Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (09.05.2021), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 879 din 15 decembrie 2020referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 408 din 19 aprilie 2021Data intrării în vigoare 19-04-2021


    Valer Dorneanu- preşedinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Daniela Ramona Mariţiu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anca Elena Alexandrescu în Dosarul nr. 14.298/280/2016 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.114D/2018.2.
    La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, domnul avocat Bebe Dana, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către Casa de Asigurări de Sănătate Argeş, prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului prezent. Acesta arată că dispoziţiile criticate se referă la obligaţia ce incumbă instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, făcând referire la dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală. Apreciază că textul se referă la toate declaraţiile, fără ca instanţa de apel să poată cenzura declaraţiile de la fondul cauzei, în mod contrar încălcându-se prevederile constituţionale referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Susţine că, în măsura în care se interpretează că instanţa de apel poate cenzura declaraţiile pe care s-a bazat soluţia de achitare, se ajunge la încălcarea prevederilor art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care soluţia de achitare s-a întemeiat pe lipsa de probe că o persoană a săvârşit infracţiunea. Arată că, deşi în cauza de fond a solicitat administrarea probei cu martori, organele judiciare nu au procedat la audierea acestora. Apreciază că nu poate fi confundată obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare cu dreptul părţilor de a administra probe. Susţine că, pe de-o parte, norma este imperativă, instanţa de apel fiind obligată să readministreze toate probele care au stat la baza soluţiei de achitare, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, la care norma face trimitere, se referă la acele proceduri care reglementează posibilitatea de a readministra probe. O dispoziţie legală ce intră în conflict cu o altă dispoziţie de lege determină încălcarea criteriilor de claritate şi previzibilitate, cu consecinţa aplicării sale arbitrare şi a încălcării dreptului la un proces echitabil.4. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că instanţa de contencios constituţional a statuat că soluţia legislativă constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăţiei inculpatului, instanţa de apel nu poate pronunţa hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. În plus, pot fi administrate probe noi. Susţine că instanţa europeană nu limitează probele ce trebuie administrate doar în ceea ce priveşte declaraţiile, având în vedere toate probele ce pot fi aduse într-un proces penal, fapt reglementat şi de către dreptul intern. Invocă, în acest sens, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) din Codul de procedură penală, ale art. 420 din acelaşi cod, raportate la art. 100 din acelaşi act normativ. Lipsa probelor într-o cauză şi aprecierea asupra probelor ce urmează a fi administrate în apel nu reprezintă chestiuni ce pot face obiectul unui control de constituţionalitate. Invocând Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 16 septembrie 2019, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.5. Având cuvântul în replică, reprezentantul autoarei excepţiei arată că dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală prezintă o particularitate, aceea că într-un dosar nu există probe. În aceste condiţii este evident că instanţa de apel nu are posibilitatea de a identifica probe pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia de achitare, astfel cum reglementează dispoziţia criticată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:6. Prin Încheierea din 29 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 14.298/280/2016, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Anca Elena Alexandrescu într-o cauză penală aflată în etapa procesuală a apelului.7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că legiuitorul nu a reglementat setul de măsuri ce trebuie adoptate de instanţa ce judecă apelul, în condiţiile în care instanţa de fond a pronunţat o hotărâre de achitare, deoarece nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată. Astfel, legiuitorul a reglementat doar setul de măsuri ce trebuie adoptate de instanţa ce judecă apelul declarat împotriva unei hotărâri de achitare întemeiate pe declaraţii. Se înfrânge, astfel, prezumţia de nevinovăţie, impunând prin lege ca soluţia de achitare pronunţată de instanţa de apel să fie condiţionată de existenţa unor declaraţii.
