membre se asigură că întreprinderile de asigurare şi de reasigurare stabilesc rezerve tehnice pentru toate obligaţiile de asigurare şi de reasigurare care le revin faţă de deţinătorii de poliţe sau de beneficiarii unor contracte de asigurare sau de reasigurare.

 

(2) Valoarea rezervelor tehnice corespunde cuantumului curent la preţul pieţei pe care o întreprindere de asigurare sau de reasigurare ar trebui să-l plătească dacă şi-ar transfera imediat obligaţiile de asigurare şi reasigurare către o altă întreprindere de asigurare sau de reasigurare.

 

(3) Calculul rezervelor tehnice utilizează în mod coerent informaţiile furnizate de pieţele financiare şi datele general disponibile privind riscurile de subscriere (coerenţa cu piaţa).

 

(4) Rezervele tehnice se calculează în mod prudent, fiabil şi obiectiv.

 

(5) În conformitate cu principiile prevăzute la alineatele (2), (3) şi (4) şi ţinând seama de principiile prevăzute la articolul 75 alineatul (1), rezervele tehnice se calculează în conformitate cu articolele 77-82 şi 86.

 

Articolul 77

 

Calcularea rezervelor tehnice

 

(1) Valoarea rezervelor tehnice este egală cu suma dintre cea mai bună estimare şi marja de risc prevăzute la alineatele (2) şi respectiv (3).

 

(2) Cea mai bună estimare corespunde mediei fluxurilor de trezorerie viitoare, ponderată cu probabilităţile, ţinând seama de valoarea în timp a banilor (valoarea actualizată estimată a fluxurilor de trezorerie viitoare), pe baza structurii relevante pe termene a ratelor dobânzilor fără risc.

 

Calculul celei mai bune estimări se bazează pe informaţii actualizate şi credibile şi pe ipoteze realiste şi se efectuează pe baza unor metode actuariale şi statistice adecvate, aplicabile şi adecvate.

 

Proiecţia fluxurilor de trezorerie utilizată la calcularea celei mai bune estimări ţine seama de toate intrările şi ieşirile de numerar necesare pentru reglarea obligaţiilor de asigurare şi de reasigurare pe toată durata lor de viaţă.

 

Cea mai bună estimare se calculează la valoarea sa brută, fără deducerea sumelor recuperabile din contractele de reasigurare şi de la vehiculele investiţionale. Aceste sume se calculează separat, în conformitate cu articolul 81.

 

(3) Marja de risc se calculează astfel încât să garanteze că valoarea rezervelor tehnice este echivalentă cu suma de care întreprinderile de asigurare şi de reasigurare ar avea nevoie pentru a prelua şi onora obligaţiile de asigurare şi de reasigurare.

 

(4) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare procedează la o evaluare separată a celei mai bune estimări şi a marjei de risc.

 

Cu toate acestea, în cazul în care fluxurile de trezorerie asociate obligaţiilor de asigurare sau de reasigurare pot fi replicate fiabil utilizând instrumente financiare pentru care se poate observa o valoare de piaţă fiabilă, valoarea rezervelor tehnice asociate fluxurilor de trezorerie în cauză se determină pe baza valorii de piaţă a respectivelor instrumente financiare. În acest caz, nu este necesar să se procedeze la calcularea separată a celei mai bune estimări şi a marjei de risc.

 

(5) Atunci când procedează la o evaluare separată a celei mai bune estimări şi a marjei de risc, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare calculează marja de risc determinând costul mobilizării unei valori a fondurilor proprii eligibile egală cu cerinţa de capital de solvabilitate necesară pentru a face faţă obligaţiilor de asigurare şi de reasigurare pe toată durata lor de viaţă.

 

Rata utilizată la determinarea costului mobilizării unei astfel de valori a fondurilor proprii eligibile (rata costului capitalului) este aceeaşi pentru toate întreprinderile de asigurare şi de reasigurare şi se revizuieşte periodic.

 

Rata costului capitalului utilizată este egală cu rata suplimentară, peste rata dobânzii fără risc, pe care o întreprindere de asigurare sau de reasigurare ar trebui să o suporte în cazul în care deţine fonduri proprii eligibile în conformitate cu secţiunea 3 de o valoare egală cu cerinţa de capital de solvabilitate necesar pentru a face faţă obligaţiilor de asigurare şi de reasigurare pe toată durata lor de viaţă.

 

Articolul 78

 

Alte elemente care trebuie luate în considerare la calcularea rezervelor tehnice

 

Atunci când calculează rezervele tehnice, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare ţin seama, în afară de dispoziţiile articolului 77, de următoarele elemente:

 

(1)  toate cheltuielile aferente îndeplinirii obligaţiilor de administrare a asigurărilor şi reasigurărilor;

 

(2)  inflaţie, inclusiv pentru cheltuieli şi daune;

 

(3)  ansamblul plăţilor către deţinătorii şi beneficiarii de poliţe de asigurare, inclusiv viitoarele bonusuri discreţionare, pe care întreprinderile de asigurare şi de reasigurare estimează că le vor efectua, indiferent dacă astfel de plăţi sunt sau nu garantate prin contract, cu excepţia cazului în care plăţile intră sub incidenţa articolului 91 alineatul (2).

 

Articolul 79

 

Evaluarea garanţiilor financiare şi a opţiunilor contractuale incluse în contractele de asigurare şi de reasigurare

 

Atunci când îşi calculează rezervele tehnice, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare ţin seama de valoarea garanţiilor financiare şi de orice opţiuni contractuale incluse în contractele de asigurare şi de reasigurare.

 

Orice ipoteză formulată de întreprinderile de asigurare şi de reasigurare cu privire la probabilitatea ca deţinătorii de poliţe să îşi exercite opţiunile contractuale, inclusiv drepturile de reziliere şi răscumpărare, este realistă şi se bazează pe informaţii actuale şi credibile. Ipoteza ţine seama, fie explicit, fie implicit, de impactul pe care eventualele schimbări ale condiţiilor financiare şi nefinanciare îl pot avea asupra exercitării acestor opţiuni.

 

Articolul 80

 

Segmentare

 

Atunci când îşi calculează rezervele tehnice, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare îşi segmentează obligaţiile de asigurare şi de reasigurare în grupe de risc omogene şi cel puţin pe linii de activitate.

 

Articolul 81

 

Sume recuperabile din contracte de reasigurare şi de la vehicule investiţionale

 

Calcularea, de către întreprinderile de asigurare şi de reasigurare, a sumelor recuperabile din contracte de reasigurare şi de la vehicule investiţionale se realizează în conformitate cu articolele 76-80.

 

Atunci când calculează sumele recuperabile din contracte de reasigurare şi de la vehicule investiţionale, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare ţin seama de intervalul de timp dintre recuperări şi plăţile directe.

 

Rezultatul acestui calcul se ajustează pentru a ţine seama de pierderile probabile ca urmare a nerespectării clauzelor contractuale de către contrapartidă. Ajustarea se bazează pe o evaluare a probabilităţii de insolvenţă a contrapartidei şi a pierderilor medii ca urmare a insolvenţei (pierderi aferente obligaţiilor de plată).

 

Articolul 82

 

Calitatea datelor şi aplicarea unor aproximări, inclusiv a unor abordări de la caz la caz, pentru calcularea rezervelor tehnice

 

Statele membre se asigură că întreprinderile de asigurare şi de reasigurare instituie procese şi proceduri interne care asigură adecvarea, exhaustivitatea şi exactitatea datelor utilizate la calcularea rezervelor tehnice.

 

În cazul în care, în anumite circumstanţe, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare nu dispun de un volum suficient de date de o calitate adecvată pentru a aplica o metodă actuarială fiabilă unui set sau subset de obligaţii de asigurare şi de reasigurare sau sumelor recuperabile din contracte de reasigurare şi de la vehicule investiţionale, se pot utiliza aproximări adecvate, inclusiv abordări de la caz la caz, pentru calcularea celei mai bune estimări.

 

Articolul 83

 

Comparaţie cu experienţele anterioare

 

Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare instituie procese şi proceduri pentru a asigura compararea permanentă a celor mai bune estimări şi a ipotezelor care stau la baza acestora cu experienţele anterioare.

 

În cazul în care, în urma unei astfel de comparaţii, se identifică o diferenţă sistematică între experienţele anterioare şi calculele celor mai bune estimări, întreprinderea de asigurare sau de reasigurare în cauză procedează la ajustările necesare ale metodelor actuariale utilizate şi/sau ale ipotezelor formulate.

 

Articolul 84

 

Adecvarea nivelului rezervelor tehnice

 

La cererea autorităţilor de supraveghere, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare demonstrează adecvarea nivelului rezervelor tehnice, precum şi aplicabilitatea şi relevanţa metodelor aplicate şi adecvarea datelor statistice de bază utilizate.

 

Articolul 85

 

Creşterea rezervelor tehnice

 

În măsura în care calculul rezervelor tehnice ale întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare nu este conform cu dispoziţiile articolelor 76-83, autorităţile de supraveghere pot solicita întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să crească valoarea rezervelor tehnice astfel încât să corespundă nivelului determinat în conformitate cu respectivele articole.

 

Articolul 86

 

Măsuri de punere în aplicare

 

Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare cu privire la:

 

(a)  metodele actuariale şi statistice care trebuie utilizate pentru calcularea celei mai bune estimări prevăzute la articolul 77 alineatul (2);

 

(b)  structura relevantă pe termene a ratelor dobânzilor fără risc care trebuie utilizată pentru calcularea celei mai bune estimări prevăzute la articolul 77 alineatul (2);

 

(c)  circumstanţele în care rezervele tehnice se calculează ca întreg sau ca o sumă dintre cea mai bună estimare şi o marjă de risc, precum şi metodele care trebuie utilizate în cazul în care rezervele tehnice se calculează ca întreg;

 

(d)  metodele şi ipotezele care trebuie utilizate pentru calcularea marjei de risc, inclusiv determinarea valorii fondurilor proprii eligibile necesare pentru a putea face faţă obligaţiilor de asigurare şi de reasigurare şi calibrarea ratei costului capitalului;

 

(e)  domeniile de activitate pe baza cărora obligaţiile de asigurare şi de reasigurare urmează să fie segmentate pentru calcularea rezervelor tehnice;

 

(f)   standardele care trebuie respectate pentru a garanta adecvarea, exhaustivitatea şi exactitatea datelor utilizate la calcularea rezervelor tehnice, precum şi circumstanţele specifice în care se impune utilizarea unor aproximări, inclusiv a unor abordări de la caz la caz, pentru calcularea celei mai bune estimări;

 

(g)  metodele care trebuie utilizate pentru calcularea ajustării, menţionate la articolul 81, în cazul insolvabilităţii unei contrapartide, destinate să ţină seama de pierderile probabile ca urmare a insolvabilităţii contrapartidei;

 

(h)  dacă este cazul, metode şi tehnici simplificate de calcul al rezervelor tehnice, pentru a garanta că metodele actuariale şi statistice menţionate la literele (a) şi (d) sunt proporţionale cu natura, amploarea şi complexitatea riscurilor asumate de întreprinderile de asigurare şi de reasigurare, inclusiv de întreprinderile de asigurare şi de reasigurare captive.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Secţiunea 3

 

Fonduri proprii

 

Subsecţiunea 1

 

Determinarea fondurilor proprii

 

Articolul 87

 

Fonduri proprii

 

Fondurile proprii reprezintă suma fondurilor proprii de bază, prevăzute la articolul 88, şi a fondurilor proprii auxiliare, prevăzute la articolul 89.

 

Articolul 88

 

Fonduri proprii de bază

 

Fondurile proprii de bază sunt formate din următoarele elemente:

 

(1)  excedentul de active faţă de pasive, evaluat în conformitate cu articolul 75 şi secţiunea 2;

 

(2)  pasive subordonate.

 

Din excedentul menţionat la alineatul (1) se scade valoarea propriilor acţiuni deţinute de întreprinderea de asigurare sau de reasigurare.

 

Articolul 89

 

Fonduri proprii auxiliare

 

(1) Fondurile proprii auxiliare sunt formate din elemente diferite de fondurile proprii de bază, care pot fi apelate pentru a absorbi pierderile.

 

Fondurile proprii auxiliare pot cuprinde următoarele elemente, în măsura în care acestea nu sunt elemente ale fondurilor proprii de bază:

 

(a)  capitalul social sau fondul iniţial nevărsat şi neapelat;

 

(b)  acreditivele şi garanţiile;

 

(c)  orice alte angajamente obligatorii din punct de vedere juridic primite de întreprinderile de asigurare şi de reasigurare.

 

În cazul unei asociaţii mutuale sau de tip mutual cu contribuţii variabile, fondurile proprii auxiliare pot cuprinde, de asemenea, orice solicitări de capital pe care asociaţia le poate avea faţă de membrii săi prin solicitarea unei contribuţii suplimentare în decursul următoarelor 12 luni.

 

(2)  După vărsarea sau apelarea unui element al fondurilor proprii auxiliare, acesta este tratat ca un element de activ şi încetează să mai facă parte din fondurile proprii auxiliare.

 

Articolul 90

 

Aprobarea fondurilor proprii auxiliare de către autorităţile de supraveghere

 

(1) Valorile elementelor fondurilor proprii auxiliare care trebuie luate în considerare la determinarea fondurilor proprii fac obiectul unei aprobări prealabile din partea autorităţilor de supraveghere.

 

(2) Valoarea atribuită fiecărui element al fondurilor proprii auxiliare reflectă capacitatea elementului de a absorbi pierderile şi se bazează pe estimări prudente şi realiste. În cazul în care un element al fondurilor proprii auxiliare are o valoare nominală fixă, valoarea elementului în cauză este egală cu valoarea sa nominală, atunci când reflectă în mod adecvat capacitatea sa de a absorbi pierderi.

 

(3) Autorităţile de supraveghere aprobă:

 

(a)  fie o valoare monetară pentru fiecare element al fondurilor proprii auxiliare,

 

(b)  fie o metodă de calcul al valorii fiecărui element al fondurilor proprii auxiliare, caz în care autorităţile de supraveghere aprobă valoarea astfel calculată pentru o perioadă determinată de timp.

 

(4) Aprobarea autorităţilor de supraveghere se bazează, pentru fiecare element al fondurilor proprii auxiliare, pe evaluarea următoarelor elemente:

 

(a)  statutul contrapartidelor în cauză în ceea ce priveşte capacitatea şi disponibilitatea lor de a plăti;

 

(b)  recuperabilitatea fondurilor, ţinând seama de forma juridică a elementului în cauză, precum şi de orice condiţii care ar împiedica plata sau apelarea cu succes a elementului;

 

(c)  orice informaţii cu privire la rezultatul apelărilor anterioare făcute de întreprinderile de asigurare sau de reasigurare pentru astfel de fonduri proprii auxiliare, în măsura în care informaţiile respective pot fi utilizate în mod fiabil pentru a evalua rezultatul preconizat al unor apelări viitoare.

 

Articolul 91

 

Fonduri surplus

 

(1) Fondurile surplus sunt considerate a fi profituri acumulate care nu au fost puse la dispoziţie pentru a fi distribuite deţinătorilor de poliţe şi beneficiarilor.

 

(2) În măsura în care sunt autorizate de legislaţia naţională, fondurile surplus nu sunt considerate obligaţii din asigurare şi reasigurare, în măsura în care aceste fonduri surplus îndeplinesc criteriile prevăzute la articolul 94 alineatul (1).

 

Articolul 92

 

Măsuri de punere în aplicare

 

(1) Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare în care se precizează:

 

(a)  criteriile conform cărora autorităţile de supraveghere acordă o aprobare în conformitate cu articolul 90;

 

(b)  tratamentul rezervat participaţiilor, în sensul articolului 212 alineatul (2) al treilea paragraf, deţinute în instituţii financiare şi de credit, în scopul determinării fondurilor proprii;

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

(2) Participaţiile deţinute în instituţii financiare şi de credit menţionate la alineatul (1) litera (b) cuprind următoarele elemente:

 

(a)  participaţii pe care întreprinderile de asigurare şi de reasigurare le deţin în:

 

(i)   instituţii de credit şi instituţii financiare în sensul articolului 4 alineatele (1) şi (5) din Directiva 2006/48/CE;

 

(ii)  întreprinderi de investiţii în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 1 din Directiva 2004/39/CE;

 

(b)  creanţele subordonate şi instrumentele menţionate la articolul 63 şi la articolul 64 alineatul (3) din Directiva 2006/48/CE pe care întreprinderile de asigurare şi de reasigurare le deţin la entităţile definite în prezentul alineat litera (a) în capitalul cărora deţin o participaţie.

 

Subsecţiunea 2

 

Clasificarea fondurilor proprii

 

Articolul 93

 

Caracteristici şi particularităţi utilizate pentru clasificarea fondurilor proprii pe ranguri

 

(1) Elementele fondurilor proprii se clasifică pe trei ranguri. Clasificarea acestor elemente depinde de apartenenţa lor la fondurile proprii de bază sau la fondurile proprii auxiliare şi de măsura în care au următoarele caracteristici:

 

(a)  elementul este disponibil sau poate fi apelat, la cerere, să absoarbă pe deplin pierderile, atât în perspectiva continuării activităţilor, cât şi în caz de lichidare (disponibilitate permanentă);

 

(b)  în caz de lichidare, valoarea totală a elementului este disponibilă pentru a absorbi pierderile, iar rambursarea elementului îi este refuzată deţinătorului său până în momentul în care sunt onorate toate celelalte obligaţii, inclusiv obligaţiile de asigurare şi de reasigurare faţă de deţinătorii de poliţe şi beneficiarii de contracte de asigurare şi de reasigurare (subordonare);

 

(2) La evaluarea măsurii în care elementele fondurilor proprii prezintă, în prezent şi în viitor, caracteristicile prevăzute la alineatul (1) literele (a) şi (b), se acordă atenţia cuvenită duratei de viaţă a elementului şi în special existenţei unei scadenţe a elementului. În cazul în care un element al fondurilor proprii are scadenţă, este luată în considerare durata relativă de viaţă a elementului, comparativ cu durata obligaţiilor de asigurare şi de reasigurare (durată de viaţă suficientă).

