Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (06.05.2021), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 3 din 20 ianuarie 2021referitoare la interpretarea art. 275 alin. (1) din Codul penal
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 396 din 15 aprilie 2021Data intrării în vigoare 15-04-2021


    Dosar nr. 2.986/1/2020
    Daniel Grădinaru - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului
    Rodica Cosma- judecător la Secţia penală
    Ioana Alina Ilie
    - judecător la Secţia penală
    Constantin Epure- judecător la Secţia penală
    Săndel Lucian Macavei- judecător la Secţia penală
    Rodica Aida Popa- judecător la Secţia penală
    Elena Barbu- judecător la Secţia penală
    Eleni Cristina Marcu- judecător la Secţia penală
    Oana Burnel- judecător la Secţia penală
    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 1.841/740/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare deja începute?2. Poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse?
    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.Conform art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, la şedinţa de judecată participă doamna Mirela Cojocaru, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală, domnul Constantin Epure, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror-şef adjunct al Serviciului judiciar penal, Secţia judiciară.Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 2.986/1/2020 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În continuare, arată că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.La data de 11 decembrie 2020 - Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.040/C/2.956/III-5/2020 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând această problemă de drept, precum şi concluzii scrise. De asemenea, menţionează că la dosar au transmis puncte de vedere curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti, Constanţa, Craiova, Galaţi, Ploieşti, Iaşi, Timişoara şi Târgu Mureş şi o parte dintre instanţele arondate acestora, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu“ din Bucureşti şi Centrul de cercetări în ştiinţe penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.În continuare, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, solicită doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 2.986/1/2020.Doamna procuror Marinela Mincă susţine că sesizarea este admisibilă în raport cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât de rezolvarea problemelor de drept depinde soluţionarea apelurilor declarate în cauză. Pe fond, solicită, cu privire la prima chestiune de drept pusă în discuţie, să se stabilească că infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal nu are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare deja începute. În sprijinul acestei opinii susţine că legiuitorul nu condiţionează existenţa infracţiunii de o situaţie premisă, concluzie ce se desprinde din expunerea de motive la Codul penal, în care se observă că legiuitorul a urmărit extinderea normei de incriminare. Astfel, în prezent, sunt incriminate alte trei variante normative: sustragerea, ascunderea şi alterarea. Legiuitorul a urmărit să adopte o reglementare care să ofere o protecţie efectivă înscrisurilor şi mijloacelor materiale de probă, astfel încât în cazul sustragerii, distrugerii, reţinerii, ascunderii ori alterării acestora, făptuitorul să răspundă.La aceeaşi concluzie conduce şi interpretarea literală a textului, prin urmare, pentru existenţa infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal nu are importanţă dacă a început sau nu procesul penal sau dacă s-a dat calitate formală de probă înscrisurilor sau mijloacelor materiale, ci doar ca fapta să fie săvârşită cu intenţie directă calificată.Referitor la a doua chestiune de drept pusă în discuţie, susţine că, pentru a rămâne în cadrul unei dezlegări în abstract, în ipoteza în care făptuitorul are înscrisurile asupra sa, instanţa de trimitere are dificultăţi în a aprecia dacă acesta are şi calitatea de subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 275 din Codul penal.Apreciază că, în această ipoteză, făptuitorul nu se află în situaţia de a se autoincrimina, în speţă nu este aplicabil privilegiul împotriva autoincriminării, întrucât acesta presupune doar că acuzaţia nu poate fi susţinută prin obţinerea unor probe prin constrângere sau prin presiune, împrejurare care nu face obiectul chestiunii de drept în discuţie.În concluzie, consideră că poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse.Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, declară dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reţine dosarul în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE,asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizăriiPrin Încheierea de şedinţă din data de 27 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 1.841/740/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării următoarelor chestiuni de drept: 1. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare deja începute?2. Poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse?II. Expunerea succintă a cauzeiPrin Rechizitoriul nr. 3.736/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul (...), pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 192 alin. (2) din Codul penal şi a infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, ambele infracţiuni cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. În actul de sesizare s-a reţinut, în esenţă, că în seara zilei de 18 noiembrie 2016, în jurul orei 17.25, inculpatul (…) conducea autotrenul compus din autoutilitara marca Iveco Stralis, cu numărul de înmatriculare (…) şi semiremorca cu numărul de înmatriculare (…), pe DE 70, în direcţia de mers Alexandria-Bucureşti.În momentul în care a ajuns la intersecţia DE 70 cu DJ 503, conducătorul auto a observat, în lumina farurilor autovehiculului, un pieton aflat în traversare, de la dreapta la stânga, şi a acţionat sistemul de frânare, însă pietonul a fost lovit de partea frontală a autoutilitarei şi proiectat pe direcţia de înaintare a autovehiculului.Imediat după producerea accidentului rutier, inculpatul a distrus diagrama aflată în aparatul tahograf al autotrenului, cunoscând că acesta înregistrează viteza de deplasare, momentul acţionării sistemului de frânare şi alte elemente ce aveau importanţă majoră în cauză.Prin Sentinţa penală nr. 158 din 18 aprilie 2019, Judecătoria Alexandria a dispus, între altele, achitarea inculpatului (...) sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală. Prima instanţă a reţinut că fapta dedusă judecăţii nu este prevăzută de legea penală, întrucât, în speţă, nu există situaţia premisă, respectiv o procedură judiciară iniţiată, raportat la momentul comiterii pretinsei fapte. Totodată, a mai reţinut că persoana ce săvârşeşte o infracţiune nu răspunde pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal dacă ascunde sau distruge obiectul pe care l-a folosit pentru comiterea infracţiunii sau care i-ar crea o situaţie vădit mai grea şi care are legătură directă şi nemijlocită cu acea faptă, câtă vreme acesta se află în detenţia sa, deoarece nimeni nu este obligat să se autoincrimineze.
