Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (16.05.2021), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 779 din 4 noiembrie 2020referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 şi ale art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 409 din 19 aprilie 2021Data intrării în vigoare 19-04-2021



    Valer Dorneanu- preşedinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Ioniţa Cochinţu- magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 şi ale art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, excepţie ridicată de Societatea Banca Comercială Română - S.A. cu sediul în Bucureşti în Dosarul nr. 1.513/2/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.326D/2017.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 3 noiembrie 2020, în prezenţa reprezentantului ales al autoarei excepţiei de neconstituţionalitate şi al părţii Asociaţia Română a Băncilor din Bucureşti, doamna avocat Mihaela Ceauşescu, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 4 noiembrie 2020, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 25 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.513/2/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 şi ale art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, excepţie ridicată de Societatea Banca Comercială Română - S.A. cu sediul în Bucureşti într-o cauză întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile criticate sunt neconstituţionale, în măsura în care acestea vizează şi contractele individuale în curs de executare, şi nu doar modelele de contract ale profesionistului. Astfel, se încalcă separaţia puterilor în stat, principiul neretroactivităţii, dreptul la apărare, dreptul de proprietate şi libertatea economică şi a comerţului. În acest sens, se menţionează faptul că principiul separaţiei puterilor în stat este încălcat, deoarece dispoziţiile criticate permit judecătorului să emită dispoziţii general obligatorii prin hotărârea pe care urmează să o pronunţe în cauză prin care să oblige profesionistul să modifice toate contractele în care se regăsesc aceste clauze sau clauze similare, deşi aceste contracte nu au făcut obiectul analizei instanţei. Or, acţiunea în justiţie prin care se verifică circumstanţele încheierii unuia sau mai multor contracte determinate nu poate avea ca efect înlăturarea unei clauze din toate contractele profesionistului şi nu poate fi asimilată unei acţiuni în justiţie prin care se verifică o practică ilicită a unui profesionist. Efectul erga omnes poate fi conceput doar dacă se produce asupra contractelor având elemente de fapt şi de drept identice, ipoteză greu de întâlnit având în vedere factorii diverşi care stau la baza încheierii contractelor şi procesul particular de negociere ce însoţeşte fiecare contract în parte. O clauză poate fi calificată drept abuzivă doar dacă este inserată într-un anumit context. Nu se face o analiză concretă a factorilor ce au determinat încheierea contractelor şi nu se permite profesionistului să îşi facă apărările şi să administreze probele necesare pentru fiecare contract în parte. Totodată, se încalcă dreptul de proprietate şi libertatea economică, întrucât, pe de o parte, dreptul de proprietate asupra creanţelor izvorâte din contractele de credit în curs de executare devine precar şi incert, iar, pe de altă parte, se permite instanţei de judecată să intervină în contractele unui profesionist fără ca acestea să fi fost reclamate şi analizate, ceea ce creează premisele afectării circuitului juridic aferent serviciilor de creditare şi libertăţii prestării acestor servicii. De asemenea, se susţine că principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile este afectat, deoarece, pe de o parte, legea nu permite instanţei de judecată să aplice legea contravenţională mai favorabilă faptei contravenţionale cercetate şi, pe de altă parte, legea tinde să producă efecte pentru fapte juridice, respectiv acte juridice încheiate anterior intrării sale în vigoare, în contextul inexistenţei la data încheierii contractelor litigioase a vreunei prevederi legale care să permită unei instanţe să dispună modificarea generală a condiţiilor contractuale, indiferent dacă măsura ar fi cerută sau agreată de clienţii băncii. Reglementarea contestată contravine şi principiului securităţii raporturilor juridice, care presupune crearea şi asigurarea unui climat de stabilitate juridică.5. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.6. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 12 şi ale art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 3 august 2012, care au următorul cuprins: – Art. 12:(1) În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.(2) La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit potrivit art. 11.(3) Asociaţiile pentru protecţia consumatorului care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 30 şi 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanţa prevăzută la alin. (1), pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Dispoziţiile art. 13 alin. 1 şi (4) sunt aplicabile.(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.“;
    – Art. 13:(1) Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.(2) În cazul prevăzut la alin. (1), instanţa va aplica şi amenda contravenţională prevăzută la art. 16.(3) Dacă instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal întocmit.(4) Hotărârea este supusă numai apelului.“