 

În plus, sunt luate în considerare următoarele particularităţi:

 

(a)  dacă elementul în cauză nu face obiectul unor obligaţii sau stimulente de rambursare a valorii sale nominale (absenţa stimulentelor de rambursare);

 

(b)  dacă elementul în cauză nu face obiectul unor taxe fixe obligatorii (absenţa costurilor obligatorii de administrare);

 

(c)  dacă elementul în cauză este liber de sarcini (absenţa sarcinilor).

 

Articolul 94

 

Criterii principale de clasificare pe ranguri

 

(1) Elementele fondurilor proprii de bază se clasifică de rangul 1 în cazul în care prezintă în mare măsură caracteristicile prevăzute la articolul 93 alineatul (1) literele (a) şi (b), ţinând seama de particularităţile prevăzute la articolul 93 alineatul (2).

 

(2) Elementele fondurilor proprii de bază se clasifică de rangul 2 în cazul în care prezintă în mare măsură caracteristicile prevăzute la articolul 93 alineatul (1) litera (b), ţinând seama de particularităţile prevăzute la articolul 93 alineatul (2).

 

Elementele fondurilor proprii auxiliare se clasifică de rangul 2 în cazul în care prezintă în mare măsură caracteristicile prevăzute la articolul 93 alineatul (1) literele (a) şi (b), ţinând seama de particularităţile prevăzute la articolul 93 alineatul (2).

 

(3) Toate elementele fondurilor proprii de bază şi auxiliare care nu intră sub incidenţa alineatelor (1) şi (2) se clasifică de rangul 3.

 

Articolul 95

 

Clasificarea fondurilor proprii pe ranguri

 

Statele membre se asigură că întreprinderile de asigurare şi de reasigurare clasifică elementele fondurilor proprii pe baza criteriilor prevăzute la articolul 94.

 

În acest scop, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare se raportează, dacă este cazul, la lista elementelor fondurilor proprii menţionate la articolul 97 alineatul (1) litera (a).

 

În cazul în care un element al fondurilor proprii nu apare în respectiva listă, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare îl evaluează şi îl clasifică în conformitate cu primul paragraf. Această clasificare este supusă aprobării autorităţii de supraveghere.

 

Articolul 96

 

Clasificarea elementelor fondurilor proprii specifice asigurărilor

 

Fără a aduce atingere articolului 95 şi articolului 97 alineatul (1) litera (a), în sensul prezentei directive se aplică următoarele clasificări:

 

1.   fondurile surplus care intră sub incidenţa articolului 91 alineatul (2) se clasifică de rangul 1;

 

2.   acreditivele şi garanţiile care sunt deţinute în fiducie (trust) de către un mandatar independent în beneficiul creditorilor de asigurare şi sunt furnizate de instituţii de credit autorizate în conformitate cu Directiva 2006/48/CE se clasifică de rangul 2;

 

3.   orice solicitări de capital viitoare pe care asociaţiile mutuale sau de tip mutual ale armatorilor cu contribuţii variabile care acoperă numai riscurile cuprinse în clasa 6, 12 şi 17 din anexa I partea A le pot avea faţă de membrii lor prin solicitarea unor contribuţii suplimentare în decursul următoarelor 12 luni se clasifică de rangul 2.

 

În conformitate cu articolul 94 alineatul (2) al doilea paragraf, orice creanţe viitoare pe care asociaţiile mutuale sau de tip mutual cu contribuţii variabile le pot avea faţă de membrii lor prin solicitarea unor contribuţii suplimentare în decursul următoarelor 12 luni şi care nu intră sub incidenţa primului paragraf punctul 3 se clasifică de rangul 2 dacă prezintă în mare măsură caracteristicile prevăzute la articolul 93 alineatul (1) literele (a) şi (b), ţinând seama de particularităţile prevăzute la articolul 93 alineatul (2).

 

Articolul 97

 

Măsuri de punere în aplicare

 

(1) Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare cu privire la:

 

(a)  o listă a elementelor fondurilor proprii, inclusiv a celor prevăzute la articolul 96, considerate ca îndeplinind criteriile prevăzute la articolul 94, care să conţină, pentru fiecare element al fondurilor proprii, o descriere exactă a caracteristicilor care au determinat clasificarea acestuia;

 

(b)  metodele pe care autorităţile de supraveghere trebuie să le folosească atunci când aprobă evaluarea şi clasificarea elementelor fondurilor proprii care nu apar pe lista menţionată la litera (a).

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

(2) Comisia reexaminează şi, dacă este cazul, actualizează periodic lista menţionată la alineatul (1) litera (a) în lumina evoluţiilor pieţei.

 

Subsecţiunea 3

 

Eligibilitatea fondurilor proprii

 

Articolul 98

 

Eligibilitate şi limite aplicabile rangurilor 1, 2 şi 3

 

(1) În ceea ce priveşte respectarea cerinţei de capital de solvabilitate, valorile eligibile de rangurile 2 şi 3 sunt supuse unor limite cantitative. Limitele în cauză sunt stabilite astfel încât să fie îndeplinite cel puţin următoarele condiţii:

 

(a)  elementele de rangul 1 din fondurile proprii eligibile reprezintă peste o treime din valoarea totală a fondurilor proprii eligibile;

 

(b)  valoarea eligibilă a elementelor de rangul 3 reprezintă sub o treime din valoarea totală a fondurilor proprii eligibile.

 

(2) În ceea ce priveşte respectarea cerinţei de capital minim, valoarea elementelor fondurilor proprii de bază eligibile pentru a acoperi cerinţa de capital minim şi clasificate la rangul 2 este supusă unor limite cantitative. Limitele în cauză se stabilesc astfel încât să se garanteze cel puţin că elementele de rangul 1 din fondurile proprii de bază eligibile reprezintă peste o jumătate din valoarea totală a fondurilor proprii de bază eligibile.

 

(3) Valoarea fondurilor proprii eligibilă pentru a acoperi cerinţa de capital de solvabilitate prevăzută la articolul 100 este egală cu suma valorii elementelor de rangul 1, a valorii eligibile a elementelor de rangul 2 şi a valorii eligibile a elementelor de rangul 3.

 

(4) Valoarea fondurilor proprii de bază eligibilă pentru a acoperi cerinţa de capital minim prevăzută la articolul 128 este egală cu suma valorii elementelor de rangul 1 şi a valorii eligibile a elementelor fondurilor proprii de bază de rangul 2.

 

Articolul 99

 

Măsuri de punere în aplicare

 

Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare cu privire la:

 

(a)  limitele cantitative menţionate la articolul 98 alineatele (1) şi (2);

 

(b)  ajustările care ar trebui efectuate pentru a reflecta lipsa de transferabilitate a elementelor fondurilor proprii care pot fi utilizate doar pentru a acoperi pierderi aferente unui anumit segment de obligaţii sau unor riscuri speciale (fonduri restricţionate).

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Secţiunea 4

 

Cerinţa de capital de solvabilitate

 

Subsecţiunea 1

 

Dispoziţii generale privind cerinţa de capital de solvabilitate, calculată pe baza formulei standard sau a unui model intern

 

Articolul 100

 

Dispoziţii generale

 

Statele membre impun întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare obligaţia de a deţine fonduri proprii eligibile care să acopere cerinţa de capital de solvabilitate.

 

Cerinţa de capital de solvabilitate se calculează fie cu ajutorul formulei standard prevăzute în subsecţiunea 2, fie cu ajutorul unui model intern, în conformitate cu subsecţiunea 3.

 

Articolul 101

 

Calcularea cerinţei de capital de solvabilitate

 

(1) Cerinţa de capital de solvabilitate se calculează în conformitate cu alineatele (2)-(5).

 

(2) Cerinţa de capital de solvabilitate se calculează pornind de la principiul continuităţii activităţii întreprinderii.

 

(3) Cerinţa de capital de solvabilitate se calibrează astfel încât să se garanteze luarea în calcul a tuturor riscurilor cuantificabile la care este expusă o întreprindere de asigurare sau de reasigurare. Aceasta acoperă activităţile existente, precum şi orice noi elemente de portofoliu preconizate a fi subscrise în următoarele 12 luni. În ceea ce priveşte activităţile existente, aceasta acoperă doar pierderile neprevăzute.

 

Cerinţa de capital de solvabilitate corespunde valorii la risc a fondurilor proprii de bază ale unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare, cu un nivel de încredere de 99,5% pe o perioadă de un an.

 

(4) Cerinţa de capital de solvabilitate acoperă cel puţin următoarele riscuri:

 

(a)  riscul de subscriere pentru asigurarea generală;

 

(b)  riscul de subscriere pentru asigurarea de viaţă;

 

(c)  riscul de subscriere pentru asigurarea de sănătate;

 

(d)  riscul de piaţă;

 

(e)  riscul de credit;

 

(f)   riscul operaţional.

 

Riscul operaţional menţionat la primul paragraf litera (f) include riscurile juridice, dar nu cuprinde riscurile care decurg din decizii strategice, nici riscurile reputaţionale.

 

(5) Atunci când calculează cerinţa de capital de solvabilitate, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare ţin seama de efectul tehnicilor de diminuare a riscurilor, cu condiţia ca riscul de credit şi alte riscuri care decurg din utilizarea unor astfel de tehnici să se reflecte în mod adecvat în cerinţa de capital de solvabilitate.

 

Articolul 102

 

Frecvenţa calculelor

 

(1) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare calculează cerinţa de capital de solvabilitate cel puţin o dată pe an şi comunică autorităţilor de supraveghere rezultatul acestor calcule.

 

Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare se asigură că deţin fonduri proprii eligibile care îndeplineşte ultima cerinţă de capital de solvabilitate raportată.

 

Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare monitorizează în permanenţă valoarea fondurilor proprii eligibile şi a cerinţei de capital de solvabilitate.

 

În cazul în care profilul de risc al unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare se abate în mod semnificativ de la ipotezele care stau la baza ultimei cerinţe de capital de solvabilitate comunicate, întreprinderea în cauză recalculează de îndată cerinţa de capital de solvabilitate şi o comunică autorităţilor de supraveghere.

 

(2) În cazul în care există elemente care sugerează că profilul de risc al întreprinderii de asigurare sau de reasigurare s-a modificat în mod semnificativ de la data la care s-a comunicat ultima dată cerinţa de capital de solvabilitate, autorităţile de supraveghere pot solicita întreprinderii în cauză să recalculeze cerinţa de capital de solvabilitate.

 

Subsecţiunea 2

 

Cerinţa de capital de solvabilitate: formula standard

 

Articolul 103

 

Structura formulei standard

 

Cerinţa de capital de solvabilitate calculată pe baza formulei standard este egală cu suma următoarelor elemente:

 

(a)  cerinţa de capital de solvabilitate de bază prevăzută la articolul 104;

 

(b)  cerinţa de capital pentru riscul operaţional prevăzută la articolul 107;

 

(c)  ajustarea realizată pentru a ţine seama de capacitatea de absorbire a pierderilor a rezervelor tehnice şi a impozitelor amânate, prevăzută la articolul 108.

 

Articolul 104

 

Structura cerinţei de capital de solvabilitate de bază

 

(1) Cerinţa de capital de solvabilitate de bază este formată din module de risc individuale, care sunt agregate în conformitate cu anexa IV punctul 1

 

Aceasta cuprinde cel puţin următoarele module de risc:

 

(a)  riscul de subscriere pentru asigurarea generală;

 

(b)  riscul de subscriere pentru asigurarea de viaţă;

 

(c)  riscul de subscriere pentru asigurarea de sănătate;

 

(d)  riscul de piaţă;

 

(e)  riscul de contrapartidă.

 

(2) În scopul punerii în aplicare a alineatului (1) literele (a), (b) şi (c), operaţiunile de asigurare şi de reasigurare se alocă modulului de risc de subscriere care reflectă cel mai bine natura tehnică a riscurilor subiacente.

 

(3) Coeficienţii de corelaţie pentru agregarea modulelor de riscuri menţionate la alineatul (1), precum şi calibrarea cerinţelor de capital pentru fiecare modul de risc conduc la o cerinţă de capital de solvabilitate globală conform principiilor prevăzute la articolul 101.

 

(4) Fiecare dintre modulele de risc prevăzute la alineatul (1) se calibrează pe baza valorii la risc, cu un nivel de încredere de 99,5% pe o perioadă de un an.

 

Dacă este cazul, în structura fiecărui modul de risc se ţine seama de efectele diversificării.

 

(5) Aceeaşi structură şi aceleaşi specificaţii privind modulele de risc se utilizează pentru toate întreprinderile de asigurare şi de reasigurare, atât în ceea ce priveşte cerinţa de capital de solvabilitate de bază, cât şi orice calcule simplificate prevăzute la articolul 109.

 

(6) În ceea ce priveşte riscurile de catastrofă, la calcularea modulelor "risc de subscriere pentru asigurarea de viaţă", "risc de subscriere pentru asigurarea generală" şi "risc de subscriere pentru asigurarea de sănătate" pot fi folosite, dacă este cazul, specificaţii geografice.

 

(7) Sub rezerva acordului autorităţilor de supraveghere, atunci când calculează modulele "risc de subscriere pentru asigurarea de viaţă", "risc de subscriere pentru asigurarea generală" şi "risc de subscriere pentru asigurarea de sănătate", întreprinderile de asigurare şi de reasigurare pot înlocui, în structura formulei standard, un subset de parametri cu parametri specifici întreprinderii respective.

 

Respectivii parametri se calibrează pe baza datelor interne ale întreprinderii în cauză sau pe baza datelor direct relevante pentru operaţiunile respectivei întreprinderi, cu ajutorul unor metode standardizate.

 

Înainte să îşi dea acordul, autorităţile de supraveghere verifică exhaustivitatea, exactitatea şi adecvarea datelor utilizate.

 

Articolul 105

 

Calcularea cerinţei de capital de solvabilitate de bază

 

(1) Cerinţa de capital de solvabilitate de bază se calculează în conformitate cu alineatele (2)-(6).

 

(2) Modulul "risc de subscriere pentru asigurarea generală" reflectă riscul care decurge din obligaţii de asigurare generală, ţinând seama de evenimentele asigurate şi de procedurile aplicate în desfăşurarea acestei activităţi.

 

Modulul ţine seama de caracterul incert al rezultatelor întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare în raport cu obligaţiile acestora existente de asigurare şi de reasigurare, precum şi noile elemente de portofoliu preconizate a fi subscrise în următoarele 12 luni.

 

Modulul se calculează, în conformitate cu anexa IV punctul 2, ca rezultatul combinaţiei dintre cerinţele de capital pentru cel puţin următoarele submodule:

 

(a)  riscul de pierdere sau de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor din asigurare, rezultat în urma unor fluctuaţii în ceea ce priveşte momentul apariţiei, frecvenţa şi gravitatea evenimentelor asigurate, precum şi momentul şi valoarea plăţii daunelor (risc de primă şi de rezervă în asigurarea generală);

 

(b)  riscul de pierdere sau de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor din asigurare, rezultat în urma unui nivel semnificativ de incertitudine asociată ipotezelor în materie de stabilire a tarifelor şi a cuantumului rezervelor legate de evenimente extreme sau excepţionale (risc de catastrofă în asigurarea generală).

 

(3) Modulul "risc de subscriere pentru asigurarea de viaţă" reflectă riscul care decurge din obligaţii de asigurare de viaţă, ţinând seama de evenimentele asigurate şi de procedurile aplicate în desfăşurarea acestei activităţi.

 

Acesta se calculează, în conformitate cu anexa IV punctul 3, ca rezultat al combinaţiei dintre cerinţele de capital pentru cel puţin următoarele submodule:

 

(a)  riscul de pierdere sau de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor din asigurare, rezultat în urma unor variaţii ale nivelului, tendinţei sau volatilităţii ratei mortalităţii, în cazul în care o creştere a ratei mortalităţii atrage o creştere a valorii obligaţiilor de asigurare (risc de mortalitate);

 

(b)  riscul de pierdere sau de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor din asigurare, rezultat în urma unor variaţii ale nivelului, tendinţei sau volatilităţii ratei mortalităţii, în cazul în care o scădere a ratei mortalităţii atrage o creştere a valorii obligaţiilor de asigurare (risc de longevitate);

 

(c)  riscul de pierdere sau de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor din asigurare, rezultat în urma unor variaţii ale nivelului, tendinţei sau volatilităţii ratelor de invaliditate, boală şi morbiditate (risc de invaliditate - morbiditate);

 

(d)  riscul de pierdere sau de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor din asigurare, rezultat în urma unor variaţii ale nivelului, tendinţei sau volatilităţii cheltuielilor ocazionate de administrarea contractelor de asigurare sau de reasigurare (risc de cheltuieli cu asigurarea de viaţă);

 

(e)  riscul de pierdere sau de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor din asigurare, rezultat în urma unor fluctuaţii ale nivelului, tendinţei sau volatilităţii ratelor de revizuire a rentelor, datorate unor modificări ale cadrului juridic sau ale stării de sănătate a persoanelor asigurate (risc de revizuire);

 

(f)   riscul de pierdere sau de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor din asigurare, rezultat în urma unor variaţii ale nivelului sau volatilităţii ratelor de reziliere, denunţare, reînnoire sau răscumpărare a poliţelor de asigurare (risc de reziliere);

 

(g)  riscul de pierdere sau de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor din asigurare, rezultat în urma unei incertitudini semnificative a ipotezelor în materie de stabilire a preţurilor şi constituire a rezervelor legate de evenimente extreme sau neregulate (risc de catastrofă în asigurarea de viaţă).

 

(4) Modulul "risc de subscriere pentru asigurarea de sănătate" reflectă riscul care decurge din subscrierea de obligaţii de asigurare de sănătate, indiferent dacă se realizează sau nu pe baze tehnice similare cu cele ale asigurării de viaţă, ţinând seama de evenimentele asigurate şi de procedurile aplicate în desfăşurarea acestei activităţi.

 

Modulul acoperă cel puţin următoarele riscuri:

 

(a)  riscul de pierdere sau de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor de asigurare, rezultat în urma unor variaţii ale nivelului, tendinţei sau volatilităţii cheltuielilor ocazionate de administrarea contractelor de asigurare sau de reasigurare;

 

(b)  riscul de pierdere sau de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor de asigurare, rezultat în urma unor fluctuaţii în ceea ce priveşte momentul apariţiei, frecvenţa şi gravitatea evenimentelor asigurate, precum şi momentul şi valoarea plăţii daunelor la momentul constituirii rezervelor;

 

(c)  riscul de pierdere sau de modificare nefavorabilă a valorii obligaţiilor de asigurare, rezultat în urma unei incertitudini semnificative a ipotezelor în materie de stabilire a preţurilor şi constituire a rezervelor legate de izbucnirea unor epidemii majore şi de neobişnuita acumulare de riscuri în astfel de circumstanţe extreme.