    În apelurile formulate, atât Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, cât şi părţile civile au criticat, sub aspectul laturii penale, soluţiile de achitare a inculpatului.Prin Încheierea din data de 27 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru a statua asupra problemei de drept puse în discuţie.
    III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieSub aspectul admisibilităţii, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită s-au invocat în cursul judecăţii, de un complet al unei curţi de apel, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, de aceste chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat cu privire la aceste chestiuni printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii. Pe fondul cauzei, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a considerat că infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal se poate reţine ori de câte ori sunt sustrase, distruse, reţinute, ascunse ori alterate mijloace materiale de probă sau înscrisuri, independent de stadiul procedurii judiciare penale, dacă este îndeplinită şi condiţia ca acţiunile incriminate să fie săvârşite în scopul împiedicării aflării adevărului.Pentru a concluziona în acest sens, a plecat de la reglementarea mijloacelor materiale de probă şi a înscrisurilor, ce constituie obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal.În privinţa situaţiei premisă a infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, a constatat că există trei situaţii posibile, respectiv situaţia în care procedura judiciară penală este începută, situaţia în care declanşarea unei proceduri este iminentă, precum şi situaţia în care procedura judiciară penală nu este începută şi nici declanşarea acesteia nu este iminentă.În prima situaţie, respectiv atunci când procedura judiciară penală este începută, a apreciat că se poate reţine comiterea infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal dacă actele materiale incriminate sunt comise după sesizarea organelor de urmărire penală în modalităţile prevăzute de art. 288 şi următoarele din Codul de procedură penală, aşadar după declanşarea procedurii judiciare.Referitor la celelalte două situaţii, respectiv când declanşarea procedurii judiciare penale este iminentă, precum şi când procedura judiciară penală nu este începută, iar declanşarea acesteia nu este iminentă, a avut în vedere că infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal este una dintre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, reglementate în titlul IV al părţii speciale a Codului penal, a căror raţiune este de a asigura buna înfăptuire a actului de justiţie, fiind imperios necesar ca organele judiciare să aibă acces la orice mijloace materiale de probă ori înscrisuri ce ar putea servi la aflarea adevărului, în scopul soluţionării corecte a litigiului, respectiv pentru ca persoanele vinovate de comiterea unor infracţiuni să fie trase la răspundere penală, însă şi pentru evitarea unor erori judiciare şi a tragerii la răspundere penală a unor persoane nevinovate. Obiectul juridic al infracţiunii îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la buna înfăptuire a justiţiei. Dispoziţiile art. 275 alin. (1) din Codul penal incriminează faptele de distrugere de obiecte materiale de probă şi înscrisuri, fără a distinge în funcţie de stadiul procedurii judiciare, astfel încât nu prezintă relevanţă dacă procesul penal nu a început, dacă declanşarea procedurii judiciare este iminentă sau dacă declanşarea acestuia ar putea avea loc în viitor, nefiind iminentă. Prin urmare, nu este decisiv ca obiectele materiale ori înscrisurile să fi devenit formal probe în înţelesul dispoziţiilor procesual penale, fiind suficient ca acestea să fie de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, apreciere ce este de competenţa exclusivă a organului judiciar, independent de momentul declanşării procedurii judiciare.Intenţia legiuitorului în reglementarea art. 275 alin. (1) din Codul penal, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, a fost de lărgire a sferei relaţiilor sociale protejate prin norma de incriminare, în condiţiile în care art. 272 din Codul penal din 1969 (infracţiune cu denumirea marginală de reţinere sau distrugere de înscrisuri) avea ca obiect numai înscrisuri emise de ori destinate organului de urmărire penală, instanţei de judecată sau altui organ de jurisdicţie. Cu referire la cea de-a doua chestiune de drept, respectiv dacă poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse, a apreciat că şi persoana care este autorul faptei ce face obiectul procesului penal poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, indiferent de momentul la care a comis acţiunile incriminate vizând mijloace materiale de probă sau înscrisurile.