Structură Act

    Forma la zi
    Pret: 13,00 RON cu TVA

    Doriţi o formă actualizată, la zi (23.09.2023), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
    DECIZIA nr. 50 din 26 septembrie 2022referitoare la momentul de început al cursului termenului de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 pentru instituirea unor măsuri active de sprijin destinate angajaţilor şi angajatorilor în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2
    EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT
    • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 1132 din 24 noiembrie 2022Data intrării în vigoare 24-11-2022


    Dosar nr. 1.129/1/2022
    Denisa Angelica Stănişor- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal - preşedintele completului
    Luiza Maria Păun- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Adrian Remus Ghiculescu
    		- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Virginia Filipescu- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Claudia Marcela Canacheu- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Carmen Mihaela Voinescu- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Lucian Cătălin Mihai Zamfir- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Maria Andrieş - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Elena Diana Ungureanu- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Carmen Maria Ilie- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Marius Ionel Ionescu- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Emilia Claudia Vişoiu- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Adriana Elena Gherasim
    		- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul ÎCCJ). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Denisa Angelica Stănişor, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.670/111/CA/2021-R.4. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: a fost depus la dosar raportul întocmit de doamna judecător Adriana Elena Gherasim asupra chestiunii de drept, prin care se propune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării; raportul a fost comunicat părţilor din dosarul în care a fost formulată sesizarea (Dosarul nr. 2.670/111/CA/2021-R), conform dovezilor aflate la filele 204-205, vol. I, din prezentul dosar; la dosar au fost depuse puncte de vedere formulate de Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bihor şi, respectiv, de A. - S.A.5. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării6. Curtea de Apel Oradea - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 13 mai 2022, pronunţată în Dosarul nr. 2.670/111/CA/2021-R, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:Care este momentul de început al cursului termenului de 3 luni prevăzut de art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 pentru instituirea unor măsuri active de sprijin destinate angajaţilor şi angajatorilor în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum şi pentru modificarea unor acte normative?II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina7. Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată la 17 iunie 2021 pe rolul Tribunalului Bihor - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. - S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bihor (AJOFM), a solicitat anularea Răspunsului AJOFM din 27 octombrie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de decontare şi obligarea pârâtei la decontarea sumelor solicitate pentru luna septembrie 2020, reprezentând 41,5% din salariul de bază brut corespunzător locurilor de muncă ocupate în luna respectivă în cadrul societăţii, precum şi anularea Deciziei de soluţionare a plângerii prealabile din 25 ianuarie 2021.8. În motivare reclamanta a arătat, în esenţă, că are dreptul să beneficieze de prevederile art. II alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020, întrucât face parte din angajatorii ai căror angajaţi au fost în şomaj tehnic, aşa cum reiese din anexa nr. 1 la cererea de decontare aferentă lunii septembrie 2020, iar măsurile prevăzute de ordonanţa de urgenţă sunt aplicabile pe întreaga perioadă a stării de urgenţă, respectiv, alertă, orice altă interpretare fiind contrară scopului pentru care actul normativ a fost adoptat.9. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta AJOFM a solicitat respingerea acţiunii, susţinând, în esenţă, că beneficiul reglementat de art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 coroborat cu art. 2.552 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se acordă pentru 3 luni consecutive, începând cu data de 1 iunie 2020.10. Prin Sentinţa nr. 892 din 29 octombrie 2021, Tribunalul Bihor a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. - S.A., reţinând, în esenţă, că termenul prevăzut de art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 curge de la data de 1 iunie 2020, iar beneficiul prevăzut de dispoziţiile respective se acordă pentru o perioadă de 3 luni consecutive începând cu momentul respectiv.
    11. Împotriva sentinţei menţionate la paragraful 10 a declarat recurs reclamanta A. - S.A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, reiterând susţinerile din cererea de chemare în judecată.12. Intimata-pârâtă AJOFM, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru aceleaşi argumente cu cele expuse în întâmpinarea formulată în cadrul judecăţii în fond.13. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea, instanţă care a formulat sesizarea menţionată la pct. I din prezenta decizie.    III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile14. Dispoziţiile legale supuse interpretării sunt cele ale art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 pentru instituirea unor măsuri active de sprijin destinate angajaţilor şi angajatorilor în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum şi pentru modificarea unor acte normative (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020):Articolul I(1) Începând cu data de 1 iunie 2020, angajatorii ai căror angajaţi au beneficiat de prevederile art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 59/2020, cu completările ulterioare, precum şi angajatorii ai căror angajaţi au avut contractele individuale de muncă suspendate în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi nu au beneficiat de prevederile art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 59/2020, cu completările ulterioare, în perioada stării de urgenţă sau alertă, beneficiază, pentru o perioadă de trei luni, de decontarea unei părţi din salariu, suportată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, reprezentând 41,5% din salariul de bază brut corespunzător locului de muncă ocupat, dar nu mai mult de 41,5% din câştigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020, cu modificările ulterioare.
    IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept15. Recurenta-reclamantă A. - S.A. şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că beneficiul reglementat de art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 se acordă pentru oricare 3 luni pe întreaga perioadă a stării de alertă, nu numai în intervalul de 3 luni consecutive (iunie-august 2020), deoarece ordonanţa de urgenţă nu cuprinde o prevedere expresă în acest sens, având în vedere principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus şi principiul potrivit căruia normele de drept se interpretează în sensul de a produce efecte şi de a atinge scopul pentru care actul normativ a fost adoptat.16. Intimata-pârâtă AJOFM şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că textul art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 stabileşte cu suficientă claritate că beneficiul pe care îl reglementează se aplică „începând cu data de 1 iunie 2020 (...) pentru o perioadă de trei luni“, astfel că se acordă pentru un interval de 3 luni consecutive de la data respectivă, iar nu pentru oricare 3 luni ale anului 2020, aşa cum rezultă din preambulul ordonanţei de urgenţă, iar, în cazul în care ar fi intenţionat acordarea beneficiului pentru oricare lună, dar pentru maximum 3 luni, din perioada stării de alertă, legiuitorul ar fi reglementat expres în acest sens.V. Punctul de vedere al completului de judecată care a adresat sesizareaA. Cu privire la admisibilitatea sesizării17. Instanţa de trimitere a considerat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
    B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării18. Instanţa de trimitere şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că perioada de 3 luni menţionată în cuprinsul art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 reprezintă o perioadă clar determinată, continuă, care începe să curgă la 1 iunie 2020 şi cuprinde lunile iunie, iulie şi august 2020, pentru următoarele argumente: (i) interpretarea dispoziţiilor menţionate este susţinută de motivele care au determinat adoptarea actului normativ; (ii) unul dintre motivele care au determinat adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 este reprezentat de încetarea, la 31 mai 2020, a aplicabilităţii măsurilor adoptate în perioada stării de urgenţă şi de alertă în scopul diminuării efectelor negative ale situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 asupra pieţei muncii; (iii) în vederea continuităţii măsurilor adoptate anterior, au fost prevăzute măsurile reglementate prin art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020.    VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materieA. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie19. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept în discuţie.B. Jurisprudenţa instanţelor naţionale20. Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că termenul de 3 luni prevăzut de art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 începe să curgă de la data de 1 iunie 2020, prevăzută în textul articolului, şi vizează o perioadă de 3 luni consecutive (iunie-august 2020), calculată de la momentul de început.
    21. În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale au fost invocate următoarele argumente: (i) în acord cu motivele expuse în nota de fundamentare şi în preambulul ordonanţei de urgenţă, conform cărora raţiunea emiterii actului normativ a avut în vedere că măsurile de protecţie anterioare expiră la 31 mai 2020, astfel încât, în scopul asigurării continuităţii şi sprijinirii angajaţilor şi angajatorilor, măsurile adoptate prin ordonanţa de urgenţă îşi produc efectele începând cu 1 iunie 2020, în continuare, pentru o perioadă de 3 luni consecutive; (ii) interpretarea potrivit căreia alegerea perioadei de 3 luni, pentru care, în condiţiile normei, angajatorii beneficiază de decontarea unei părţi din salariu, suportată din bugetul asigurărilor pentru şomaj, este contrară metodei de interpretare teleologică a normei, atât timp cât facilităţile au fost acordate pe unităţi de timp, fiind dimensionate în funcţie de evoluţia pandemiei de COVID-19, în scopul reducerii pierderilor suportate de operatorii economici în intervalul de timp indicat în textul actului normativ; (iii) interpretarea contrară ar putea determina situaţia în care, prin alegerea discreţionară a perioadei de 3 luni în intervalul 1.06.2020-31.12.2020, angajatorul ar putea paraliza eficacitatea legii, acesta putând alege ca luni de referinţă ale acordării facilităţilor ultimele trei luni din interval, iar obligaţiile corelative impuse de alin. (2) al art. I şi scopul actului normativ ar fi puse serios la îndoială. Aşa cum se desprinde din economia actului normativ, scopul acordării acestor facilităţi a fost acela de a sprijini atât angajatorii, cât şi angajaţii prin obligarea angajatorului la menţinerea contractului de muncă până la sfârşitul anului 2020. Or, în ipoteza descrisă, ar fi iluzorie protecţia raporturilor de muncă ale angajaţilor în armonie cu prescripţiile prevăzute la art. I alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020, cu consecinţe grave asupra eficacităţii actului normativ şi cu valenţe negative asupra principiului de interpretare a normei juridice cu efect util, aşa cum rezultă din adagiul latin actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ceea ce înseamnă că norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice. Singura variantă în