 

(5) Modulul "risc de piaţă" reflectă riscul care decurge din nivelul de volatilitate a preţurilor pe piaţă ale instrumentelor financiare care influenţează valoarea activelor şi pasivelor întreprinderii. Modulul reflectă în mod adecvat neconcordanţa structurală dintre active şi pasive, în special în ceea ce priveşte durata de viaţă a acestora.

 

Modulul se calculează, în conformitate cu anexa IV punctul 4, ca rezultatul combinaţiei dintre cerinţele de capital pentru cel puţin următoarele submodule:

 

(a)  sensibilitatea valorii activelor, pasivelor şi instrumentelor financiare la variaţiile structurii ratei dobânzii fără risc aferentă unei perioade sau ale volatilităţii ratei dobânzii (risc al ratei dobânzii);

 

(b)  sensibilitatea valorii activelor, pasivelor şi instrumentelor financiare la variaţiile nivelului sau volatilităţii preţurilor pe piaţă ale acţiunilor (risc al acţiunilor);

 

(c)  sensibilitatea valorii activelor, pasivelor şi instrumentelor financiare la variaţiile nivelului sau volatilităţii preţurilor pe piaţă ale bunurilor imobile (risc al bunurilor imobile);

 

(d)  sensibilitatea valorii activelor, pasivelor şi instrumentelor financiare la variaţiile nivelului sau volatilităţii marjei de credit care depăşeşte structura ratei dobânzii fără risc aferentă unei perioade (risc de dispersie);

 

(e)  sensibilitatea valorii activelor, pasivelor şi instrumentelor financiare la variaţiile nivelului sau volatilităţii cursurilor de schimb valutar (risc valutar);

 

(f)   riscurile suplimentare suportate de o întreprindere de asigurare sau de reasigurare fie ca urmare a nediversificării portofoliului său de active, fie ca urmare a unei expuneri semnificative la riscul de contrapartidă faţă de un singur emitent de titluri de valoare sau grup de emitenţi legaţi (concentrări ale riscului de piaţă).

 

(6) Modulul "risc de contrapartidă" reflectă pierderile posibile ca urmare a insolvabilitate neprevăzute sau a deteriorării bonităţii contrapartidelor şi debitorilor întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare în următoarele 12 luni. Modulul "risc de contrapartidă" acoperă contractele de diminuare a riscurilor, cum ar fi contractele de reasigurare, securitizările şi instrumentele derivate, creanţele de la intermediari, precum şi orice alte expuneri neacoperite de submodulul "risc de dispersie". Acesta ţine cont în mod adecvat de garanţii colaterale şi de altă natură deţinute de şi în numele întreprinderii de asigurare sau de reasigurare şi de riscurile asociate acestora.

 

Pentru fiecare contrapartidă, modulul "risc de contrapartidă" ţine seama de expunerea globală la riscul de contrapartidă al întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în cauză faţă de respectiva contrapartidă, independent de forma juridică a obligaţiilor contractuale ale acesteia faţă de respectiva întreprindere.

 

Articolul 106

 

Calcularea submodulului "risc aferent devalorizării acţiunilor": mecanism de ajustare simetrică

 

(1) Modulul "risc aferent devalorizării acţiunilor" calculat cu formula standard include o ajustare simetrică faţă de costul de capital aferent investiţiilor în acţiuni (cost de oportunitate) aplicată pentru a acoperi riscurile conexe modificării preţurilor capitalului.

 

(2) Ajustarea simetrică a cerinţei standard de capital propriu, calibrată în conformitate cu articolul 104 alineatul (4), care acoperă riscurile conexe modificării preţurilor capitalului, se bazează pe o funcţie a nivelului actual al unui indice al acţiunilor adecvat şi pe un nivel mediu ponderat al indicelui respectiv. Media ponderată se calculează pe o perioadă de timp adecvată, identică pentru toate întreprinderile de asigurare şi de reasigurare.

 

(3) Ajustarea simetrică a cerinţei standard de capital propriu pentru a acoperi riscurile conexe modificării preţurilor capitalului nu conduce la aplicarea unei cerinţe de capital propriu mai mică sau mai mare cu peste 10 puncte procentuale decât cerinţa standard de capital propriu.

 

Articolul 107

 

Cerinţa de capital pentru riscul operaţional

 

(1) Cerinţa de capital pentru riscul operaţional reflectă riscurile operaţionale, în măsura în care acestea nu se reflectă deja în modulele de risc prevăzute la articolul 104. Această cerinţă de capital se calibrează în conformitate cu articolul 101 alineatul (3).

 

(2) În ceea ce priveşte contractele de asigurare de viaţă în care riscul de investiţii le revine deţinătorilor de poliţe, pentru a calcula cerinţa de capital pentru riscul operaţional se ţine seama de valoarea cheltuielilor anuale aferente acestor obligaţii de asigurare.

 

(3) În ceea ce priveşte celelalte operaţiuni de asigurare şi de reasigurare decât cele menţionate la alineatul (2), pentru a calcula cerinţa de capital pentru riscul operaţional se ţine seama de volumul acestor operaţiuni, determinat pe baza primelor câştigate şi a rezervelor tehnice deţinute pentru respectivele obligaţii de asigurare şi de reasigurare. În acest caz, cerinţa de capital pentru riscurile operaţionale nu depăşeşte 30% din cerinţa de capital de solvabilitate de bază corespunzătoare respectivelor operaţiuni de asigurare şi de reasigurare.

 

Articolul 108

 

Ajustarea realizată pentru a ţine seama de capacitatea rezervelor tehnice şi a impozitelor amânate de a absorbi pierderile

 

Ajustarea menţionată la articolul 103 litera (c), realizată pentru a ţine seama de capacitatea de absorbţie a pierderilor a rezervelor tehnice şi a impozitelor amânate, reflectă posibila compensare a pierderilor neprevăzute prin scăderea simultană a rezervelor tehnice, a impozitelor amânate sau a unei combinaţii a acestora.

 

Această ajustare ţine seama de efectul de diminuare a riscurilor datorat viitoarelor beneficii discreţionare ale contractelor de asigurare, în măsura în care întreprinderile de asigurare şi de reasigurare pot demonstra că reducerea unor astfel de beneficii poate folosi la acoperirea pierderilor neprevăzute, atunci când acestea se produc. Efectul de diminuare a riscurilor pe care îl au viitoarele beneficii discreţionare nu depăşeşte suma rezervelor tehnice şi a impozitelor amânate aferente respectivelor beneficii discreţionare viitoare.

 

În sensul celui de-al doilea paragraf, valoarea viitoarelor beneficii discreţionare în circumstanţe nefavorabile se compară cu valoarea aceloraşi beneficii conform ipotezelor pe baza cărora se calculează cea mai bună estimare.

 

Articolul 109

 

Simplificări ale formulei standard

 

Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare pot efectua un calcul simplificat pentru un submodul sau modul de risc specific în cazul în care natura, amploarea şi complexitatea riscurilor cu care se confruntă justifică un astfel de calcul şi în cazul în care ar fi disproporţionat să se solicite tuturor întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să efectueze acelaşi calcul standard.

 

Calculele simplificate se calibrează în conformitate cu articolul 101 alineatul (3).

 

Articolul 110

 

Abateri semnificative de la ipotezele care stau la baza formulei standard de calcul

 

În cazul în care calcularea cerinţei de capital de solvabilitate pe baza formulei standard prevăzute în subsecţiunea 2 este inadecvată, deoarece profilul de risc al întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în cauză se abate semnificativ de la ipotezele care stau la baza formulei standard de calcul, autorităţile de supraveghere pot solicita întreprinderii în cauză, printr-o decizie motivată, să înlocuiască un subset de parametri din formula standard cu parametri specifici întreprinderii respective atunci când calculează modulele "risc de subscriere pentru asigurarea de viaţă", "risc de subscriere pentru asigurarea generală" şi "risc de subscriere pentru asigurarea de sănătate" în conformitate cu articolul 104 alineatul (7). Parametrii specifici respectivi se calculează astfel încât să se asigure că întreprinderea respectă dispoziţiile articolului 101 alineatul (3).

 

Articolul 111

 

Măsuri de punere în aplicare

 

(1) Pentru a se asigura că toate întreprinderile de asigurare şi de reasigurare care calculează cerinţa de capital de solvabilitate pe baza formulei standard beneficiază de acelaşi tratament sau pentru a ţine seama de evoluţiile pieţei, Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare cu privire la următoarele elemente:

 

(a)  o formulă standard în conformitate cu articolul 101 şi cu articolele 103-109;

 

(b)  orice submodule necesare sau care acoperă cu o mai mare precizie riscurile care se încadrează în modulele respective de risc prevăzute la articolul 104, precum şi orice actualizări ulterioare;

 

(c)  metodele, ipotezele şi parametrii standard care urmează să fie utilizaţi la calcularea fiecăruia dintre modulele sau submodulele de risc ale cerinţei de capital de solvabilitate de bază, prevăzute la articolele 104, 105 şi 304, mecanismul de ajustare simetrică şi perioada adecvată, exprimată în luni, în conformitate cu articolul 106, precum şi abordarea corespunzătoare pentru integrarea metodei prevăzute la articolul 304, în ceea ce priveşte calcularea cerinţei de capital de solvabilitate în conformitate cu formula standard;

 

(d)  parametrii de corelaţie, inclusiv, după caz, cei prevăzuţi în anexa IV, şi procedurile de actualizare a acestor parametri;

 

(e)  în cazul în care întreprinderile de asigurare şi de reasigurare folosesc tehnici de diminuare a riscurilor, metodele şi ipotezele care trebuie utilizate pentru evaluarea impactului acestora asupra profilului de risc al întreprinderilor şi pentru ajustarea în consecinţă a calculului cerinţei de capitalul de solvabilitate;

 

(f)   criteriile calitative pe care tehnicile de diminuare a riscurilor menţionate la litera (e) trebuie să le îndeplinească pentru a garanta transferarea efectivă a riscului către un terţ;

 

(g)  metodele şi parametrii care trebuie utilizaţi pentru evaluarea cerinţei de capital pentru riscul operaţional prevăzute la articolul 107, inclusiv procentajul prevăzut la articolul 107 alineatul (3);

 

(h)  metoda şi ajustările care urmează a fi folosite pentru a reflecta domeniul redus de aplicare pentru diversificarea riscurilor întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare aferente fondurilor restricţionate;

 

(i)   metoda care trebuie utilizată la calcularea ajustării realizate pentru a ţine seama de capacitatea rezervelor tehnice şi a impozitelor amânate de a absorbi pierderile, prevăzută la articolul 108;

 

(j)   subsetul de parametri standard care, în modulele "risc de subscriere pentru asigurarea generală", "risc de subscriere pentru asigurarea de viaţă" şi "risc de subscriere pentru asigurarea de sănătate" pot fi înlocuiţi cu parametri specifici întreprinderii, în conformitate cu articolul 104 alineatul (7);

 

(k)  metodele standardizate pe care o întreprindere de asigurare sau de reasigurare trebuie să le utilizeze pentru a calcula parametrii specifici întreprinderii menţionaţi la litera (j), precum şi toate criteriile cu privire la exhaustivitatea, exactitatea şi adecvarea datelor utilizate care trebuie îndeplinite înainte ca autorităţile de supraveghere să îşi dea acordul;

 

(l) calculele simplificate prevăzute pentru anumite submodule şi module de risc, precum şi criteriile pe care întreprinderile de asigurare şi de reasigurare, inclusiv întreprinderile de asigurare şi de reasigurare captive, trebuie să le îndeplinească pentru a se putea folosi de oricare dintre aceste simplificări, în conformitate cu articolul 109.

 

(m) abordarea care urmează a fi utilizată în legătură cu întreprinderile afiliate în sensul articolului 212 la calcularea cerinţei de capital de solvabilitate, în special la calcularea submodulului "risc aferent devalorizării acţiunilor" menţionat la articolul 105 alineatul (5), ţinând seama de posibila reducere a volatilităţii valorii întreprinderilor afiliate în cauză ca urmare a naturii strategice a investiţiilor respective şi de influenţa exercitată de întreprinderea participantă asupra întreprinderilor afiliate în cauză.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

(2) Comisia poate adopta măsuri de punere în aplicare prin care să se stabilească limite cantitative şi criterii de eligibilitate a activelor, astfel încât riscurile care nu sunt acoperite în mod adecvat de un anumit submodul să fie luate în considerare. Astfel de măsuri de punere în aplicare se aplică activelor care acoperă rezervele tehnice, cu excepţia activelor corespunzătoare contractelor de asigurare de viaţă în care riscul de investiţii le revine deţinătorilor de poliţe. Comisia revizuieşte măsurile respective în funcţie de evoluţia formulei standard şi a pieţelor financiare.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Subsecţiunea 3

 

Cerinţa de capital de solvabilitate: modele interne integrale şi parţiale

 

Articolul 112

 

Dispoziţii generale privind aprobarea modelelor interne integrale şi parţiale

 

(1) Statele membre se asigură că întreprinderile de asigurare şi de reasigurare pot calcula cerinţa de capital de solvabilitate cu ajutorul unui model intern integral sau parţial aprobat de autorităţile de supraveghere.

 

(2) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare pot utiliza modele interne parţiale pentru a calcula unul sau mai multe dintre următoarele elemente:

 

(a)  unul sau mai multe dintre modulele sau submodulele de risc ale cerinţei de capital de solvabilitate de bază prevăzute la articolele 104 şi 105;

 

(b)  cerinţa de capital pentru riscul operaţional prevăzută la articolul 107;

 

(c)  ajustarea prevăzută la articolul 108.

 

În afară de aceasta, modelele parţiale se pot utiliza fie pentru întreaga activitate a întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare, fie doar pentru una sau mai multe dintre principalele sale unităţi operaţionale.

 

(3) La depunerea unei cereri de aprobare, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare prezintă cel puţin documentele justificative care demonstrează că modelul intern îndeplineşte cerinţele prevăzute la articolele 120-125.

 

În cazul în care cererea de aprobare se referă la un model intern parţial, cerinţele prevăzute la articolele 120-125 se adaptează pentru a ţine seama de sfera limitată de aplicare a modelului.

 

(4) Autorităţile de supraveghere iau o decizie cu privire la cerere în termen de şase luni de la data primirii cererii complete.

 

(5) Autorităţile de supraveghere aprobă o cerere numai dacă sunt pe deplin încredinţate că sistemele de identificare, măsurare, monitorizare, management şi raportare a riscurilor întreprinderii de asigurare sau de reasigurare sunt adecvate şi, în special, că modelul intern îndeplineşte cerinţele menţionate la alineatul (3).

 

(6) Orice decizie de respingere a unei cereri de utilizare a unui model intern luată de autorităţile de supraveghere este motivată corespunzător.

 

(7) După autorizarea utilizării unui model intern de către autorităţile de supraveghere, întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare li se poate solicita, printr-o decizie motivată, să prezinte autorităţilor de supraveghere o estimare a cerinţei de capital de solvabilitate calculată în conformitate cu formula standard prevăzută la subsecţiunea 2.

 

Articolul 113

 

Dispoziţii specifice privind aprobarea modelelor interne parţiale

 

(1) Autorităţile de supraveghere aprobă un model intern parţial numai în cazul în care respectivul model îndeplineşte cerinţele prevăzute la articolul 112, precum şi următoarele condiţii:

 

(a)  întreprinderea justifică în mod corespunzător sfera de aplicare limitată a modelului;

 

(b)  cerinţa de capital de solvabilitate rezultată reflectă mai bine profilul de risc al întreprinderii şi, în special, respectă principiile prevăzute în subsecţiunea 1;

 

(c)  structura sa respectă principiile prevăzute în subsecţiunea 1, ceea ce permite deplina integrare a modelului intern parţial în formula standard de calcul al cerinţei de capital de solvabilitate.

 

(2) Atunci când evaluează o cerere de utilizare a unui model intern parţial care acoperă numai anumite submodule ale unui anumit modul de risc sau numai unele dintre unităţile operaţionale ale unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare pentru un anumit modul de risc sau părţi din ambele, autorităţile de supraveghere pot solicita respectivei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare să prezinte un plan tranzitoriu realist în vederea extinderii sferei de aplicare a modelului său.

 

Planul tranzitoriu stabileşte modul în care întreprinderea de asigurare sau de reasigurare plănuieşte să extindă sfera de aplicare a modelului la alte submodule sau unităţi operaţionale, pentru a se asigura că modelul acoperă o parte predominantă din operaţiunile sale de asigurare în ceea ce priveşte respectivul modul de risc.

 

Articolul 114

 

Măsuri de punere în aplicare

 

Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare prin care se stabilesc:

 

1.   procedura care trebuie urmată pentru aprobarea unui model intern;

 

2.   adaptările care trebuie aduse standardelor prevăzute la articolele 120-125 pentru a ţine seama de sfera de aplicare limitată a modelului intern parţial.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Articolul 115

 

Politica de modificare a modelelor interne integrale şi parţiale

 

În cadrul procedurii iniţiale de aprobare a unui model intern, autorităţile de supraveghere aprobă politica de modificare a modelului întreprinderii de asigurare sau de reasigurare. Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare îşi pot modifica modelul intern conform politicii respective.

 

Politica de modificare precizează modificările minore şi majore ale modelului intern.

 

Modificările majore ale modelului intern, precum şi modificările aduse politicii de modificare fac întotdeauna obiectul aprobării prealabile a autorităţilor de supraveghere, în conformitate cu articolul 112.

 

Modificările minore ale modelului intern nu fac obiectul aprobării prealabile a autorităţilor de supraveghere, în măsura în care sunt elaborate conform politicii de modificare.

 

Articolul 116

 

Răspunderea organului administrativ, de conducere sau de control

 

Organul administrativ, de conducere sau de control al întreprinderii de asigurare şi de reasigurare autorizează depunerea, pe lângă autorităţile de supraveghere, a cererii de aprobare a modelului intern prevăzute la articolul 112, precum şi depunerea oricărei cereri ulterioare de modificare majoră a respectivului model.

 

Organul administrativ, de conducere sau de control are răspunderea instituirii unor sisteme care să asigure buna funcţionare permanentă a modelului intern.