    11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) - Principiul separaţiei şi echilibrul puterilor în stat, art. 15 alin. (2) - Principiul neretroactivităţii legii, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 45 - Libertatea economică şi art. 135 - Economia.12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, prin Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, sau Decizia nr. 353 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 21 octombrie 2016.13. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că acţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000 este o acţiune in rem, promovată de subiectele de drept îndrituite (Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice şi asociaţiile pentru protecţia consumatorului), nefiind, aşadar, o acţiune personală a consumatorului. Dispoziţiile legale criticate privesc o acţiune în încetare care prin natura ei îşi produce efectele pentru viitor. Spre deosebire de art. 253 alin. (1) lit. b) din Codul civil care face referire la dreptul unei persoane de a cere instanţei încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă, pentru apărarea drepturilor sale nepatrimoniale, acţiunea în încetare prevăzută de Legea nr. 193/2000 este o acţiune specială care vizează, indirect, şi drepturi patrimoniale. Având în vedere cele de mai sus, Curtea a constatat că acţiunea prevăzută la art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 este o acţiune în încetare ale cărei efecte se produc numai pentru viitor.14. Acţiunea în încetare prevăzută de lege are, în principiu, un caracter sancţionator şi nu de indemnizare a consumatorilor şi are rolul de a descuraja operatorii economici de la adoptarea unor comportamente contrare legii. În cadrul acestor acţiuni, judecătorul procedează la examinarea in abstracto a clauzelor din contractele de adeziune, adică analizează dacă respectiva clauză este susceptibilă să cauzeze un dezechilibru economic semnificativ între consumator şi profesionist, în general, dezechilibru generat de raportul inegal de forţe şi care este de natură obiectivă, fiind apreciat de către judecător prin raportare la un echilibru ideal. Nu este esenţial ca efectul clauzei să fie pe cale să se producă sau să se fi produs. Cu alte cuvinte, în această ipoteză, nu este neapărat necesar ca o astfel de clauză să fi produs efecte asupra patrimoniului consumatorului. Această poziţie de dezechilibru este de natură să justifice prevederile legale criticate. Curtea Constituţională a constatat în jurisprudenţa sa, în acord cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod raţional şi obiectiv (a se vedea Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 11 iulie 2006). Or, profesioniştii nu se află în aceeaşi situaţie cu aceea a consumatorilor. 15. De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Ordonanţa din 16 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. împotriva Iveta Korčkovská, punctul 37, că, „potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora“ (a se vedea şi Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în cauzele C-240/98-C244/98, Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, punctul 25, precum şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, pronunţată în Cauza C-168/05, Mostaza Claro, punctul 25).16. Prin Hotărârea Curţii (Camera întâi) din 26 aprilie 2012, pronunţată în Cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt, Curtea de la Luxemburg a statuat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatele (1) şi (2) din aceasta trebuie interpretat în sensul că nu se opune posibilităţii ca o constatare a nulităţii unei clauze abuzive care figurează în condiţiile generale ale contractelor încheiate cu consumatorii, efectuată în cadrul unei acţiuni în încetare, menţionată la articolul 7 din directivă, formulate împotriva unui vânzător sau a unui furnizor în interes public şi în numele consumatorilor de un organism desemnat de legislaţia naţională, să producă, în conformitate cu această legislaţie, efecte faţă de toţi consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia îi sunt aplicabile aceleaşi condiţii generale, inclusiv faţă de consumatorii care nu erau părţi la procedura în încetare; de asemenea, în cazul în care caracterul abuziv al unei clauze din condiţiile generale ale contractelor a fost constatat în cadrul unei astfel de proceduri, instanţele naţionale sunt obligate, şi în viitor, să stabilească din oficiu toate consecinţele prevăzute de dreptul naţional care decurg din această constatare pentru ca respectiva clauză să nu creeze obligaţii pentru consumatorii care au încheiat cu respectivul vânzător sau furnizor un contract căruia i se aplică aceleaşi condiţii generale.17.
    Prin Decizia nr. 11 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 25 februarie 2013, Curtea Constituţională a statuat, în legătură cu prevederile art. 7 din Legea nr. 193/2000, că dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului, care a adoptat aceste măsuri ca urmare a constatării faptului că foarte multe dintre contractele încheiate între profesionişti şi consumatori sunt contracte de adeziune, în care consumatorii nu au, în realitate, decât posibilitatea de a accepta sau nu semnarea unui contract (din cauze care ţin, în general, de poziţia pe piaţă a respectivilor profesionişti), fără o negociere a clauzelor contractuale care sunt impuse de către profesionişti. Legea nr. 193/2000 conţine în anexa sa şi o listă exemplificativă a clauzelor considerate ca fiind abuzive. Aşadar, profesioniştii au la dispoziţie un instrument legal care le oferă posibilitatea să îşi adapteze în timp util conduita în cazul în care propun bunuri şi servicii unor consumatori.