care se respectă scopul legii şi nu se permite eludarea acesteia în modalitatea expusă anterior este aceea de a considera că perioada de 3 luni începe să curgă la 1 iunie 2020, întrucât, în situaţia în care s-ar acorda ajutorul pentru lunile iulie, august şi septembrie, efectul de protecţie a salariaţilor s-ar produce pentru o perioadă mai scurtă cu o lună decât în situaţia calculului termenului începând cu 1 iunie 2020. Pe de altă parte, dacă legiuitorul ar fi urmărit un alt scop, ar fi prevăzut expres, aşa cum a făcut-o în cazul acordării altor facilităţi prin art. V alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 132/2020 privind măsuri de sprijin destinate salariaţilor şi angajatorilor în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum şi pentru stimularea creşterii ocupării forţei de muncă, unde este explicit menţionată atât perioada de acordare a măsurilor de sprijin, cât şi posibilitatea de alegere de către angajator a perioadei celor trei luni în cadrul intervalului-limită stabilit de legiuitor.22. Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că termenul de 3 luni prevăzut de art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 începe să curgă de la data de 1 iunie 2020, prevăzută în textul articolului, însă beneficiul prevăzut de articolul respectiv poate fi acordat pentru oricare 3 luni din intervalul iunie-decembrie 2020.23. In susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale au fost avute în vedere următoarele argumente: (i) dacă, pentru acordarea indemnizaţiilor prevăzute de art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, legiuitorul a prevăzut continuitatea măsurii ulterior datei de 31 mai 2020, dar numai în domeniile în care se menţin restricţiile stabilite prin acte ale autorităţilor, pentru măsura decontării unei părţi din salariu prevăzută de art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 s-au prevăzut un moment iniţial - 1 iunie 2020 -, precum şi durata determinată de 3 luni în care se acordă sprijinul statului, sprijin limitat indirect până la 31 decembrie 2020, prin faptul că se instituie în sarcina angajatorilor obligaţia de a menţine active contractele individuale de muncă; (ii) cu alte cuvinte, după perioada minimă de 15 zile de şomaj tehnic, sprijinul statului a intervenit pentru angajatori şi pentru salariaţi tocmai pentru ca aceştia să execute contractele individuale de muncă prin prestarea muncii şi plata salariilor cel puţin până la 31 decembrie 2020, cu excluderea situaţiei juridice de suspendare sau încetare a contractelor individuale de muncă; (iii) în ceea ce priveşte plasarea în timp a perioadei celor 3 luni, legiuitorul a fixat numai momentul de început al perioadei, fără a stabili în mod expres în care luni calendaristice se aplică ajutorul în discuţie, împrejurare care nu permite concluzia că beneficiul se cuvine angajatorilor numai pentru lunile iunie, iulie şi august 2020; (iv) de altfel, nici aserţiunea că perioada celor 3 luni înseamnă luni consecutive nu este susţinută de interpretarea sistematică a textului de lege; (v) spre această concluzie este de înlăturat argumentul dedus din aplicarea dispoziţiilor art. 2.552 din Codul civil referitor la termenul stabilit pe luni şi modul de calculare a acestui termen, deoarece legislaţia analizată nu se referă la drepturi care pot fi exercitate în termene stabilite de lege, ci la simple beneficii (protecţie socială, ajutor financiar), care pot fi solicitate de angajatori dacă se găsesc în starea de nevoie generată de situaţia epidemiologică şi dacă îndeplinesc condiţiile impuse de lege; (vi) în plus, mecanismul de ajutor este reglementat ca decont parţial al sumei plătite cu titlu de salariu de către angajator salariaţilor săi, iar singurul termen care duce la pierderea beneficiului este cel instituit prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020, adică termenul de 25 a lunii următoare în care trebuie depusă cererea de decont la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă; (vii) rezultă, aşadar, că ajutorul prevăzut de art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 poate fi acordat angajatorilor pentru cel mult 3 luni în oricare din lunile din perioada iunie-decembrie 2020, fiind excesiv de restrictivă interpretarea conform căreia decontarea parţială a salariilor din bugetul asigurărilor pentru şomaj poate fi făcută numai pentru lunile iunie, iulie şi august 2020.    VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale24. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate repere relevante pentru soluţionarea prezentei sesizări.VIII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie25. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, la momentul respectiv, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.IX. Raportul asupra chestiunii de drept26. Prin raportul asupra chestiunii de drept, întocmit conform art. 520 alin. (7) coroborat cu art. 516 alin. (6) şi (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie27. Analizând, cu prioritate, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că sesizarea este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.28. În mod constant, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, au fost decelate următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.29. Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte sesizarea ce formează obiectul prezentului dosar, sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea, care este învestită, în ultimă instanţă, cu soluţionarea recursului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate de tribunal într-un litigiu în materia contenciosului administrativ şi fiscal, iar hotărârea ce urmează a fi pronunţată de curtea de apel este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