 

Articolul 117

 

Revenirea la formula standard

 

După ce au primit aprobarea solicitată în conformitate cu articolul 112, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare nu revin la calcularea integrală sau parţială a cerinţei de capital de solvabilitate în conformitate cu formula standard prevăzută în subsecţiunea 2, cu excepţia unor circumstanţe bine justificate şi sub rezerva aprobării de către autorităţile de supraveghere.

 

Articolul 118

 

Neconformitatea modelului intern

 

(1) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare care, după ce au primit aprobarea autorităţilor de supraveghere de a utiliza modelul intern, încetează să mai respecte cerinţele prevăzute la articolele 120-125, fie prezintă de îndată autorităţilor de supraveghere un plan de restabilire a conformităţii cu cerinţele respective într-un termen rezonabil, fie demonstrează că nerespectarea cerinţelor nu are efecte semnificative.

 

(2) În cazul în care întreprinderile de asigurare şi de reasigurare nu aplică planul menţionat la alineatul (1), autorităţile de supraveghere le pot solicita să revină la calcularea cerinţei de capital de solvabilitate pe baza formulei standard prevăzute în subsecţiunea 2.

 

Articolul 119

 

Abateri semnificative de la ipotezele care stau la baza formulei standard de calcul

 

În cazul în care calcularea cerinţei de capital de solvabilitate pe baza formulei standard prevăzute în subsecţiunea 2 este neadecvată deoarece profilul de risc al întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în cauză se abate în mod semnificativ de la ipotezele care stau la baza formulei standard de calcul, autorităţile de supraveghere pot solicita întreprinderii în cauză, printr-o decizie motivată, să utilizeze un model intern pentru a-şi calcula cerinţa de capital de solvabilitate sau modulele de risc aferente acesteia.

 

Articolul 120

 

Demonstrarea utilizării modelului

 

Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare demonstrează că modelul intern este utilizat la scară largă şi joacă un rol important în ceea ce priveşte sistemul lor de guvernanţă, prevăzut la articolele 41-50, în special

 

(a)  sistemul de management al riscurilor, prevăzut la articolul 44, şi procesele decizionale;

 

(b)  procedurile de evaluare şi alocare a capitalului lor economic şi de solvabilitate, inclusiv evaluarea prevăzută la articolul 45.

 

De asemenea, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare demonstrează că frecvenţa calculării cerinţei de capital de solvabilitate cu ajutorul modelului intern este coerentă cu frecvenţa utilizării modelului lor intern în celelalte scopuri prevăzute la primul paragraf.

 

Organului administrativ, de conducere sau de control îi revine răspunderea de a garanta adecvarea continuă a structurii şi funcţionării modelului intern şi de a se asigura că modelul intern continuă să reflecte în mod adecvat profilul de risc al întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în cauză.

 

Articolul 121

 

Standarde de calitate statistică

 

(1) Modelul intern şi, în special, calcularea prognozei distribuţiei probabilităţilor care stă la baza acestuia respectă criteriile prevăzute la alineatele (2)-(9).

 

(2) Metodele utilizate pentru calcularea prognozei distribuţiei probabilităţiilor se bazează pe tehnici actuariale şi statistice adecvate, aplicabile şi relevante şi sunt conforme cu metodele utilizate pentru calcularea rezervelor tehnice.

 

Metodele utilizate pentru calcularea prognozei distribuţiei probabilităţilor se bazează pe informaţii actuale şi credibile şi pe ipoteze realiste.

 

Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare trebuie să fie în măsură să justifice, în faţa autorităţilor de supraveghere, ipotezele care stau la baza modelului lor intern.

 

(3) Datele utilizate pentru modelul intern sunt exacte, exhaustive şi adecvate.

 

Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare actualizează seriile de date utilizate pentru calcularea prognozei distribuţiei probabilităţilor cel puţin o dată pe an.

 

(4) Nu se prevede nicio metodă specială de calculare a prognozei distribuţiei probabilităţilor.

 

Indiferent de metoda de calcul aleasă, capacitatea modelului intern de a ierarhiza riscurile este suficientă pentru a garanta că este utilizat la scară largă şi că joacă un rol important în sistemul de guvernanţă al întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare, în special în sistemul de management al riscurilor şi procesul decizional al acestora, precum şi în alocarea capitalului în conformitate cu articolul 120.

 

Modelul intern acoperă toate riscurile semnificative la care sunt expuse întreprinderile de asigurare şi de reasigurare. Modelele interne acoperă cel puţin riscurile prevăzute la articolul 101 alineatul (4).

 

(5) În ceea ce priveşte efectele diversificării, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare pot ţine seama de respectivele efecte ale diversificării, în modelul lor intern de dependenţe existente în cadrul categoriilor de risc şi între diverse categorii de risc, cu excepţia cazului în care autorităţile de supraveghere consideră că sistemul utilizat pentru măsurarea efectelor diversificării este adecvat.

 

(6) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare pot ţine seama pe deplin de efectul tehnicilor de diminuare a riscurilor în modelul lor intern, atâta timp cât riscul de credit şi celelalte riscuri care decurg din utilizarea tehnicilor de diminuare a riscurilor să se reflecte în mod adecvat în modelul intern.

 

(7) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare evaluează cu exactitate, în modelul lor intern, riscurile speciale legate de garanţiile financiare şi de orice alte opţiuni contractuale, atunci când acestea sunt semnificative. Acestea evaluează, de asemenea, atât riscurile asociate opţiunilor oferite deţinătorilor de poliţe, cât şi riscurile asociate opţiunilor contractuale proprii. În acest scop, acestea ţin seamă de impactul pe care eventualele schimbări ale condiţiilor financiare şi nefinanciare îl pot avea asupra exercitării acestor opţiuni.

 

(8) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare pot ţine seama, în modelul lor intern, de viitoarele decizii de gestionare pe care s-ar putea aştepta în mod rezonabil să le aplice în circumstanţe speciale.

 

În cazul prevăzut la primul paragraf, întreprinderea în cauză ţine seama de timpul necesar pentru punerea în aplicare a unor astfel de decizii.

 

(9) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare ţin seama, în modelul lor intern, de toate plăţile pe care estimează că le vor efectua deţinătorilor de poliţe şi beneficiarilor de contracte de asigurare, indiferent dacă respectivele plăţi sunt sau nu garantate prin contract.

 

Articolul 122

 

Standarde de calibrare

 

(1) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare pot folosi, pentru modelul lor intern, o altă perioadă de timp sau o altă măsură a riscurilor decât cele prevăzute la articolul 101 alineatul (3), atâta timp cât rezultatele modelului intern pot fi folosite de respectivele întreprinderi pentru a calcula cerinţa de capital de solvabilitate astfel încât să ofere deţinătorilor de poliţe şi beneficiarilor un nivel de protecţie echivalent celui prevăzut la articolul 101.

 

(2) Dacă este posibil, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare deduc cerinţa de capital de solvabilitate direct din prognoza distribuţiei probabilităţilor generată de modelul lor intern, pe baza valorii la risc prevăzute la articolul 101 alineatul (3).

 

(3) În cazul în care întreprinderile de asigurare şi de reasigurare nu pot deduce cerinţa de capital de solvabilitate direct din prognoza distribuţiei probabilităţilor generate de modelul intern, autorităţile de supraveghere pot autoriza utilizarea unor aproximări în procesul de calculare a cerinţei de capital de solvabilitate, atâta timp cât respectivele întreprinderi pot demonstra autorităţilor de supraveghere că deţinătorii de poliţe beneficiază de un nivel de protecţie echivalent celui prevăzut la articolul 101.

 

(4) Autorităţile de supraveghere pot solicita întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să aplice modelul intern la nivelul portofoliilor de referinţă utilizând ipoteze bazate pe date mai degrabă externe decât interne, astfel încât să verifice calibrarea modelului intern şi să se asigure că specificaţiile acestuia corespund practicilor de piaţă general acceptate.

 

Articolul 123

 

Atribuirea profiturilor şi pierderilor

 

Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare analizează, cel puţin o dată pe an, cauzele şi sursele profiturilor şi pierderilor înregistrate de fiecare dintre principalele unităţi operaţionale.

 

Acestea demonstrează modul în care clasificarea riscurilor reţinute în modelul intern explică cauzele şi sursele profiturilor şi pierderilor. Clasificarea riscurilor şi atribuirea profiturilor şi pierderilor reflectă profilul de risc al întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare.

 

Articolul 124

 

Standarde de validare

 

Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare prevăd un ciclu periodic de validare a modelului lor intern, care include monitorizarea bunei sale funcţionări, reexaminarea adecvării continue a specificaţiilor sale şi confruntarea rezultatelor sale cu experienţele anterioare.

 

Procedura de validare a modelului include validarea procesului intern prin metode statistice eficace, care permit întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să demonstreze autorităţilor de supraveghere adecvarea cerinţelor de capital astfel calculate.

 

Metodele statistice aplicate urmăresc verificarea adecvării prognozei distribuţiei probabilităţilor nu numai în raport cu experienţa anterioară, ci şi cu întregul set de date şi informaţii noi concrete aferente acesteia.

 

Procedura de validare a modelului include o analiză a stabilităţii modelului intern şi, în special, a sensibilităţii rezultatelor modelului intern la modificări ale principalelor ipoteze de bază. Aceasta va include totodată o evaluare a exactităţii, exhaustivităţii şi adecvării datelor utilizate de modelul intern.

 

Articolul 125

 

Standarde privind documentaţia

 

Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare elaborează o documentaţie în care detaliază structura şi funcţionarea modelului lor intern.

 

Documentaţia demonstrează respectarea articolelor 120-124.

 

Documentaţia oferă o descriere detaliată a teoriei, ipotezelor şi principiilor matematice şi empirice care stau la baza modelului intern.

 

Documentaţia indică toate situaţiile posibile în care modelul intern nu funcţionează eficient.

 

Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare elaborează o documentaţie justificativă a oricărei modificări majore aduse modelului lor intern, în conformitate cu articolul 115.

 

Articolul 126

 

Modele şi date externe

 

Utilizarea unui model sau a unor date obţinute de la un terţ nu justifică scutirea de la niciuna dintre cerinţele aplicabile modelului intern prevăzute la articolele 120-125.

 

Articolul 127

 

Măsuri de punere în aplicare

 

Pentru a asigura o abordare armonizată a utilizării modelelor interne în întreaga Comunitate şi pentru a permite o mai bună evaluare a profilului de risc şi o mai bună gestionare a activităţilor întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare, Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare a articolelor 120-126.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Secţiunea 5

 

Cerinţa de capital minim

 

Articolul 128

 

Dispoziţii generale

 

Statele membre impun ca întreprinderile de asigurare şi de reasigurare să deţină fonduri proprii de bază eligibile care să acopere cerinţa de capital minim.

 

Articolul 129

 

Calcularea cerinţei de capital minim

 

(1) Cerinţa de capital minim se calculează conform următoarelor principii:

 

(a)  se calculează în mod clar, simplu şi astfel încât calculul să poată fi auditat;

 

(b)  corespunde unei valori a fondurilor proprii de bază eligibile sub care deţinătorii de poliţe şi beneficiarii ar fi expuşi unui nivel de risc inacceptabil în cazul în care întreprinderile de asigurare şi de reasigurare sunt autorizate să îşi continue activitatea;

 

(c)  funcţia liniară menţionată la alineatul (2), utilizată la calcularea cerinţei de capital minim, se calibrează în funcţie de valoarea la risc a fondurilor proprii de bază ale unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare, cu un nivel de încredere de 85% pe o perioadă de un an;

 

(d)  are un prag absolut de:

 

(i)   2 200 000 EUR pentru întreprinderile de asigurare generală, inclusiv întreprinderile de asigurare captive, cu excepţia cazului în care sunt acoperite, integral sau parţial, riscurile incluse într-una dintre clasele 10-15 din anexa 1 partea A, caz în care acesta va fi de cel puţin 3 200 000 EUR;

 

(ii)  3 200 000 EUR pentru întreprinderile de asigurare de viaţă, inclusiv întreprinderile de asigurare captive;

 

(iii) 3 200 000 EUR pentru întreprinderile de reasigurare, cu excepţia întreprinderilor de reasigurare captive, pentru care cerinţa de capital minim este de cel puţin 1 000 000 EUR;

 

(iv) totalul sumelor prevăzute la punctele (i) şi (ii) pentru întreprinderile de asigurare prevăzute la articolul 73 alineatul (5).

 

(2) Sub rezerva alineatului (3), cerinţa de capital minim se calculează ca funcţie liniară a unui set sau a unui subset al următoarelor variabile: rezervele tehnice ale întreprinderii, primele subscrise, capitalul la risc, impozitele amânate şi cheltuielile administrative. Variabilele utilizate se măsoară la valoarea calculată după deducerea reasigurării.

 

(3) Fără a aduce atingere alineatului (1) litera (d), cerinţa de capital minim nu scade sub 25% şi nici nu depăşeşte 45% din cerinţa de capital de solvabilitate a întreprinderii, calculată în conformitate cu capitolul VI secţiunea 4 subsecţiunile 2 sau 3, inclusiv orice majorare de capital impusă în conformitate cu articolul 37.

 

Statele membre permit autorităţilor de supraveghere proprii, pe o perioadă care durează cel mult până la 31 octombrie 2014, să solicite întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să aplice procentajele menţionate la primul paragraf exclusiv în cazul cerinţei de capital de solvabilitate a întreprinderii calculate în conformitate cu capitolul VI secţiunea 4 subsecţiunea 2.

 

(4) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare calculează cerinţa de capital minim cel puţin trimestrial şi comunică autorităţilor de supraveghere rezultatul acestor calcule.

 

Atunci când cerinţa de capital minim a unei întreprinderi este determinată de oricare dintre limitele menţionate la alineatul (3), întreprinderea transmite autorităţii de supraveghere informaţii care să permită o înţelegere adecvată a motivelor care au determinat această situaţie.

 

(5) Comisia înaintează, până la 31 octombrie 2017, Parlamentului European şi Comitetului european pentru asigurări şi pensii ocupaţionale instituit prin Decizia 2004/9/CE a Comisiei (1), un raport cu privire la normele statelor membre şi practicile autorităţilor de supraveghere adoptate în temeiul alineatelor (1) - (4).

 

Acest raport abordează în special utilizarea şi nivelul limitelor superioare şi inferioare de la alineatul (3), precum şi orice problemă întâmpinată de autorităţile de supraveghere şi de întreprinderi în aplicarea prezentului articol.

___________

(1)            JO L 3, 7.1.2004, p. 34.

----------------

 

Articolul 130

 

Măsuri de punere în aplicare

 

Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare prin care se precizează modul de calcul al cerinţei de capital minim prevăzute la articolele 128 şi 129.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Articolul 131

 

Dispoziţii tranzitorii privind respectarea cerinţei de capital minim

 

Prin derogare de la articolele 139 şi 144, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare care, la 31 octombrie 2012, respectă marja de solvabilitate cerută, prevăzută la articolul 28 din Directiva 2002/83/CE, la articolul 16a din Directiva 73/239/CEE sau, respectiv, la articolele 37, 38 sau 39 din Directiva 2005/68/CE, dar nu deţin fonduri proprii de bază eligibile suficiente pentru a acoperi cerinţa de capital minim, trebuie să se conformeze dispoziţiilor prevăzute la articolul 128 până la 31 octombrie 2013.

 

În cazul în care întreprinderea în cauză nu reuşesc să respecte dispoziţiile articolului 128 în termenul prevăzut la primul paragraf, acesteia îi va fi retrasă autorizaţia, sub rezerva procedurilor aplicabile în temeiul legislaţiei naţionale.

 

Secţiunea 6

 

Investiţii

 

Articolul 132

 

Principiul "persoanei prudente"

 

(1) Statele membre se asigură că întreprinderile de asigurare şi de reasigurare îşi investesc toate activele conform principiului "persoanei prudente", descris la alineatele (2), (3) şi (4).

 

(2) În ceea ce priveşte ansamblul portofoliului de active, întreprinderile de asigurare şi de reasigurare investesc numai în active şi instrumente prezentând riscuri pe care le pot identifica, măsura, monitoriza, gestiona, controla şi raporta în mod adecvat şi pe care le pot lua în considerare în mod corespunzător la evaluarea nevoilor lor globale de solvabilitate în conformitate cu articolul 45 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a).

 

Toate activele, în special cele care îndeplineşte cerinţa de capital de solvabilitate şi cerinţa de capital minim, se investesc astfel încât să se asigure siguranţa, calitatea, lichiditatea şi rentabilitatea întregului portofoliu. În plus, activele în cauză trebuie să fie localizate astfel încât să fie disponibile.

 

Activele deţinute pentru acoperirea rezervelor tehnice se investesc, de asemenea, într-un mod adecvat naturii şi duratei obligaţiilor de asigurare şi de reasigurare. Aceste active se investesc în interesul deplin al tuturor deţinătorilor de poliţe şi beneficiarilor, ţinând seama de condiţiile contractuale comunicate acestora.

 

În cazul unui conflict de interese, întreprinderile de asigurare sau entitatea care gestionează portofoliul lor de active se asigură că investiţiile se realizează în interesul deplin al deţinătorilor de poliţe şi al beneficiarilor.

 

(3) Fără a aduce atingere alineatului (2), în ceea ce priveşte activele corespunzătoare contractelor de asigurare de viaţă în care riscul de investiţii le revine deţinătorilor de poliţe se aplică paragraful al doilea, al treilea şi al patrulea din prezentul alineat.

 

În cazul în care beneficiile oferite de un contract sunt direct legate de valoarea unităţilor într-un OPCVM în sensul Directivei 85/611/CEE sau de valoarea activelor conţinute într-un fond intern deţinut de întreprinderile de asigurare, în general divizată în unităţi, rezervele tehnice corespunzătoare beneficiilor respective trebuie reprezentate cât mai exact posibil de aceste unităţi sau, în cazul în care nu sunt instituite unităţi, de activele respective.

 

În cazul în care beneficiile oferite de un contract sunt direct legate de un indice al acţiunilor sau de o altă valoare de referinţă decât cele menţionate în al doilea paragraf, rezervele tehnice corespunzătoare beneficiilor respective trebuie reprezentate cât mai exact posibil, fie de unităţile considerate a reprezenta valoarea de referinţă, fie, în cazul în care nu sunt instituite unităţi, de active cu o siguranţă şi o tranzacţionabilitate adecvată, care corespund cât mai exact posibil celor pe care se bazează valoarea de referinţă specifică.