    18. Curtea Constituţională a reţinut că art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, şi nu cele deja executate, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale. Potrivit art. 1.175 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011, „Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.“19. Totodată, prin Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, precitată, paragraful 54, Curtea a reţinut că, potrivit legii, instanţa judecătorească este unica autoritate care se va pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei clauzelor abuzive dintr-un contract. Curtea a mai statuat, reamintind propria sa jurisprudenţă, că art. 13 din lege, pe lângă răspunderea civilă delictuală pe care o reglementează, prevede şi o răspundere contravenţională. Aşadar, existând două tipuri de răspundere, una delictuală, cealaltă contravenţională, există şi două tipuri de sancţiuni. Împrejurarea că actul de sesizare a instanţei, care circumscrie cadrul procesual al controlului efectuat de către aceasta, este diferit în funcţie de calea aleasă de persoana ce are calitatea de consumator nu impietează cu nimic asupra dreptului la apărare al profesionistului, care are posibilitatea de a-şi exercita garanţiile prevăzute de legea procesual civilă, formulând apărările pe care le consideră pertinente şi utile cauzei. Însă sancţiunea obligării profesionistului să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare nu are natură contravenţională, ci are o natură civilă, fiind legată de un contract civil. Sancţiunea civilă intervine pentru săvârşirea, cu vinovăţie, a unei fapte ilicite şi, în subsidiar, pentru cauzarea de prejudicii, chiar dacă, potrivit legii, profesionistul nu este obligat la plata unor despăgubiri. Este adevărat că, potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în cazul prevăzut la alin. (1), instanţa va aplica şi amenda contravenţională prevăzută la art. 16 din lege, în situaţia încălcării obligaţiei de a nu stipula clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, dar sancţiunea contravenţională intervine ca urmare a încălcării unei obligaţii stabilite printr-o normă de drept public. 20. Prin urmare, obligaţia profesionistului prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 este o consecinţă a încălcării normelor de drept substanţial referitoare la clauzele abuzive. Aşadar, clauzele abuzive sunt interzise în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar lista exemplificativă a acestora este cuprinsă în anexa la lege. Profesionistul a cunoscut încă de la început faptul că o clauză abuzivă poate antrena răspunderea sa în urma promovării unor acţiuni în justiţie de către consumatori. În momentul în care instanţa de judecată constată existenţa unei clauze abuzive, va obliga profesionistul să o înlăture din toate contractele de adeziune în curs de executare. Efectele acestei înlăturări, potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000, se vor produce pentru viitor. Faţă de această împrejurare, Curtea nu a putut reţine încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie.21. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie, care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, Curtea, prin jurisprudenţa sa precitată, a constatat că, aplicând sancţiunea civilă, în urma verificărilor efectuate, instanţa acţionează în baza unei competenţe conferite de legiuitor. Este adevărat că reglementările legale criticate conferă hotărârii judecătoreşti efecte juridice particulare în raport cu regula generală a relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti, fără ca obligaţiile prevăzute în acestea să poată fi asimilate cu cele ce rezultă dintr-un act de reglementare primară. Efectul relativ al acestui tip de hotărâre nu se referă la un raport juridic concret dintre consumator şi profesionist, raportat la un anume litigiu, având în vedere controlul abstract efectuat de judecător în baza art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu este apărat un drept subiectiv propriu al titularilor dreptului de sesizare, întrucât ipoteza normativă a dispoziţiilor legale criticate vizează contenciosul de ordine publică. Astfel, relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti va avea în vedere persoana împotriva căreia este formulată sesizarea, persoană ce urmează a-şi adapta conduita în funcţie de exigenţele stabilite prin hotărârea judecătorească. 22. În legătură cu pretinsa încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile, prevăzut de Constituţie, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, sau Decizia nr. 1.622 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 156 din 8 martie 2012, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. Rezultă că retroactivitatea legii priveşte modificarea unei situaţii pentru trecut, iar nu reglementarea diferită a unei situaţii juridice pentru viitor. Dispoziţiile legale care prevăd dreptul instanţei judecătoreşti de a dispune înlăturarea din toate contractele încheiate de profesionist a clauzelor abuzive sunt norme de procedură care sunt de imediată aplicare, fără a încălca exigenţele art. 15 alin. (2) din Constituţie.23. Aşadar, Curtea Constituţională a constatat că această competenţă conferită instanţei judecătoreşti învestite cu judecarea unei astfel de acţiuni nu vizează desfiinţarea unei clauze abuzive pentru trecut, ci numai pentru viitor, astfel încât prestaţiile deja efectuate în baza contractului nu pot fi desfiinţate. Profesionistul nu mai poate beneficia pentru viitor de avantajele obţinute în baza clauzelor abuzive, dar această situaţie nu poate acredita ideea că hotărârea judecătorească pronunţată în baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 retroactivează.