    30. În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la existenţa unei „chestiuni de drept veritabile“, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-au reţinut, în mod constant, următoarele:a) chestiunea de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42);b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existenţa unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 şi 65; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragraful 37; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 61; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37);c) pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragrafele 38, 39 şi 41; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 50; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42). Sub acest aspect, s-a reţinut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de interpretare şi aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităţilor ori dificultăţilor unor texte de lege (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46).31. Raportat la reperele jurisprudenţiale menţionate, Înalta Curte constată că modul în care instanţa de trimitere şi-a expus punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării nu reflectă o dificultate sau vreo dilemă a judecătorului în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor ce formează obiectul sesizării.32. Dimpotrivă, instanţa de trimitere expune o interpretare clară şi argumentată în privinţa chestiunii de drept în discuţie, fără a fi prezentate şi argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că prevederile normative citate la pct. III din prezenta decizie ar avea un caracter complex ori precar - imperfect, lacunar ori contradictoriu - pentru a ne afla în prezenţa unei veritabile probleme de drept care să justifice intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile.33.
     Pe de altă parte, în considerarea scopului hotărârii prealabile de a preîntâmpina apariţia unei practici judiciare neunitare, se observă că jurisprudenţa transmisă de instanţe şi sintetizată la paragrafele 20 şi 21 din prezenta decizie nu relevă divergenţe de practică judiciară, ci, dimpotrivă, reflectă o interpretare şi aplicare unitară a dispoziţiilor în discuţie în circumstanţe similare, în timp ce există o jurisprudenţă singulară şi nuanţată, prezentată la paragrafele 22 şi 23 din prezenta decizie, care, însă, şi aceasta este în acord cu jurisprudenţa unitară în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni prevăzut de art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020, aspect ce formează obiectul întrebării adresate de instanţa de trimitere.    34. Totodată, Înalta Curte reţine că cele două posibile interpretări divergente reprezintă în realitate poziţiile divergente pe care se situează părţile litigiului în care se ridică problema interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 sub aspectul momentului de început al termenului de 3 luni pentru care se acordă beneficiul reglementat de prevederile respective, ca măsură de sprijin destinată angajaţilor şi angajatorilor în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2.35. O asemenea situaţie este întâlnită în cazul tuturor litigiilor, iar rolul instanţei este de a înclina balanţa, pe baza raţionamentului logico-juridic, în procesul de interpretare şi aplicare a legii, în favoarea uneia dintre părţile litigiului, rolul judecătorului fiind tocmai acela de a aplica legea, pe baza metodelor de interpretare, în circumstanţele concrete ale cauzei deduse judecăţii.36. Însă, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în contextul în care se constată că, potrivit punctului de vedere exprimat, judecătorul cauzei nu se confruntă cu dificultatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor incidente în circumstanţele particulare ale litigiului cu care este învestit, rezultă că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate analizată.37. În considerarea argumentelor expuse, întrucât cerinţa decelată jurisprudenţial privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept nu este îndeplinită, mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat în privinţa prezentei sesizări, motiv pentru care nu va forma obiectul analizei fondul problemei de drept în discuţie.    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEÎn numele legiiDECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 13 mai 2022, pronunţată în Dosarul nr. 2.670/111/CA/2021-R, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Care este momentul de început al cursului termenului de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. I alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2020 pentru instituirea unor măsuri active de sprijin destinate angajaţilor şi angajatorilor în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum şi pentru modificarea unor acte normative?Obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2022.
    Preşedintele completului,
    judecător Denisa-Angelica Stănişor,
    preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
    Magistrat-asistent,
    Elena-Mădălina Ivănescu    ----




    logo Blog