 

În cazul în care beneficiile menţionate la al doilea şi al treilea paragraf includ o garantare a randamentului investiţiilor sau un alt beneficiu garantat, activele deţinute pentru acoperirea rezervelor tehnice suplimentare corespunzătoare fac obiectul dispoziţiilor alineatului (4).

 

(4) Fără a aduce atingere alineatului (2), în ceea ce priveşte alte active decât cele reglementate de alineatul (3) se aplică paragraful al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea din prezentul alineat.

 

Utilizarea instrumentelor derivate este posibilă în măsura în care acestea contribuie la reducerea riscurilor sau facilitează gestionarea eficientă a portofoliului.

 

Investiţiile şi activele care nu sunt admise spre tranzacţionare pe o piaţă financiară reglementată sunt menţinute la niveluri prudente.

 

Activele fac obiectul unei diversificări corecte, astfel încât să se evite dependenţa excesivă de orice activ, emitent sau grup de întreprinderi şi de orice zonă geografică, precum şi acumularea excesivă de riscuri la nivelul întregului portofoliu.

 

Investiţiile în active emise de acelaşi emitent sau de emitenţi care aparţin aceluiaşi grup nu trebuie să expună întreprinderile de asigurare la o concentrare excesivă a riscului.

 

Articolul 133

 

Libertatea de investire

 

(1) Statele membre nu impun întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare să investească în categorii determinate de active.

 

(2) Statele membre nu supun deciziile de investiţii ale unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare sau ale administratorului său de investiţii niciunei obligaţii de autorizare prealabilă sau de notificare sistemică.

 

(3) Prezentul articol nu aduce atingere cerinţelor statelor membre care restricţionează tipurile de active sau valorile de referinţă cu care pot fi corelate beneficiile generate de poliţele de asigurare. Orice astfel de norme se aplică doar în cazul în care riscul de investiţii este suportat de deţinătorul poliţei care este o persoană fizică şi nu sunt mai restrictive decât cele prevăzute în Directiva 85/611/CEE.

 

Articolul 134

 

Localizarea activelor şi interdicţia de gajare a activelor

 

(1) În ceea ce priveşte riscurile de asigurare din Comunitate, statele membre nu impun ca activele deţinute pentru acoperirea rezervelor tehnice corespunzătoare respectivelor riscuri să se afle în Comunitate sau într-un anumit stat membru.

 

În plus, în ceea ce priveşte sumele recuperabile din contracte de reasigurare de la întreprinderi care sunt autorizate în conformitate cu prezenta directivă sau care au sediul central într-o ţară terţă al cărei regim de solvabilitate este considerat echivalent în conformitate cu articolul 172, statele membre nu impun localizarea activelor corespunzătoare acestor sume recuperabile în Comunitate.

 

(2) Statele membre nu menţin şi nici nu introduc, în scopul stabilirii rezervelor tehnice, sisteme de calcul al rezervelor brute care impun constituirea activelor ca garanţii de acoperire a rezervelor de prime şi de daune în curs, în cazul în care reasigurătorul este o întreprindere de asigurare sau de reasigurare autorizată în conformitate cu prezenta directivă.

 

Articolul 135

 

Măsuri de punere în aplicare

 

(1) În scopul unei aplicări uniforme a prezentei directive, Comisia poate adopta măsuri de punere în aplicare prin care să se stabilească cerinţe calitative în următoarele domenii:

 

(a)  identificarea, măsurarea, monitorizarea, managementul şi raportarea riscurilor care decurg din investiţii în conformitate cu articolul 132 alineatul (2) primul paragraf;

 

(b)  identificarea, măsurarea, măsurarea, managementul şi raportarea riscurilor specifice care decurg din investiţii în instrumentele derivate şi activele prevăzute la articolul 132 alineatul (4) al doilea paragraf.

 

(2) Pentru a asigura consecvenţa transsectorială şi pentru a elimina divergenţele dintre interesele firmelor care transformă împrumuturile în titluri de valoare tranzacţionabile şi alte instrumente financiare (emitenţi) şi interesele întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare care investesc în respectivele titluri de valoare sau instrumente, Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare, stabilind:

 

(a)  cerinţele care trebuie să fie îndeplinite de emitent pentru ca o companie de asigurare sau de reasigurare să aibă dreptul să investească în respectivele titluri de valoare sau instrumente emise după 1 ianuarie 2011, inclusiv cerinţele prin care să se asigure că emitentul păstrează un interes economic net de cel puţin 5%;

 

(b)  cerinţele calitative care trebuie îndeplinite de întreprinderile de asigurare sau de reasigurare care investesc în respectivele titluri de valoare sau instrumente.

 

(3) Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

CAPITOLUL VII

 

Întreprinderi de asigurare şi de reasigurare în dificultate sau într-o situaţie neregulamentară

 

Articolul 136

 

Identificarea şi notificarea de către întreprinderea de asigurare şi de reasigurare a deteriorării condiţiilor financiare

 

Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare dispun de proceduri de identificare a deteriorării condiţiilor financiare şi notifică imediat autorităţile de supraveghere atunci când o asemenea degradare se produce.

 

Articolul 137

 

Nerespectarea rezervelor tehnice

 

În cazul în care o întreprindere de asigurare sau de reasigurare nu se conformează secţiunii 2 din capitolul VI, autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine al întreprinderii pot interzice dispunerea liberă de activele acesteia după ce şi-au comunicat intenţia în cauză autorităţilor de supraveghere ale statului membru gazdă. Autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine desemnează activele care trebuie supuse unor astfel de măsuri.

 

Articolul 138

 

Nerespectarea cerinţei de capital de solvabilitate

 

(1) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare informează autoritatea de supraveghere de îndată ce constată că cerinţa de capital de solvabilitate nu mai este respectată sau în cazul în care există un risc de nerespectare a acesteia în următoarele trei luni.

 

(2) În termen de două luni de la constatarea nerespectării cerinţei de capital de solvabilitate, întreprinderea de asigurare sau de reasigurare în cauză înaintează spre aprobare autorităţii de supraveghere un plan realist de redresare.

 

(3) Autoritatea de supraveghere cere întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în cauză să ia măsurile necesare în vederea restabilirii, în termen de şase luni de la constatarea nerespectării cerinţei de capital de solvabilitate, a nivelului fondurilor proprii eligibile pentru a face parte din cerinţa de capital de solvabilitate sau în vederea reducerii profilului său de risc pentru a asigura respectarea cerinţei de capital de solvabilitate.

 

Autoritatea de supraveghere poate să prelungească această perioadă cu trei luni, dacă este necesar.

 

(4) În cazul unei perturbări excepţionale a pieţelor financiare, autoritatea de supraveghere poate prelungi perioada prevăzută la alineatul (3) al doilea paragraf cu o perioadă adecvată de timp ţinând seama de toţi factorii relevanţi.

 

Întreprinderea de asigurare sau de reasigurare în cauză transmite autorităţii sale de supraveghere, la fiecare trei luni, un raport de activitate în care prezintă măsurile luate şi progresele realizate pentru restabilirea nivelului de fonduri proprii eligibile care să acopere cerinţa de capital de solvabilitate sau pentru a reduce profilului de risc astfel încât să asigure respectarea cerinţei de capital de solvabilitate.

 

Prelungirea menţionată la primul paragraf este anulată dacă raportul de activitate arată că, în perioada dintre constatarea nerespectării cerinţei de capital de solvabilitate şi data depunerii raportului, întreprinderea de asigurare sau de reasigurare nu a obţinut progrese substanţiale pentru restabilirea nivelului de fonduri proprii eligibile care să acopere cerinţa de capital de solvabilitate sau pentru reducerea profilului său de risc astfel încât să asigure respectarea cerinţei de capital de solvabilitate.

 

(5) În împrejurări excepţionale, în cazul în care autorităţile de supraveghere consideră că situaţia financiară a întreprinderii în cauză va continua să se deterioreze, acestea pot, de asemenea, să restrângă sau să interzică posibilitatea de a dispune liber de activele respectivei întreprinderi. Respectiva autoritate de supraveghere informează autorităţile de supraveghere ale statelor membre gazdă cu privire la orice măsură adoptată. Respectivele autorităţi la cererea autorităţii de supraveghere din statul membru de origine iau aceleaşi măsuri. Autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine desemnează activele care trebuie supuse unor astfel de măsuri.

 

Articolul 139

 

Nerespectarea cerinţei de capital minim

 

(1) Întreprinderile de asigurare şi de reasigurare informează autoritatea de supraveghere de îndată ce constată că cerinţa de capital minim nu mai este respectată sau în cazul în care există un risc de nerespectare a acesteia în următoarele trei luni.

 

(2) Într-un termen de o lună de la constatarea nerespectării cerinţei de capital minim întreprinderea de asigurare sau de reasigurare în cauză transmite spre aprobare autorităţii de supraveghere un plan de finanţare pe termen scurt realist pentru a readuce, într-un termen de trei luni de la respectiva constatare, fondurile proprii de bază eligibile cel puţin la nivelul cerinţei de capital minim sau pentru a reduce profilul său de risc în vederea respectării cerinţei de capital minim.

 

(3) De asemenea, autoritatea de supraveghere din statul membru de origine poate restricţiona sau interzice dispunerea liberă de activele întreprinderii de asigurare sau de reasigurare. Acesta informează în consecinţă autorităţile statului membru gazdă. La cererea autorităţii de supraveghere din statul membru de origine, autorităţile respective iau aceleaşi măsuri. Autorităţile de supraveghere din statul membru de origine desemnează activele care trebuie supuse unor astfel de măsuri.

 

Articolul 140

 

Interzicerea de a dispune liber de activele situate pe teritoriul unui stat membru

 

Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a putea, în conformitate cu legislaţia naţională, să interzică dispunerea liberă de activele aflate pe teritoriul lor, în cazurile prevăzute la articolele 137-139 şi articolul 144 alineatul (2), la cererea statului membru de origine al întreprinderii, care desemnează activele care trebuie acoperite de măsurile în cauză.

 

Articolul 141

 

Competenţe de supraveghere în cazul deteriorării condiţiilor financiare

 

Fără a aduce atingere articolelor 138 şi 139, dacă solvabilitatea unei întreprinderi continuă să se deterioreze, autoritatea de supraveghere are puterea de a lua toate măsurile necesare pentru a proteja interesele deţinătorilor de poliţe de asigurare în cazul contractelor de asigurare sau pentru a asigura executarea obligaţiilor ce rezultă din contractele de reasigurare.

 

Aceste măsuri trebuie să fie proporţionate şi astfel, să reflecte nivelul şi durata deteriorării solvabilităţii întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în cauză.

 

Articolul 142

 

Plan de redresare şi plan de finanţare

 

(1) Planul de redresare menţionat la articolul 138 alineatul (2) şi planul de finanţare menţionat la articolul 139 alineatul (2) includ cel puţin o descriere detaliată sau documente justificative privind:

 

(a)  o estimare a cheltuielilor de gestionare, în special cheltuieli generale curente şi comisioane;

 

(b)  o estimare a veniturilor şi cheltuielilor cu privire la activitatea directă, acceptările în reasigurare şi cedările în reasigurare;

 

(c)  un bilanţ previzional;

 

(d)  o estimare a resurselor financiare cu care se intenţionează să se acopere rezervele tehnice şi cerinţa de capital de solvabilitate şi cerinţa de capital minim;

 

(e)  politica generală în domeniul reasigurării.

 

(2) În cazul în care autorităţile de supraveghere au cerut prezentarea unui plan de redresare menţionat la articolul 138 alineatul (2) sau a unui plan de finanţare menţionat la articolul 139 alineatul (2) în conformitate cu alineatul (1) din prezentul articol, acestea se abţin de la emiterea unui certificat în conformitate cu articolul 39, atât timp cât consideră că drepturile deţinătorilor de poliţe de asigurare sau obligaţiile contractuale ale întreprinderii de reasigurare sunt compromise.

 

Articolul 143

 

Măsuri de punere în aplicare

 

Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare prin care specifică factorii care trebuie luaţi în considerare în vederea aplicării articolul 138 alineatul (4), inclusiv perioada maximă adecvată prevăzută la articolul 138 alineatul (4) primul paragraf, exprimată în luni, care trebuie să fie identică pentru toate întreprinderile de asigurare şi de reasigurare.

 

Dacă acest lucru este necesar pentru consolidarea convergenţei, Comisia poate adopta dispoziţii de aplicare stabilind specificaţii suplimentare cu privire la planul de redresare menţionat la articolul 138 alineatul (2), la planul de finanţare menţionat la articolul 139 alineatul (2) şi cu privire la articolul 141, acordând atenţia cuvenită evitării efectelor prociclice.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

Articolul 144

 

Retragerea autorizaţiei

 

(1) Autoritatea de supraveghere a statului membru de origine poate retrage o autorizaţie acordată unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare în următoarele cazuri:

 

(a)  întreprinderea în cauză nu utilizează autorizaţia în termen de 12 luni, renunţă la aceasta în mod explicit sau încetează să îşi mai desfăşoare activitatea pentru o perioadă mai mare de şase luni, cu excepţia cazului în care statul membru în cauză prevede caducitatea autorizaţiei în astfel de cazuri;

 

(b)  întreprinderea în cauză nu mai îndeplineşte condiţiile de autorizare;

 

(c)  întreprinderea în cauză îşi încalcă grav obligaţiile care îi revin pe baza reglementărilor sub incidenţa cărora se află.

 

Autoritatea de supraveghere a statului membru de origine retrage o autorizaţie acordată unei întreprinderi de asigurare sau de reasigurare în cazul în care întreprinderea nu respectă cerinţa de capital minim, iar autoritatea de supraveghere consideră că planul de finanţare prezentat este în mod evident inadecvat sau întreprinderea în cauză nu se conformează planului aprobat în termen de trei luni de la data constatării nerespectării cerinţei de capital minim.

 

(2) În situaţia retragerii sau caducităţii autorizaţiei, autoritatea de supraveghere din statul membru de origine notifică autorităţile de supraveghere din alte state membre în consecinţă, iar respectivele autorităţi adoptă măsurile necesare pentru a împiedica întreprinderea de asigurare sau de reasigurare în cauză să înceapă noi operaţiuni pe teritoriile lor.

 

Autoritatea de supraveghere a statului membru de origine adoptă în plus, împreună cu autorităţile în cauză, toate măsurile necesare pentru a proteja interesele asiguraţilor şi limitează în special dispunerea liberă de activele întreprinderii de asigurare în conformitate cu articolul 140.

 

(3) Orice decizie de retragere a autorizaţiei trebuie motivată în mod detaliat şi comunicată întreprinderii de asigurare sau de reasigurare în cauză.

 

CAPITOLUL VIII

 

Dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii

 

Secţiunea 1

 

Înfiinţarea întreprinderilor de asigurare

 

Articolul 145

 

Condiţii pentru înfiinţarea unei sucursale

 

(1) Statele membre se asigură că o întreprindere de asigurare care doreşte înfiinţarea unei sucursale în cadrul unui alt stat membru notifică autorităţile de supraveghere din propriul stat membru de origine.

 

Orice prezenţă permanentă a unei întreprinderi pe teritoriul unui stat membru este similară unei sucursale, chiar în cazul în care această prezenţă nu ia forma unei sucursale, ci constă dintr-un simplu birou administrat de personalul propriu al întreprinderii sau de o persoană independentă, dar mandatată pentru a acţiona în permanenţă pentru întreprindere precum o agenţie.

 

(2) Statele membre solicită întreprinderii de asigurare care doreşte să înfiinţeze o sucursală pe teritoriul altui stat membru să furnizeze următoarele informaţii odată cu notificarea prevăzută la alineatul (1):

 

(a)  statul membru pe teritoriul căruia doreşte înfiinţarea sucursalei;

 

(b)  un plan de afaceri care să stabilească cel puţin tipurile de activităţi avute în vedere şi organizarea structurală a sucursalei;

 

(c)  numele unei persoane care trebuie să aibă suficiente competenţe să angajeze în relaţia cu terţii întreprinderea de asigurare sau, în cazul Lloyd's, subscriptorii în cauză şi să o reprezinte sau să îi reprezinte în relaţia cu autorităţile şi instanţele statului membru gazdă (denumită în continuare "mandatar general");

 

(d)  adresa în statul membru gazdă, de la care pot fi obţinute şi la care pot fi trimise documente, inclusiv toate comunicările către mandatarul general;

 

În privinţa Lloyd's, în cazul oricărui litigiu pe teritoriul statului membru gazdă în legătură cu angajamente subscrise, asiguraţii nu trebuie să se confrunte cu mai multe dificultăţi decât în cazul în care litigiul ar fi fost declarat împotriva unei întreprinderi de tip convenţional.

 

(3) În cazul în care o întreprindere de asigurare generală intenţionează să acopere prin sucursala sa riscuri din clasa 10 din anexa I partea A, exclusiv răspunderea transportatorului, aceasta trebuie să dea o declaraţie care să confirme că a devenit membră a biroului naţional şi a Fondului naţional de garantare al statului membru gazdă.

 

(4) În cazul în care intervin modificări în informaţiile comunicate în conformitate cu alineatul (2) literele (b), (c) sau (d), întreprinderea de asigurare notifică în scris autorităţile de supraveghere din statul membru de origine şi statul membru în care se află sucursala, cu cel puţin o lună înainte de efectuarea modificării, astfel încât autorităţile de supraveghere din statul membru de origine şi statul membru în care se află sucursala să îşi poată îndeplini obligaţiile care le revin în conformitate cu articolul 146.

 

Articolul 146

 

Comunicarea informaţiilor

 

(1) Cu excepţia cazului în care autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine au motive să se îndoiască de gradul de adecvare al sistemului de guvernanţă sau de situaţia financiară a întreprinderii de asigurare sau de cerinţele de competenţă şi onorabilitate prevăzute la articolul 42 ale mandatarului general, luând în considerare activitatea planificată, acestea, în maximum trei luni de la data primirii tuturor informaţiilor menţionate la articolul 145 alineatul (2), comunică informaţiile în cauză autorităţilor de supraveghere ale statului membru gazdă şi informează întreprinderea de asigurare în cauză.

 

Autorităţile de supraveghere din statul membru de origine atestă de asemenea faptul că întreprinderea de asigurare îndeplineşte cerinţa de capital de solvabilitate şi cerinţa de capital minim calculate în conformitate cu articolele 100 şi 129.