    24. Referitor la critica legată de art. 21 alin. (3) din Constituţie cu privire specială asupra opozabilităţii unor hotărâri judecătoreşti, Curtea a apreciat că autoritatea de lucru judecat a hotărârilor instanţelor judecătoreşti care s-au mai pronunţat în privinţa unei clauze contractuale utilizate de un profesionist într-un proces cu un consumator, potrivit dreptului comun, respectiv cea care este pronunţată în urma acţiunii personale formulate de consumator, se menţine până când utilizarea unei clauze-tip practicate de profesionist este constatată ca fiind abuzivă în cadrul unei acţiuni în încetare, în condiţiile art. 12-13 din Legea nr. 193/2000. Această acţiune, în urma căreia judecătorul efectuează un control de tip abstract, nu are în vedere o anumită clauză concretă inserată într-un contract. Cele două categorii de acţiuni nu se confundă, ele având tipologii diferite. Astfel, nu pot fi întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat prevăzute de art. 430-431 din Codul de procedură civilă, respectiv tripla identitate: de părţi, obiect şi cauză, întrucât, în cazul de faţă, nu este vorba despre aceeaşi cauză în ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii promovate.25. În concluzie, pentru ca un contract în derulare să îşi mai poată produce efecte juridice după intervenţia hotărârii judecătoreşti prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, părţile la contract urmează să renegocieze condiţiile contractuale; profesionistului îi revine, ca o consecinţă logică, obligaţia de a invita consumatorul la această renegociere şi de a elimina clauzele abuzive din contract, astfel încât contractul în întregul său să respecte prevederile legale şi, implicit, drepturile consumatorului.26. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea nu a putut reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii şi nici pe cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 privind dreptul la apărare.27. Referitor la încălcarea dreptului de proprietate privată, Curtea a constatat că Legea fundamentală nu ocroteşte şi nu garantează dreptul de proprietate privată în legătură cu sumele rezultate din clauze abuzive, deci cu încălcarea legii. Curtea a statuat că nici nu se pune problema încălcării dreptului de proprietate, profesionistul nemaiputând pe viitor să încaseze sumele de bani stabilite în baza clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive, nepunându-se în discuţie, în cadrul acţiunii în încetare, restituirea sumelor de bani deja încasate.28. În ceea ce priveşte libertatea economică, instanţa de contencios constituţional a statuat că aceasta nu este absolută, ci comportă anumite limite, iar referitor la raportarea la prevederile art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) privind economia din Constituţie, Curtea a reiterat faptul că Legea nr. 193/2000 conţine în anexa sa şi o listă a clauzelor considerate ca fiind abuzive, statul ţinând cont, astfel, de necesitatea protejării consumatorilor în faţa unor abuzuri ale operatorilor economici aflaţi, din diferite motive, pe poziţii de forţă.29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia amintită îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă, astfel că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 şi ale art. 13 din Legea nr. 193/2000, în raport cu prevederile constituţionale invocate în susţinerea acesteia, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.30. Distinct de acestea, cu privire la cererea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi a uneia dintre părţile aflate în litigiu, formulată direct în faţa Curţii Constituţionale prin apărătorul ales prezent, prin care solicită instanţei de contencios constituţional să pronunţe o decizie în care să interpreteze sau să aducă unele lămuriri deciziilor sale anterioare în materie, Curtea observă că aceasta este inadmisibilă. Astfel, pe de o parte, Curtea are în vedere faptul că litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare (spre exemplu, autorul excepţiei de neconstituţionalitate, textele criticate, prevederile constituţionale invocate), fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi. Prin urmare, invocarea în faţa Curţii a unor cereri/critici noi, altele faţă de cele arătate şi motivate prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată a quo care a sesizat instanţa de contencios constituţional, este inadmisibilă (a se vedea, spre exemplu Decizia nr. 335 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 1 noiembrie 2018, Decizia nr. 1.069 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 7 septembrie 2011). Pe de altă parte, Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor, la sesizare, iar nu asupra propriilor sale decizii pronunţate în contextul arătat. Prin Decizia nr. 1.255 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 23 noiembrie 2011, fiind solicitată să interpreteze anumite decizii ale sale, Curtea a constatat că această cerere este inadmisibilă, deoarece nu pot forma obiectul controlului de constituţionalitate, pe calea excepţiei, deciziile Curţii Constituţionale, întrucât, în accepţiunea prevederilor art. 146 din Constituţie şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu are competenţa de a interpreta sau explica deciziile sale la solicitarea unor subiecte de drept. Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Banca Comercială Română - S.A. cu sediul în Bucureşti în Dosarul nr. 1.513/2/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 12 şi ale art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 4 noiembrie 2020.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Ioniţa Cochinţu
    ----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!