    8. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Critica de neconstituţionalitate vizează dispoziţia de obligare a instanţei de apel de a administra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, cu ignorarea cazului de achitare întemeiat pe lipsa probelor că o persoană a săvârşit infracţiunea. Instanţa judecătorească apreciază că obligaţia de readministrare a declaraţiilor se aplică în toate cazurile în care prima instanţă a dispus o soluţie de achitare, această dispoziţie procedurală neîncălcând dreptul la un proces echitabil. Litera a) de la pct. 2 al art. 421 din Codul de procedură penală a fost modificată prin art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, tocmai pentru a nu fi încălcat dreptul la un proces echitabil al inculpaţilor care, după ce au fost achitaţi în primă instanţă, au fost condamnaţi de instanţa de control judiciar, fără a-i mai audia şi fără a administra în mod nemijlocit probatoriul.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.10. Avocatul Poporului susţine că dispoziţia de lege criticată nu este de natură a încălca accesul la justiţie al cetăţenilor. În generalitatea sa, art. 21 din Constituţie permite oricărei persoane accesul la justiţie. Totodată, el permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau a oricărei libertăţi şi a oricărui interes legitim, indiferent dacă acestea rezultă din Constituţie sau din alte legi. De asemenea, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Art. 21 din Constituţie implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor legitime. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma judecăţii respective şi va fi constatat prin hotărâre judecătorească. Folosind exprimarea interese legitime, textul constituţional nu pune o condiţie de admisibilitate a acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească numai interese legitime. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie. Totodată, semnificaţia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia accesul la justiţie nu poate fi îngrădit prin lege, este aceea că nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale nicio categorie. Or, textele de lege criticate nu impun nicio îngrădire de acest gen.11. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 23 din Legea fundamentală, menţionează că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere prezumţiei de nevinovăţie de care beneficiază orice persoană până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare şi nici principiului legalităţii pedepsei. Mai mult, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezumţia de nevinovăţie este încălcată „dacă, fără stabilirea legală prealabilă a culpabilităţii unui învinuit şi, îndeosebi, fără ca acesta din urmă să aibă ocazia să-şi exercite drepturile de apărare, o decizie judiciară care îl priveşte reflectă sentimentul că este vinovat“ (Cauza Minelli împotriva Elveţiei, 1983). Prevederile legale criticate nu aduc atingere principiului constituţional potrivit căruia dreptul la apărare este garantat. Textul legal criticat nu conţine norme care prin natura lor îngrădesc autorului excepţiei de neconstituţionalitate posibilitatea de a se apăra, prevalându-se de toate garanţiile dreptului la apărare în cadrul unui proces echitabil.12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, art. 3, art. 10 şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din Codul de procedură penală. Textul a fost modificat prin art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Textul criticat are următorul conţinut: „Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: [...] 2. admite apelul şi: a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător.“15. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, şi art. 23 referitor la libertatea individuală. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019, Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 11 octombrie 2019, şi Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 16 septembrie 2019, a reţinut că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Astfel, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 din Codul de procedură penală.17. Instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit art. 421 din Codul de procedură penală, fie o soluţie de respingere a apelului şi menţinere a hotărârii atacate (art. 421 pct. 1), fie o soluţie de admitere a apelului şi desfiinţare a sentinţei primei instanţe (art. 421 pct. 2). Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b)].18. Curtea a observat că dispoziţia art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din Codul de procedură penală reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. Curtea a constatat că soluţia legislativă constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăţiei inculpatului, instanţa de apel nu poate pronunţa hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia.19. În acest context, Curtea reţine că, în prezenta cauză, autoarea excepţiei apreciază că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, deoarece nu au în vedere situaţia în care instanţa de fond a pronunţat o hotărâre de achitare, întrucât nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată.20.
    Din această perspectivă, Curtea observă că, potrivit textului criticat, instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) din Codul de procedură penală şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ aplicându-se în mod corespunzător. Totodată, potrivit art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ, adică atunci când fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea sau există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.
    21. Curtea reţine că, deşi prevederile criticate nu fac trimitere expresă la celelalte dispoziţii ale actului normativ, respectiv la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) şi art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, determinarea şi evaluarea înţelesului normei interpretate nu se pot realiza decât în cadrul ansamblului legislativ reprezentat de dispoziţiile actului normativ din care aceasta face parte. Cu alte cuvinte, noţiunea „hotărâre de achitare“ se referă la acele hotărâri pronunţate de instanţa judecătorească în temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din acelaşi act normativ.22. Pe de altă parte, dispoziţiile criticate nu fac distincţie din perspectiva motivelor reţinute de instanţa judecătorească atunci când pronunţă soluţia de achitare. Or, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge. Aşa fiind, rezultă că obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare subzistă indiferent de cazul de achitare reţinut de către aceasta din urmă, adică şi când instanţa de fond a pronunţat achitarea având în vedere că nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată.23. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia textul este neconstituţional, deoarece legiuitorul a reglementat doar setul de măsuri ce trebuie adoptate de instanţa ce judecă apelul declarat împotriva unei hotărâri de achitare întemeiată pe declaraţii, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. Astfel, Curtea consideră că art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din Codul de procedură penală nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe, altele decât declaraţiile.24. Astfel, potrivit art. 420 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, potrivit art. 420 alin. (8) din Codul de procedură penală, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit art. 420 alin. (9) din acelaşi act normativ, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.25. Curtea a constatat, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, precitată, că dispoziţiile art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală - la care face trimitere art. 420 alin. (5) din acelaşi cod - „cererea privitoare la administrarea unor probe formulată [...] în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare“, sens în care respingerea sa se poate dispune numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită şi atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală].26. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, aceasta, „motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar conform art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
    27. Instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, dispunerea condamnării putându-se realiza doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare.28. În acord cu art. 374 alin. (5) şi alin. (6) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti - a se vedea art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală -, iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi justei soluţionări a cauzei - a se vedea art. 374 alin. (8) şi alin. (10) din Codul de procedură penală. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [a se vedea art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Aceasta, întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [a se vedea şi art. 103 alin. (2) din acelaşi cod].29. Astfel, în acord cu art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală, la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond mai sus arătate, sens în care instanţa competentă să soluţioneze apelul îl va judeca, conform art. 417 din Codul de procedură penală, cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, fiind, totodată, obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Totodată, instanţa de apel va proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond şi va verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, putând da, aşa cum s-a arătat anterior, o nouă apreciere probelor.30. În concluzie, instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este utilă cauzei (în acelaşi sens, Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 22 iunie 2018).31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Anca Elena Alexandrescu în Dosarul nr. 14.298/280/2016 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 15 decembrie 2020.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Mariţiu
    -----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!