 

(2) În cazul în care a autorităţile de supraveghere din statul membru de origine refuză să comunice informaţiile menţionate la articolul 145 alineatul (2) autorităţilor de supraveghere din statul membru gazdă, acestea motivează refuzul faţă de întreprinderea de asigurare în cauză în termen de trei luni de la primirea tuturor informaţiilor solicitate.

 

Refuzul sau lipsa de acţiune se află sub rezerva dreptului de a apela la instanţa din statul membru de origine.

 

(3) Înainte ca sucursala întreprinderii de asigurare să îşi înceapă activitatea, autorităţile de supraveghere ale statului membru gazdă, în maximum două luni de la data primirii informaţiilor menţionate la alineatul (1), informează autoritatea de supraveghere a statului membru de origine cu privire la condiţiile pe baza cărora, în interesul general, trebuie desfăşurată activitatea în cauză în statul membru gazdă. Autoritatea de supraveghere a statului membru de origine comunică aceste informaţii întreprinderii de asigurare în cauză.

 

Întreprinderea de asigurare poate înfiinţa o sucursală şi poate începe activitatea de la data la care autoritatea de supraveghere din statul membru gazdă a primit respectivele informaţii sau, în cazul în care nu s-au primit informaţii, la expirarea perioadei prevăzute la primul paragraf.

 

Secţiunea 2

 

Libertatea de a presta servicii de către întreprinderile de asigurare

 

Subsecţiunea 1

 

Dispoziţii generale

 

Articolul 147

 

Notificarea prealabilă a statului membru de origine

 

Orice întreprindere de asigurare care intenţionează să desfăşoare activităţi pentru prima oară într-unul sau mai multe state membre pe baza libertăţii de a presta servicii notifică în prealabil autorităţile de supraveghere din statul membru de origine, indicând natura riscurilor sau a angajamentelor pe care îşi propune să le acopere.

 

Articolul 148

 

Notificarea din partea statului membru de origine

 

(1) În termen de o lună de la notificarea prevăzută la articolul 147, autorităţile de supraveghere din statul membru de origine comunică următoarele statului membru sau statelor membre pe teritoriul cărora o întreprindere de asigurare intenţionează să desfăşoare activităţi în baza libertăţii de a presta servicii:

 

(a)  un certificat care să ateste că întreprinderea de asigurare îndeplineşte cerinţa de capital de solvabilitate şi cerinţa de capital minim, calculate în conformitate cu articolele 100 şi 129;

 

(b)  clasele de asigurare pe care a fost autorizată să le ofere întreprinderea de asigurare;

 

(c)  natura riscurilor sau a angajamentelor pe care întreprinderea de asigurare îşi propune să le acopere în statul membru gazdă.

 

În acelaşi timp, autorităţile de supraveghere din statul membru de origine informează întreprinderea de asigurare în cauză cu privire la respectiva notificare.

 

(2) Statele membre pe teritoriul cărora o întreprindere de asigurare generală intenţionează să acopere, în baza libertăţii de a presta servicii, riscurile din clasa 10 din anexa I partea A, exclusiv răspunderea transportatorului, poate solicita întreprinderii de asigurare să transmită următoarele:

 

(a)  numele şi adresa reprezentantului menţionat la articolul 18 alineatul (1) litera (h);

 

(b)  o declaraţie care să confirme că aceasta a devenit membră a biroului naţional şi a Fondului naţional de garantare al statului membru gazdă.

 

(3) În cazul în care autorităţile de supraveghere din statul membru de origine nu comunică informaţiile menţionate la alineatul (1) în termenul prevăzut în prezenta directivă, acestea trebuie să îşi motiveze refuzul faţă de întreprindere a de asigurare în acelaşi termen.

 

Refuzul sau lipsa de acţiune se află sub rezerva dreptului de a apela la instanţă în statul membru de origine.

 

(4) Întreprinderea de asigurare îşi poate începe activitatea de la data la care este informată despre comunicarea prevăzută la alineatul (1) primul paragraf.

 

Articolul 149

 

Modificări în natura riscurilor sau a angajamentelor

 

Orice modificare pe care o întreprindere de asigurare intenţionează să o aducă informaţiilor menţionate la articolul 145 se află sub rezerva procedurii prevăzute la articolele 147 şi 148.

 

Subsecţiunea 2

 

Răspunderea civilă auto

 

Articolul 150

 

Asigurarea de răspundere civilă auto obligatorie

 

(1) În cazul în care o întreprindere de asigurare generală printr-o unitate situată într-un stat membru acoperă un risc, cu excepţia răspunderii transportatorului, clasificat în clasa 10 din anexa I partea A situat în alt stat membru, statul membru gazdă solicită întreprinderii respective să devină membră a biroului său naţional şi a fondului său naţional de garantare şi să participe la finanţarea acestora.

 

(2) Contribuţia financiară menţionată la alineatul (1) trebuie plătită doar pentru riscurile, altele decât răspunderea transportatorului, clasificate în clasa 10 din anexa I partea A. Această contribuţie se calculează pe aceeaşi bază ca şi în cazul întreprinderilor de asigurare generale care acoperă respectivele riscuri, prin intermediul unei unităţi situate în acest stat membru.

 

Calculul se face în funcţie de veniturile din prime ale întreprinderilor de asigurare care provin din această clasă de asigurare în statul membru gazdă sau de numărul de riscuri din această clasă acoperite în statul membru în cauză.

 

(3) Statul membru gazdă poate impune unei întreprinderi de asigurare care oferă servicii respectarea normelor respectivului stat membru privind acoperirea riscurilor agravate, în măsura în care acestea se aplică întreprinderilor de asigurare generală stabilite în acel stat.

 

Articolul 151

 

Nediscriminarea persoanelor care solicită daune

 

Statul membru gazdă solicită întreprinderii de asigurare generală să se asigure că persoanele care solicită daune în urma unor evenimente care survin pe teritoriul său nu sunt puse într-o situaţie mai puţin favorabilă ca rezultat al faptului că întreprinderea acoperă un risc clasificat în clasa 10 din Anexa I partea A, cu excepţia răspunderii transportatorului, în regim de prestări servicii şi nu prin intermediul unei unităţi situate în statul membru în cauză.

 

Articolul 152

 

Reprezentant

 

(1) În scopurile menţionate la articolul 151, statul membru gazdă solicită întreprinderii de asigurare generală să desemneze un reprezentant cu reşedinţa sau stabilit pe teritoriul său care va colecta toate informaţiile necesare privind dosarele de daune şi va dispune de suficiente competenţe pentru a reprezenta întreprinderea în relaţia cu persoanele care au suferit un prejudiciu şi care ar putea solicita daune, inclusiv pentru plata acestora, şi pentru a reprezenta sau, dacă este necesar, pentru a face să fie reprezentată întreprinderea, în ceea ce priveşte aceste daunei, în faţa instanţelor şi autorităţilor acestui stat membru.

 

De asemenea, reprezentantul respectiv poate fi, la rândul său, solicitat să reprezinte întreprinderea de asigurare generală în faţa autorităţilor de supraveghere ale statului membru gazdă, cu privire la controlul existenţei şi valabilităţii poliţei de asigurare de răspundere civilă auto.

 

(2) Statul membru gazdă nu poate solicita reprezentantului să întreprindă, în numele întreprinderii de asigurare generală care l-a desemnat, alte activităţi decât cele care sunt prevăzute la alineatul (1).

 

(3) Desemnarea reprezentantului nu constituie în sine deschiderea unei sucursale în sensul articolului 145.

 

(4) Dacă întreprinderea de asigurare nu desemnează un reprezentant, statele membre îşi pot da acordul ca reprezentantul însărcinat cu soluţionarea daunelor desemnat în conformitate cu articolul 4 din Directiva 2000/26/CE să îşi asume rolul reprezentantului menţionat la alineatul (1) din prezentul articol.

 

Secţiunea 3

 

Competenţele autorităţilor de supraveghere din statul membru gazdă

 

Subsecţiunea 1

 

Asigurare

 

Articolul 153

 

Limba

 

Autorităţile de supraveghere ale statului membru gazdă pot cere ca informaţiile pe care sunt autorizate să le solicite cu privire la activitatea întreprinderii de asigurare care operează pe teritoriul statului membru în cauză să le fie furnizate în limba oficială sau limbile oficiale ale statului respectiv.

 

Articolul 154

 

Notificare şi aprobare prealabile

 

(1) Statul membru gazdă nu adoptă prevederi impunând autorizarea prealabilă sau notificarea sistematică a condiţiilor generale şi speciale ale poliţelor de asigurare, a nivelului primelor sau, în cazul asigurărilor de viaţă, a bazelor tehnice utilizate în special pentru calcularea nivelului primelor şi a rezervelor tehnice, a formularelor şi altor documente pe care o întreprindere de asigurare intenţionează să le folosească în relaţia sa cu deţinătorii de poliţe de asigurare.

 

(2) Pentru a verifica respectarea dispoziţiilor de drept intern privind contractele de asigurare, statul membru gazdă poate solicita unei întreprinderi de asigurare care îşi propune să desfăşoare activităţi pe teritoriul său, să notifice doar nesistematic condiţiile poliţelor şi alte documente imprimate pe care îşi propune să le utilizeze, fără ca această solicitare să constituie o condiţie prealabilă pentru ca întreprinderea de asigurare să îşi desfăşoare activitatea.

 

(3) Statul membru gazdă nu poate menţine sau introduce notificarea prealabilă sau aprobarea majorării primelor de încasat decât ca element al unui sistem general de control al preţurilor.

 

Articolul 155

 

Întreprinderi de asigurare care nu respectă dispoziţiile legale

 

(1) În cazul în care autorităţile de supraveghere ale unui stat membru gazdă stabilesc că o întreprindere de asigurare care are o sucursală sau care desfăşoară activităţi în baza libertăţii de a presta servicii pe teritoriul statului în cauză nu respectă dispoziţiile legale care se aplică acesteia în acel stat membru, acestea impun întreprinderii de asigurare să remedieze situaţia neregulamentară.

 

(2) În cazul în care întreprinderea de asigurare în cauză nu ia măsurile necesare, autorităţile de supraveghere ale statului membru în cauză informează autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine cu privire la aceasta.

 

Autorităţile de supraveghere din statul membru de origine, cu prima ocazie, iau toate măsurile adecvate pentru a se asigura că întreprinderea de asigurare în cauză remediază situaţia neregulamentară.

 

Autorităţile de supraveghere din statul membru de origine informează autorităţile de supraveghere din statul membru gazdă cu privire la măsurile luate.

 

(3) În cazul în care, în pofida măsurilor adoptate de statul membru de origine sau din cauza faptului că măsurile respective se dovedesc a fi inadecvate sau lipsesc cu desăvârşire în statul membru în cauză, întreprinderea de asigurare continuă să încalce dispoziţiile legale în vigoare în statul membru gazdă autorităţile de supraveghere din statul membru gazdă după ce informează autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine, pot adopta măsurile adecvate pentru a preveni sau penaliza neregulile ulterioare, inclusiv, în măsura în care este strict necesar, pentru a împiedica întreprinderea în cauză să mai încheie noi contracte de asigurare pe teritoriul statului membru gazdă.

 

Statele membre se asigură că, pe teritoriul lor, este posibilă prezentarea documentelor legale necesare pentru astfel de măsuri privind întreprinderile de asigurare.

 

(4) Alineatele (1), (2) şi (3) nu afectează capacitatea statelor membre implicate de a lua măsurile de urgenţă necesare pentru a preveni sau penaliza neregulile pe teritoriul lor. Această capacitate include posibilitatea împiedicării întreprinderii de asigurare de la a încheia noi contracte de asigurare pe teritoriul lor.

 

(5) Alineatele (1), (2) şi (3) nu aduc atingere competenţei statelor membre de a sancţiona încălcarea legii de pe teritoriul lor.

 

(6) În cazul în care o întreprindere de asigurare care a încălcat legea are o unitate sau deţine o proprietate în statul membru în cauză, autorităţile de supraveghere din statul membru respectiv, în conformitate cu legislaţia naţională, pot aplica unităţii sau proprietăţii sancţiunile administrative prevăzute la nivel naţional pentru încălcarea legii.

 

(7) Orice măsură adoptată în temeiul alineatelor (2)-(6), care implică restricţii privind conduita întreprinderilor de asigurare, trebuie să fie atent analizată şi comunicată întreprinderii de asigurare în cauză.

 

(8) Întreprinderile de asigurare prezintă autorităţilor de supraveghere ale statului membru gazdă, la cererea lor, toate documentele cerute de acestea în sensul alineatelor (1) - (7), în măsura în care întreprinderile de asigurare ale căror sedii centrale se află în respectivul stat membru sunt obligate să facă acest lucru.

 

(9) Statele membre informează Comisia cu privire la numărul şi tipul de cazuri care au condus la refuzuri în temeiul articolelor 146 şi 148 şi în care au fost luate măsuri în temeiul alineatului (4) din prezentul articol.

 

Pe baza respectivelor informaţii Comisia informează Comitetul european pentru asigurări şi pensii ocupaţionale la fiecare doi ani.

 

Articolul 156

 

Publicitate

 

Întreprinderile de asigurare cu sediul central în state le membre pot să îşi facă publicitate pentru serviciile oferite prin intermediul tuturor mijloacelor de comunicare existente în statul membru gazdă, sub rezerva norme lor care reglementează forma şi conţinutul publicităţii adoptate în interesul general.

 

Articolul 157

 

Impozitele pe prime

 

(1) Fără a aduce atingere unei armonizări ulterioare, fiecare contract de asigurare se află exclusiv sub rezerva impozitelor indirecte şi a taxelor parafiscale privind primele de asigurare din statul membru în care se află riscul sau este acoperit angajamentul.

 

Pentru aplicarea primului paragraf, bunurile mobile conţinute într-un imobil situat pe teritoriul unui stat membru, cu excepţia bunurilor în tranzit comercial, sunt considerate drept un risc situat în acest stat membru, chiar în cazul în care imobilul şi conţinutul său nu sunt acoperite de aceeaşi poliţă de asigurare.

 

În cazul Spaniei un contract de asigurare este supus suprataxelor stabilite legal în beneficiul organizaţiei spaniole "Consorcio de Compensacion de Seguros" pentru îndeplinirea funcţiilor sale legate de compensarea pierderilor care rezultă din evenimentele extraordinare petrecute în statul membru în cauză.

 

(2) Legea care se aplică în cazul contractelor în temeiul articolului 178 din prezenta directivă şi al Regulamentului (CE) nr. 593/2008 nu afectează regimul fiscal aplicabil.

 

(3) Fiecare stat membru aplică propriile dispoziţii de drept intern întreprinderilor de asigurare care acoperă riscurile sau angajamente situate pe teritoriul său pentru măsuri de asigurare a colectării impozitelor indirecte şi a taxelor parafiscale datorate în conformitate cu alineatul (1).

 

Subsecţiunea 2

 

Reasigurare

 

Articolul 158

 

Întreprinderi de reasigurare care nu respectă dispoziţiile legale

 

(1) În cazul în care autorităţile de supraveghere ale unui stat membru constată că o întreprindere de reasigurare ce are o sucursală sau îşi desfăşoară activitatea în temeiul libertăţii de a presta servicii pe teritoriul respectivului stat membru nu respectă normele de drept intern care îi sunt aplicabile, ele invită întreprinderea în cauză să pună capăt acestei situaţii ilegale. În paralel, autorităţile în cauză informează autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine cu privire la aceasta.

 

(2) În cazul în care, în ciuda măsurilor adoptate de autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine sau deoarece respectivele măsuri se dovedesc inadecvate, întreprinderea de reasigurare încalcă în continuare normele aplicabile în statul membru gazdă, autorităţile de supraveghere ale statului membru gazdă pot, după ce au informat autoritatea competentă a statului membru de origine, să adopte măsuri adecvate pentru a preveni sau sancţiona noi nereguli, în măsura în care acest lucru este absolut necesar, împiedicând întreprinderea de reasigurare să încheie în continuare noi contracte de reasigurare pe teritoriul statului membru gazdă.

 

Statele membre se asigură că este posibil, pe teritoriul propriu, să se elibereze întreprinderilor de reasigurare documentele juridice necesare pentru respectivele măsuri.

 

(3) Orice măsură adoptată în conformitate cu alineatele (1) şi (2) şi care cuprinde sancţiuni sau restricţii pentru desfăşurarea activităţii de reasigurare trebuie motivată în mod corespunzător şi notificată întreprinderii de reasigurare în cauză.

 

Secţiunea 4

 

Informaţii statistice

 

Articolul 159

 

Informaţii statistice privind activităţile transfrontaliere

 

Fiecare întreprindere de asigurare informează autoritatea de supraveghere din statul membru de origine, separat pentru operaţiunile încheiate în baza dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii, asupra valorii primelor, daunelor şi comisioanelor fără deducerea reasigurării, separat pentru fiecare stat membru şi după cum urmează:

 

(a)  pentru asigurarea generală pentru fiecare grup de clase de asigurare prevăzute în anexa V,

 

(b)  pentru asigurarea de viaţă pentru fiecare dintre clasele I - IX, prevăzute în anexa II.

 

Pentru clasa 10 din anexa I partea A, exclusiv răspunderea transportatorului, întreprinderea în cauză informează autoritatea de supraveghere respectivă şi cu privire la frecvenţa şi costul mediu al daunelor.

 

Autoritatea de supraveghere din statul membru de origine comunică informaţii le menţionate la primul şi al doilea paragraf în termen rezonabil sub formă de sinteză autorităţilor de supraveghere din fiecare dintre statele membre implicate, la cererea acestora.

 

Secţiunea 5

 

Regimul contractelor sucursalelor în cadrul procedurilor de lichidare

 

Articolul 160

 

Lichidarea întreprinderilor de asigurare

 

În cazul în care o întreprindere de asigurare este lichidată, angajamentele care rezultă din contractele subscrise prin intermediul unei sucursale sau în baza libertăţii de a presta servicii sunt îndeplinite în mod similar cu cele care rezultă din restul contractelor de asigurare ale întreprinderii în cauză, fără deosebire de naţionalitate în ceea ce priveşte asiguraţii şi beneficiarii.

 

Articolul 161

 

Lichidarea întreprinderilor de reasigurare

 

În cazul în care o întreprindere de reasigurare este lichidată, angajamentele ce rezultă din contractele subscrise printr-o sucursală sau în temeiul libertăţii de a presta servicii sunt executate în acelaşi mod ca angajamentele ce rezultă din celelalte contracte de reasigurare ale respectivei întreprinderi.

 

CAPITOLUL IX

 

Sucursale stabilite în cadrul comunităţii şi aparţinând întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare ale căror sedii centrale sunt situate în afara comunităţii

 

Secţiunea 1

 

Accesul la activitate

 

Articolul 162

 

Principii de autorizare şi condiţii

 

(1) Statele membre permit accesul la activităţile menţionate la articolul 2 alineatul (1) primul paragraf oricărei întreprinderi cu sediul central în afara Comunităţii, sub rezerva unei autorizaţii.

 

(2) Un stat membru poate acorda o autorizaţie în cazul în care întreprinderea îndeplineşte cel puţin următoarele condiţii:

 

(a)  să fie autorizată să desfăşoare operaţiunile de asigurare, în temeiul legislaţiei interne de care aceasta depinde;

 

(b)  să înfiinţeze o sucursală pe teritoriul statului în care solicită autorizaţia;

 

(c)  să se angajeze să stabilească la sediul sucursalei o contabilitate corespunzătoare activităţii pe care o desfăşoară, precum şi să ţină toate documentele referitoare la activitatea sa;

 

(d)  să desemneze un mandatar general, care trebuie autorizat de autoritatea de supraveghere;

 

(e)  deţine în statul membru în care solicită autorizaţia active egale cu cel puţin jumătate din pragul absolut prevăzut la articolul 129 alineatul (1) litera (d) cu privire la cerinţa de capital minim şi depune o pătrime din acel prag absolut drept garanţie;

 

(f)   să se angajeze să acopere cerinţa de capital de solvabilitate şi cerinţa de capital minim în conformitate cu articolele 100 şi 128;

 

(g)  comunică numele şi adresa reprezentantului însărcinat cu soluţionarea daunelor desemnat în fiecare dintre statele membre diferite de statul membru în care este cerută autorizarea în cazul în care riscurile care trebuie acoperite sunt clasificate la clasa 10 din anexa I partea A, cu excepţia răspunderii transportatorului;

 

(h)  să prezinte un plan de afaceri în conformitate cu articolul 163;

 

(i)   îndeplineşte cerinţele de guvernanţă enunţate în capitolul IV secţiunea 2;

 

(3) În sensul prezentului capitol, "sucursală" înseamnă orice prezenţă permanentă pe teritoriul unui stat membru a unei întreprinderi menţionate la alineatul (1), care primeşte autorizare în acel stat membru şi desfăşoară o activitate de asigurare.

 

Articolul 163

 

Planul de afaceri al sucursalei

 

(1) Planul de afaceri al sucursalei menţionat la articolul 160 alineatul (2) litera (h) conţine următoarele:

 

(a)  natura riscurilor sau a angajamentelor pe care întreprinderea îşi propune să le acopere;

 

(b)  liniile directoare privind reasigurarea;

 

(c)  estimări privind cerinţa viitoare de capital de solvabilitate, stabilită în capitolul VI secţiunea 4, pe baza uni bilanţ previzional, precum şi metoda de calcul utilizată pentru obţinerea acestor estimări;

 

(d)  estimări privind viitoarea cerinţă de capital minim, stabilită în capitolul VI secţiunea 5, pe baza uni bilanţ previzional, precum şi metoda de calcul utilizată pentru obţinerea acestor estimări;

 

(e)  situaţia fondurilor proprii eligibile şi a fondurilor proprii de bază eligibile ale întreprinderii în raport cu cerinţa de capital de solvabilitate menţionate în capitolul VI secţiunile 4 şi 5;

 

(f)   estimări ale costului pentru înfiinţarea de servicii administrative şi organizarea pentru asigurarea activităţii, a resurselor financiare destinate acoperirii costurilor în cauză şi, în cazul în care riscurile care trebuie acoperite sunt clasificate în clasa 18 din anexa I partea A, resursele disponibile pentru acordarea de asistenţă;

 

(g)  informaţii cu privire la structura sistemului de guvernanţă.

 

(2) În plus faţă de cerinţele stabilite la alineatul (1), planul de afaceri, include următoarele, pentru primele trei exerciţii financiare:

 

(a)  un bilanţ previzional;

 

(b)  estimări ale resurselor financiare destinate acoperirii rezervelor tehnice, a cerinţei de capital minim şi a cerinţei de capital de solvabilitate;

 

(c)  pentru asigurarea generală şi:

 

(i)   estimări ale cheltuielilor de gestionare, altele decât cele de instalare, în special cheltuielile generale curente şi comisioanele;

 

(ii)  estimări privind primele sau cotizaţiile şi cererile de despăgubire;

 

(d)  pentru asigurările de viaţă, un plan care stabileşte estimări detaliate privind veniturile şi cheltuielile legate de activitatea directă, acceptările în reasigurare şi cedările în reasigurare.

 

(3) În ceea ce priveşte asigurarea de viaţă, statele membre pot cere întreprinderilor de asigurare depunerea sistematică a unei notificări privind bazele tehnice utilizate la calcularea nivelului primelor şi a rezervelor tehnice, fără ca această cerinţă să reprezinte o condiţie prealabilă pentru ca o întreprindere de asigurare de viaţă să îşi desfăşoare activitatea.

 

Articolul 164

 

Transferul de portofoliu

 

(1) În conformitate cu condiţiile prevăzute în legislaţia naţională, statele membre autorizează sucursalele înfiinţate pe teritoriul lor şi care intră în domeniul de aplicare al prezentului capitol să transfere întregile lor portofolii de contracte sau parte a acestora unei întreprinderi cesionare stabilită în acelaşi stat membru, în cazul în care autorităţile de supraveghere ale statului membru în cauză sau, după caz, ale statului membru menţionat la articolul 167, certifică faptul că după preluarea transferului întreprinderea cesionară deţine fondurile proprii eligibile necesare pentru a acoperi cerinţa de capital de solvabilitate menţionată la articolul 100 primul paragraf.

 

(2) În condiţiile prevăzute de legislaţia naţională, statele membre autorizează sucursalele înfiinţate pe teritoriul lor şi reglementate de prezentul capitol să transfere, integral sau parţial, portofoliul lor de contracte unei întreprinderi de asigurare cu sediul central într-un alt stat membru, în cazul în care autorităţile de supraveghere din statul membru în cauză certifică faptul că întreprinderea cesionară are fondurile proprii eligibile necesare pentru a acoperi cerinţa de capital de solvabilitate menţionată la articolul 100 primul paragraf, în cazul în care este luat în considerare transferul.

 

(3) În cazul în care în condiţiile prevăzute de legislaţia naţională, statul membru autorizează sucursalele înfiinţate pe teritoriul său şi reglementate de prezentul capitol să transfere, integral sau parţial, portofoliul lor de contracte unei sucursale reglementate de prezentul capitol înfiinţată pe teritoriul altor state membre, se asigură că autorităţile de supraveghere din statul membru al întreprinderii cesionare sau, după caz, autorităţile de supraveghere din statul membru menţionat la articolul 167 certifică următoarele:

 

(a)  întreprinderea cesionară are fondurile proprii eligibile necesare pentru a acoperi cerinţa de capital de solvabilitate, în cazul în care este luat în considerare transferul;

 

(b)  legislaţia statului membru al întreprinderii cesionare permite un astfel de transfer, şi

 

(c)  statul membru în cauză a fost de acord cu transferul.

 

(4) În cazurile menţionate la alineatele (1) - (3), statul membru în care este situată sucursala cedentă autorizează transferul după ce obţine acordul autorităţilor de supraveghere din statul membru al riscului sau în statul membru al angajamentului, în cazul în care acesta diferă de statul membru în este situată sucursala cedentă.

 

(5) Autorităţile de supraveghere din statul membru consultat transmit avizul sau acordul lor autorităţilor de supraveghere din statul membru de origine al sucursalei cedente în termen de trei luni de la primirea cererii. Absenţa vreunui răspuns de la autorităţile consultate în termenul în cauză se consideră echivalentul unui aviz favorabil sau al unui acord tacit.

 

(6) Transferul autorizat în conformitate cu prevederile de la alineatele (1)-(5) se publică în conformitate cu legislaţia naţională din statul membru în care este situat riscul sau din statul membru al angajamentului.

 

Astfel de transferuri sunt automat opozabile deţinătorilor de poliţe de asigurare, asiguraţilor şi altor persoane care au drepturi şi obligaţii rezultate din contractele transferate.

 

Articolul 165

 

Rezerve tehnice

 

Statele membre impun întreprinderilor să constituie rezerve tehnice adecvate pentru a acoperi obligaţiile de asigurare şi de reasigurare asumate pe teritoriul lor, calculate în conformitate cu capitolul VI secţiunea 2. Statele membre impun întreprinderilor evaluarea activelor şi pasivelor în conformitate cu capitolul VI secţiunea 1 şi determinarea fondurilor proprii în conformitate cu capitolul VI secţiunea 3.

 

Articolul 166

 

Cerinţa de capital de solvabilitate şi cerinţa de capital minim

 

(1) Fiecare stat membru impune sucursalelor înfiinţate pe teritoriul său o valoare a fondurilor proprii eligibile care constă în elementele menţionate la articolul 98 alineatul (3).

 

Cerinţa de capital de solvabilitate şi cerinţa de capital minim se calculează în conformitate cu dispoziţiile capitolului VI secţiunile 4 şi 5;

 

Cu toate acestea, în scopul calculării cerinţei de capital de solvabilitate şi a cerinţei de capital minim, se iau în considerare atât pentru asigurările generale, cât şi pentru asigurările de viaţă, numai operaţiunile desfăşurate de sucursala în cauză.

 

(2) valoarea fondurilor proprii de bază eligibilă pentru a acoperi cerinţa de capital minim şi pragul absolut al respectivei cerinţe de capital minim se constituie în conformitate cu articolul 98 alineatul (4).

 

(3) Valoarea fondurilor proprii de bază eligibilă nu poate fi mai mică decât jumătate din pragul absolut prevăzut la articolul 129 alineatul (1) litera (d).

 

Garanţia depusă în conformitate cu articolul 162 alineatul (2) litera (e) se ia în considerare în constituirea fondurilor proprii de bază eligibile destinate acoperirii cerinţei de capital minim.

 

(4) Activele care reprezintă contrapartida cerinţei de capital minim trebuie păstrate în statul membru în care se desfăşoară activităţile până la valoarea cerinţei de capital minim, iar surplusul în cadrul Comunităţii.

 

Articolul 167

 

Avantaje pentru întreprinderile autorizate în mai multe state membre

 

(1) Orice întreprindere care a solicitat sau a obţinut o autorizaţie de la mai multe state membre poate solicita următoarele avantaje care pot fi acordate numai cumulativ:

 

(a)  cerinţa de capital de solvabilitate menţionată la articolul 166 se calculează în raport cu întreaga activitate pe care o desfăşoară în cadrul Comunităţii;

 

(b)  garanţia cerută în conformitate cu articolul 162 alineatul (2) litera (e) se depune numai în unul dintre statele membre în cauză;

 

(c)  activele care reprezintă cerinţa de capital minim sunt localizate, în conformitate cu articolul 134, în oricare dintre statele membre în care îşi desfăşoară activităţile.

 

În cazurile menţionate la primul paragraf litera (a), se iau în considerare numai operaţiunile efectuate de toate sucursalele înfiinţate în cadrul Comunităţii în scopul acestui calcul.

 

(2) Cererea de a beneficia de avantajele prevăzute la alineatul (1) se adresează autorităţilor de supraveghere ale statelor membre în cauză. Cererea trebuie să declare autoritatea statului membru care în viitor urmează să verifice solvabilitatea întregii activităţi a sucursalelor înfiinţate în cadrul Comunităţii. Întreprinderea trebuie să îşi motiveze alegerea cu privire la autoritatea respectivă.

 

Garanţia menţionată la articolul 162 alineatul (2) litera (e) se depune în statul membru în cauză.

 

(3) Avantajele prevăzute la alineatul (1) se pot acorda numai cu acordul autorităţilor de supraveghere ale tuturor statelor membre în care solicitarea se depune.

 

Aceste avantaje produc efecte de la data la care autoritatea de control aleasă se angajează, faţă de celelalte autorităţi de control, să verifice solvabilitatea sucursalelor stabilite în interiorul Comunităţii pentru ansamblul operaţiunilor lor.

 

Autoritatea de control selectată obţine de la celelalte state membre informaţiile necesare pentru a verifica solvabilitatea globală a sucursalelor stabilite pe teritoriul lor.

 

(4) La iniţiativa unuia sau mai multor state membre în cauză, avantajele acordate în temeiul alineatelor (1), (2) şi (3) sunt retrase simultan de toate statele membre în cauză.

 

Articolul 168

 

Informaţii contabile, prudenţiale şi statistice şi întreprinderi în dificultate

 

În sensul prezentei secţiuni se aplică articolul 34, articolul 139 alineatul (3) şi articolele 140 şi 141.

 

În scopul aplicării articolelor 137-139 în cazul unei întreprinderi care beneficiază de avantajele prevăzute la articolul 167 alineatele (1), (2) şi (3), autoritatea de supraveghere însărcinată cu verificarea solvabilităţii sucursalelor stabilite în interiorul Comunităţii pentru ansamblul operaţiunilor lor se asimilează autorităţii de supraveghere a statului membru pe teritoriul căruia se află sediul central al unei întreprinderi stabilite în Comunitate.

 

Articolul 169

 

Separarea activităţilor de asigurare de viaţă şi de asigurare generală

 

(1) Sucursalele menţionate în prezenta secţiune nu pot desfăşura simultan activităţi de asigurare de viaţă şi asigurare generală în acelaşi stat membru.

 

(2) Prin derogare de la alineatul (1) statele membre pot prevedea că sucursalele avute în vedere în prezenta secţiune, care la datele relevante menţionate la articolul 73 alineatul (5) primul paragraf desfăşurau ambele activităţi simultan într-un stat membru, pot continua acest lucru cu condiţia ca fiecare activitate să fie gestionată separat, în conformitate cu articolul 74.

 

(3) Orice stat membru care, în conformitate cu articolul 73 alineatul (5) al doilea paragraf, cere întreprinderilor stabilite pe teritoriul său să înceteze desfăşurarea simultană a activităţilor în care erau angajate la datele relevante menţionate la articolul 73 alineatul (5) primul paragraf trebuie, de asemenea, să impună această cerinţă şi în cazul sucursalelor menţionate în prezenta secţiune, care sunt înfiinţate pe teritoriul său şi desfăşoară simultan ambele activităţi pe teritoriul în cauză.

 

Statele membre pot prevedea că sucursalele menţionate în prezenta secţiune, ale căror sedii centrale desfăşoară simultan ambele activităţi şi care la datele menţionate la articolul 73 alineatul (5) primul paragraf desfăşurau pe teritoriul unui stat membru numai activităţile de asigurare de viaţă, îşi pot continua activitatea acolo. În cazul în care întreprinderea doreşte să desfăşoare activitate de asigurare generală pe teritoriul în cauză, aceasta poate desfăşura activitate de asigurare generală numai prin intermediul unei sucursale.

 

Articolul 170

 

Retragerea autorizaţiei pentru întreprinderi autorizate în mai multe state membre

 

În cazul retragerii autorizaţiei de către autoritatea menţionată la articolul 167 alineatul (2), respectiva autoritate informează în acest sens autorităţile de supraveghere ale celorlalte state membre în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea, iar respectivele autorităţi iau măsurile corespunzătoare.

 

În cazul în care respectiva decizie de retragere este motivată prin insuficienţa solvabilităţii globale, astfel cum este stabilită de către statele membre care au aprobat solicitarea menţionată la articolul 167, statele membre care şi-au dat acest acord procedează, de asemenea, la retragerea autorizaţiei lor.

 

Articolul 171

 

Acorduri cu ţări terţe

 

Prin intermediul acordurilor încheiate în conformitate cu tratatul cu una sau mai multe ţări terţe, Comunitatea poate aproba aplicarea de dispoziţii diferite de cele prevăzute în prezenta secţiune, în scopul garantării că, pe baza condiţiilor de reciprocitate, în statele membre există o protecţie adecvată pentru deţinători de poliţe de asigurare şi asiguraţi.

 

Secţiunea 2

 

Reasigurare

 

Articolul 172

 

Echivalenţă

 

(1) Comisia adoptă măsuri de punere în aplicare în care se specifică criteriile pentru a evalua dacă regimul de solvabilitate al unei ţări terţe aplicat activităţilor de reasigurare ale întreprinderilor care îşi au sediul central în respectiva ţară terţă este echivalent regimului stabilit în titlul I.

 

Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive, prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menţionată la articolul 301 alineatul (3).

 

(2) Comisia, în conformitate cu procedura de reglementare menţionată la articolul 301 alineatul (2) şi ţinând seama de criteriile adoptate în conformitate cu alineatul (1), decide dacă regimul de solvabilitate al unei ţări terţe aplicat activităţilor de reasigurare ale întreprinderilor care îşi au sediul central în respectiva ţară terţă este echivalent regimului stabilit în titlul I.

 

Aceste decizii sunt revizuite în mod regulat.

 

(3) În cazul în care, în conformitate cu alineatul (2), regimul de solvabilitate al unei ţări terţe a fost considerat echivalent regimului stabilit de prezenta directivă, contractele de reasigurare încheiate cu întreprinderile cu sediul central în respectiva ţară terţă sunt tratate în acelaşi mod ca şi contractele de reasigurare încheiate cu o întreprindere care este autorizată în conformitate cu prezenta directivă.

 

Articolul 173

 

Interzicerea constituirii activelor ca garanţii

 

Statele membre nu menţin şi nici nu introduc, în scopul stabilirii rezervelor tehnice, sisteme de calcul al rezervelor brute care impun constituirea activelor ca garanţii de acoperire a rezervelor pentru prime şi pentru daune în curs, în cazul în care reasiguratorul este o întreprindere de asigurare sau de reasigurare cu sediul central într-o ţară terţă al cărei regim de solvabilitate este considerat echivalent regimului stabilit de prezenta directivă în conformitate cu articolul 172.

 

Articolul 174

 

Principiul şi condiţiile de desfăşurare a activităţii de reasigurare

 

Niciun stat membru nu aplică întreprinderilor de reasigurare din ţări terţe care acced la activitate sau desfăşoară activitatea de reasigurare pe teritoriul său, dispoziţii care induc un tratament mai favorabil decât cel rezervat întreprinderilor de reasigurare cu sediul central pe propriul teritoriu.

 

Articolul 175

 

Acorduri cu ţări terţe

 

(1) Comisia poate prezenta propuneri Consiliului în vederea negocierii unor acorduri cu una sau mai multe ţări terţe privind modalităţile de exercitare a supravegherii suplimentare în ceea ce priveşte:

 

(a)  întreprinderile de reasigurare din ţări terţe care desfăşoară o activitate de reasigurare în Comunitate;

 

(b)  întreprinderile de reasigurare din Comunitate care desfăşoară o activitate de reasigurare într-o ţară terţă.

 

(2) Acordurile prevăzute la alineatul (1) vizează în special garantarea, sub rezerva echivalenţei reglementării prudenţiale, a accesului efectiv al întreprinderilor de reasigurare la piaţa fiecărei părţi contractante, precum şi a recunoaşterii mutuale a normelor şi practicilor prudenţiale privind reasigurarea. Respectivele acorduri vizează, de asemenea, să permită:

 

(a)  ca autorităţile de supraveghere ale statelor membre să obţină informaţiile necesare pentru supravegherea întreprinderilor de reasigurare cu sediul central în Comunitate şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţărilor terţe în cauză;

 

(b)  ca autorităţile de supraveghere ale ţărilor terţe în cauză să obţină informaţiile necesare pentru supravegherea întreprinderilor de reasigurare cu sediul central pe teritoriul lor şi care îşi desfăşoară activitatea în Comunitate.

 

(3) Fără a aduce atingere articolului 300 alineatele (1) şi (2) din tratat, Comisia, asistată de Comitetul european pentru asigurări şi pensii ocupaţionale, examinează rezultatul negocierilor prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol şi situaţia ce decurge din aceasta.

 

CAPITOLUL X

 

Filialele întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare reglementate de legislaţia unei ţări terţe şi achiziţionările de participaţii de către astfel de întreprinderi

 

Articolul 176

 

Informaţii care trebuie comunicate Comisiei de către statele membre

 

Autorităţile de supraveghere ale statelor membre informează Comisia şi autorităţile de supraveghere ale celorlalte state membre cu privire la orice autorizaţie a unei filiale directe sau indirecte a uneia sau mai multor întreprinderi-mamă reglementate de legislaţia unei ţări terţe.

 

Aceste informaţii menţionează şi structura grupului în cauză.

 

În cazul în care o întreprindere care se află sub incidenţa legii dintr-o ţară terţă achiziţionează o participaţie într-o întreprindere de asigurare sau de reasigurare autorizată în Comunitate, astfel încât această întreprindere de asigurare sau de reasigurare ar deveni o filială a respectivei întreprinderi de asigurare dintr-o ţară terţă, autorităţile de supraveghere ale statului membru de origine informează Comisia şi autorităţile de supraveghere ale celuilalt stat membru.

 

Articolul 177

 

Tratamentul rezervat de ţările terţe întreprinderilor de asigurare şi de reasigurare comunitare

 

(1) Statele membre informează Comisia cu privire la dificultăţile de ordin general cu care se confruntă întreprinderile lor de asigurare sau de reasigurare pentru a se stabili şi a opera într-o ţară terţă sau a-şi desfăşura activitatea într-o ţară terţă.

 

(2) Comisia transmite periodic Consiliului un raport de evaluare a tratamentului rezervat în ţările terţe întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare autorizate în Comunitate, în ceea ce priveşte:

 

(a)  stabilirea în ţări terţe a întreprinderilor de asigurare sau de reasigurare autorizate în Comunitate;

 

(b)  achiziţia de participaţii în întreprinderi de asigurare sau de reasigurare din aceste ţări.

 

(c)  desfăşurarea activităţii de asigurare sau de reasigurare a acestora atunci când se stabilesc în ţările terţe în cauză;

 

(d)  furnizarea transfrontalieră de servicii de asigurare sau de reasigurare din Comunitate spre aceste ţări.

 

Comisia transmite respectivul raport Consiliului, însoţit, după caz, de propuneri sau recomandări adecvate.

 

TITLUL II

 

DISPOZIŢII SPECIFICE PRIVIND ASIGURAREA ȘI REASIGURAREA

 

CAPITOLUL I

 

Legea şi condiţiile aplicabile contractelor de asigurare directă

 

Secţiunea 1

 

Legea aplicabilă

 

Articolul 178

 

Lege aplicabilă

 

Statele membre care nu sunt supuse aplicării Regulamentului (CE) nr. 593/2008 aplică dispoziţiile respectivului regulament pentru a determina legea aplicabilă contractelor de asigurare care intră sub incidenţa articolului 7 din respectivul regulament.

 

Secţiunea 2

 

Asigurarea obligatorie

 

Articolul 179

 

Obligaţii conexe

 

(1) Întreprinderile de asigurare generală pot oferi şi încheia contracte de asigurare obligatorie în condiţiile enunţate în prezentul articol.

 

(2) În cazul în care un stat membru impune obligativitatea de a subscrie o asigurare, un contract de asigurare nu corespunde acestei obligaţii decât în cazul în care respectă dispoziţiile speciale privind această asigurare, stabilite de acel stat membru.

 

(3) În cazul în care, într-un stat membru care impune o asigurare obligatorie, întreprinderii de asigurare i se cere să declare orice suspendare de garanţie autorităţilor de supraveghere, această suspendare este opozabilă terţilor numai în condiţiile prevăzute de acel stat membru.

 

(4) Fiecare stat membru comunică Comisiei riscurile pentru care legislaţia sa impune asigurarea obligatorie, indicând următoarele:

 

(a)  dispoziţiile speciale privind această asigurare;

 

(b)  elementele care trebuie să figureze în atestarea pe care întreprinderea de asigurare generală trebuie să o dea asiguratului, în cazul în care acel stat membru solicită o dovadă care să stabilească faptul că asigurarea obligatorie a fost îndeplinită.

 

Statul membru poate solicita ca elementele menţionate la primul paragraf litera (b) să includă o declaraţie a întreprinderii de asigurare potrivit căreia contractul este în conformitate cu dispoziţiile speciale privind această asigurare.

 

Comisia publică elementele menţionate la primul paragraf litera (b) în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

 

Secţiunea 3

 

Interesul general

 

Articolul 180

 

Interesul general

 

Statul membru în care este situat riscul sau statul membru al angajamentului nu împiedică un titular de poliţă de asigurare să încheie un contract cu o întreprindere de asigurare autorizată în conformitate cu condiţiile din articolul 14, atâta timp cât respectiva încheiere a contractului nu intră în conflict cu dispoziţiile legale care protejează interesul general în statul membru în care este situat riscul sau în statul membru al angajamentului.

 

Secţiunea 4

 

Condiţiile contractelor de asigurare şi nivelul primelor

 

Articolul 181

 

Asigurare generală

 

(1) Statele membre nu solicită aprobarea prealabilă sau comunicarea sistematică a condiţiilor generale sau speciale ale poliţelor de asigurare, a nivelului primelor sau formularelor şi altor documente imprimate pe care o întreprindere de asigurare îşi propune să le utilizeze în relaţiile cu deţinătorii de poliţe de asigurare.

 

Statele membre poate solicita comunicarea nesistematică a acestor condiţii şi a celorlalte documente numai pentru a controla respectarea dispoziţiilor de drept intern privind contractele de asigurare. Aceste solicitări nu pot constitui o condiţie prealabilă pentru ca o întreprindere de asigurare să îşi desfăşoare activitatea.

 

(2) Un stat membru care impune obligaţia de a subscrie o asigurare poate solicita întreprinderilor de asigurare să comunice autorităţii lor de supraveghere condiţiile generale şi speciale pentru astfel de asigurări înainte de utilizarea acestora.

 

(3) Statele membre pot menţine sau introduce obligaţia de notificare prealabilă sau aprobare a majorărilor tarifelor propuse numai ca un element al unui sistem general de control al preţurilor.

 

Articolul 182

 

Asigurare de viaţă

 

Statele membre nu impun aprobarea prealabilă sau notificarea sistematică a condiţiilor generale şi speciale de asigurare, nivelul primelor, bazele tehnice utilizate în special la calcularea nivelului primelor şi a rezervelor tehnice sau formulare şi alte documente tipărite pe care o întreprindere de asigurare de viaţă intenţionează să le folosească în relaţia sa cu deţinătorii poliţelor de asigurare.

 

Cu toate acestea, statul membru de origine poate solicita, în scopul verificării respectării dispoziţiilor de drept intern referitoare la principiile actuariale, comunicarea sistematică a bazelor tehnice utilizate în special la calcularea nivelului primelor şi a rezervelor tehnice. Aceste solicitări nu pot constitui o condiţie prealabilă pentru ca o întreprindere de asigurare să îşi desfăşoare activitatea.

 

Secţiunea 5

 

Informaţii pentru deţinătorii de poliţe de asigurare

 

Subsecţiunea 1

 

Asigurarea generală

 

Articolul 183

 

Informaţii generale pentru deţinătorii de poliţe de asigurare

 

(1) Înainte de încheierea contractului de asigurare generală, deţinătorul de poliţă de asigurare trebuie să fie informat de către întreprinderea de asigurare generală cu privire la următoarele:

 

(a)  legea aplicabilă contractului, în cazul în care părţile nu au libertatea de alegere;

 

(b)  faptul că părţile au libertatea de a alege legea aplicabilă şi legea pe care asigurătorul îşi propune să o aleagă.

 

Întreprinderea de asigurare informează, de asemenea, deţinătorul de poliţă cu privire la dispoziţiile privind examinarea contestaţiilor deţinătorilor de poliţe în legătură cu contractul, inclusiv, după caz, cu privire la existenţa unei instanţe însărcinate cu examinarea contestaţiilor, fără a aduce atingere dreptului deţinătorului de poliţă de asigurare de a intenta o acţiune în justiţie.

 

(2) Obligaţiile prevăzute la alineatul (1) se aplică numai în cazul în care deţinătorul de poliţă de asigurare este o persoană fizică.

 

(3)Modalităţile detaliate de aplicare a alineatelor (1) şi (2) sunt stabilite de statul membru în care este situat riscul.

 

Articolul 184

 

Informaţii suplimentare pentru asigurarea generală oferite în conformitate cu dreptul de stabilire sau cu libertatea de a presta servicii

 

(1) În cazul în care o asigurare generală este oferită în conformitate cu dreptul de stabilire sau în conformitate cu libertatea de a presta servicii, înaintea încheierii unui angajament, deţinătorul de poliţă de asigurare este informat asupra statului membru în care se află sediul central şi, după caz, asupra sucursalei cu care va fi încheiat contractul.

 

În cazul în care sunt furnizate documente deţinătorului de poliţă de asigurare, acestea trebuie să includă informaţiile prevăzute în primul paragraf.

 

Riscurile mari nu intră sub incidenţa obligaţiilor prevăzute la primul şi la al doilea paragraf.

 

(2) Contractul sau orice alt document care asigură acoperirea riscurilor, precum şi oferta de asigurare în cazul în care este obligatorie pentru deţinătorul de poliţă de asigurare, indică adresa sediului central şi, după caz, a sucursalei întreprinderii de asigurare generală care asigură acoperirea.

 

Statele membre pot solicita ca numele şi adresa reprezentantului întreprinderii de asigurare generală menţionate la articolul 148 alineatul (2) litera (a) să apară, de asemenea, în documentele menţionate în primul paragraf al prezentului alineat.

 

Subsecţiunea 2

 

Asigurarea de viaţă

 

Articolul 185

 

Informaţii pentru deţinătorii de poliţe de asigurare

 

(1) Înainte de încheierea contractului de asigurare de viaţă, deţinătorului de poliţă de asigurare i se comunică cel puţin informaţiile prevăzute la alineatele (2)-(4).

 

(2) Se comunică următoarele informaţii privind întreprinderea de asigurare de viaţă:

 

(a)  numele întreprinderii şi forma sa juridică;

 

(b)  numele statului membru în care se află sediul central şi, după caz, sucursala care încheie contractul;

 

(c)  adresa sediului central şi, după caz, a sucursalei care încheie contractul;

 

(d)  o referinţă clară la raportul privind solvabilitatea şi situaţia financiară, prevăzut la articolul 51, ce permite deţinătorului poliţei de asigurare un acces uşor la aceste informaţii.

 

(3) Se comunică următoarele informaţii privind angajamentul:

 

(a)  definiţia fiecărui beneficiu şi a fiecărei opţiuni;

 

(b)  durata contractului;

 

(c)  metode de reziliere a contractului;

 

(d)  metode de plată a primelor şi durata plăţilor;

 

(e)  metode de calculare şi atribuire a participaţiilor;

 

(f)   indicarea valorilor de răscumpărare şi a celor vărsate şi măsura în care sunt garantate;

 

(g)  informaţii privind primele pentru fiecare beneficiu, atât pentru cele principale, cât şi pentru cele suplimentare, după caz;

 

(h)  pentru poliţele pe bază de unităţi, definiţia unităţilor pe care sunt bazate beneficiile;

 

(i)   indicarea naturii activelor care acoperă contracte cu capital variabil;

 

(j)   modalităţi de exercitare a dreptului de reziliere;

 

(k)  informaţii generale privind regimul fiscal care se aplică tipului de poliţă;

 

(l)   modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor privind contractele, formulate de deţinătorii poliţelor de asigurare, asiguraţi sau beneficiarii contractelor, inclusiv, după caz, existenţa unui serviciu de contestaţii, fără a aduce atingere dreptului de a iniţia procedurile judiciare;

 

(m) legea aplicabilă contractului în cazul în care părţile nu au dreptul de a alege sau, în care părţile au dreptul de a alege legea aplicabilă, legea pe care o propune asigurătorul.

 

(4) În plus, sunt furnizate informaţii specifice pentru a oferi o înţelegere adecvată a riscurilor pe care le implică contractul şi pe care şi le asumă deţinătorul poliţei de asigurare.

 

(5) Deţinătorul poliţei de asigurare este informat pe întreaga durată a contractului cu privire la următoarele informaţii:

 

(a)  condiţiile generale şi speciale;

 

(b)  numele întreprinderii de asigurare de viaţă, forma sa juridică, adresa sediului central şi, după caz, a sucursalei care a încheiat contractul;

 

(c)  toate informaţiile enumerate la alineatul (3) literele (d)-(j), în cazul unei schimbări a condiţiilor de asigurare sau a unei modificări a legislaţiei aplicabile contractului;

 

(d)  în fiecare an, informaţii privind situaţia participării la beneficii;

     

În cazul în care, în ceea ce priveşte o ofertă de asigurare de viaţă sau încheierea unui contract de asigurare de viaţă, asigurătorul prezintă cifre privind valoarea eventualelor plăţi în afara plăţilor convenite prin contract şi mai mari decât acestea din urmă, asigurătorul oferă deţinătorului poliţei un exemplu de calcul în care este prevăzută eventuala plată la scadenţă, aplicând baza de calcul a primelor şi folosind trei rate diferite ale dobânzii. Aceasta nu se aplică asigurărilor temporare de viaţă şi contractelor pe termen limitat. Asigurătorul informează deţinătorul poliţei într-un mod clar şi cuprinzător că acest exemplu de calcul nu este decât aplicarea unui model de calcul bazat pe simple ipoteze şi că deţinătorul poliţei nu poate deduce din acest exemplu de calcul niciun drept contractual;

 

În cazul asigurărilor cu participare la profit, asigurătorul informează anual şi în scris deţinătorul poliţei cu privire la situaţia drepturilor sale, incluzând participarea la profit. În plus, în cazul în care asigurătorul prezintă cifre privind eventuala evoluţie a participării la profit, asigurătorul informează deţinătorul poliţei cu privire la diferenţele dintre evoluţia reală şi datele iniţiale.

 

(6) Informaţiile menţionate la alineatele (2) - (5) sunt formulate în mod clar şi exact, în scris, într-o limbă oficială a statului membru al angajamentului.

 

Cu toate acestea, aceste informaţii pot fi redactate într-o altă limbă în cazul în care asiguratul solicită şi în care legislaţia statului membru permite acest lucru sau în cazul în care asiguratul este liber să aleagă legea aplicabilă.

 

(7) Statul membru al angajamentului poate cere întreprinderii de asigurare de viaţă să furnizeze informaţii suplimentare celor enumerate la alineatele (2) - (5) numai în cazul în care sunt necesare pentru ca deţinătorul poliţei de asigurare să înţeleagă exact elementele esenţiale ale angajamentului.

 

(8) Modalităţile de aplicare a alineatelor (1)-(7) sunt stabilite de statul membru al angajamentului.

 

Articolul 186

 

Perioada de anulare

 

(1) Statele membre prevăd ca deţinătorii de poliţe de asigurare care încheie contracte individuale de asigurare de viaţă să dispună de o perioadă între 14 şi 30 de zile de la data la care au fost informaţi de încheierea contractului în care să poată anula contractul în cauză.

 

Înaintarea unui preaviz de anulare de către deţinătorii de poliţe de asigurare îi eliberează pe aceştia de orice obligaţie viitoare care rezultă din contract.

 

Alte dispoziţii legale şi condiţiile de anulare sunt determinate de legislaţia aplicabilă contractului, în special cu privire la modalităţile de informare a asiguratului în legătură cu încheierea contractului.

 

(2) Statele membre pot alege să nu aplice alineatul (1) în următoarele cazuri:

 

(a)  în cazul în care contractul are o durată egală sau mai mică de şase luni;

 

(b)  în cazul în care, datorită situaţiei deţinătorului poliţei de asigurare sau condiţiilor în care se încheie contractul, acesta nu are nevoie de protecţie specială.

 

În cazul în care statele membre utilizează opţiunea prevăzută la primul paragraf, acestea specifică acest lucru în legislaţia lor.

 

CAPITOLUL II

 

Dispoziţii specifice asigurării generale

 

Secţiunea 1

 

Dispoziţii generale

 

Articolul 187

 

Condiţiile poliţelor de asigurare

 

Condiţiile generale şi speciale ale poliţelor nu includ condiţii destinate să răspundă, într-un caz determinat, circumstanţelor speciale ale riscului care urme