În acest sens, sub un prim aspect, a observat că textul art. 275 alin. (1) din Codul penal nu reglementează un subiect activ calificat al infracţiunii, astfel încât faptele pot fi comise de orice persoană.Sub al doilea aspect, a reţinut că această chestiune implică trei situaţii premisă, respectiv ca obiectele materiale şi înscrisurile să se afle în posesia unui organ judiciar, a unui terţ ori a autorului infracţiunii vizate de procedura judiciară.În primele două cazuri, infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal poate fi reţinută atunci când autorul faptei vizate de procesul penal comite oricare dintre actele materiale incriminate.Infracţiunea poate fi reţinută şi în situaţia în care mijloacele materiale de probă ori înscrisurile se află în posesia autorului faptei ce reprezintă obiectul procesului penal, în situaţia în care respectivele obiecte şi înscrisuri puteau servi la aflarea adevărului în cauza judiciară.Faptul că acuzatul are dreptul de a nu contribui la propria incriminare presupune că persoana pusă sub acuzare este îndreptăţită să adopte o atitudine pur pasivă, respectiv să nu dea declaraţii şi să nu colaboreze cu organele judiciare în nicio modalitate. Dreptul acuzatului de a nu se autoincrimina nu include şi dreptul acestuia de a sustrage, distruge, reţine, ascunde ori altera mijloace materiale de probă ori înscrisuri, cu intenţia calificată prin scop de a împiedica aflarea adevărului, într-o astfel de situaţie răspunzând pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal.Instanţa de apel a avut în vedere şi că, potrivit art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală, normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal, atribuţii ce nu pot fi realizate corespunzător în situaţia în care autorul faptei prevăzute de legea penală săvârşeşte actele incriminate de dispoziţiile art. 275 alin. (1) din Codul penal cu privire la mijloace materiale de probă sau la înscrisuri. Scopul ultim al procesului penal este de a asigura tragerea la răspundere penală a persoanelor ce comit infracţiuni, cu respectarea drepturilor acestora şi ale celorlalţi participanţi, ceea ce implică şi evitarea situaţiilor de tragere la răspundere penală a unor persoane nevinovate, consecinţă ce poate să apară în cazul în care autorul real al infracţiunii distruge, reţine, ascunde ori alterează mijloace de probă sau înscrisuri.
    De altfel, şi în cazul infracţiunii de influenţare a declaraţiilor prevăzută de art. 272 alin. (1) din Codul penal, similară cu cea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, subiect activ poate fi şi autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal, fără ca această împrejurare să constituie o încălcare a dreptului acuzatului de a nu contribui la propria incriminare.
    IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondateÎn conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. 4.1. Referitor la condiţionarea infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal de situaţia premisă a existenţei unei proceduri judiciare deja începute s-au conturat două puncte de vedere.4.1.1. Într-o primă opinie, majoritară, susţinută de magistraţii curţilor de apel Alba Iulia, Bucureşti - Secţia I penală, Craiova, Ploieşti, Iaşi, Timişoara şi Târgu Mureş, ai tribunalelor Iaşi, Vaslui, Caraş-Severin, Călăraşi, Ialomiţa, Giurgiu, Arad şi Teleorman şi ai judecătoriilor Giurgiu, Bolintin-Vale, Roşiori de Vede, Videle, Huşi, Timişoara, Reşiţa, Oneşti şi Roman s-a apreciat că infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal nu are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare deja începute.În argumentarea acestei opinii, în esenţă, s-a făcut distincţie între situaţia premisă a unei infracţiuni (condiţie preexistentă) şi scopul săvârşirii infracţiunii (element component al laturii subiective a infracţiunii) şi, avându-se în vedere conţinutul legal al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, s-a considerat că cerinţa săvârşirii infracţiunii în vederea împiedicării adevărului într-o procedură judiciară se identifică cu scopul săvârşirii infracţiunii, fiind suficient ca făptuitorul să îşi fi reprezentat şi să fi urmărit, la data săvârşirii faptei, împiedicarea aflării adevărului într-o procedură judiciară, nefiind necesar ca aceasta să fi fost realmente începută.Intenţia legiuitorului prin reglementarea infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal a fost de lărgire a sferei relaţiilor sociale protejate prin norma de incriminare, în condiţiile în care art. 272 din Codul penal din 1969 (infracţiunea cu denumirea marginală reţinerea sau distrugerea de înscrisuri) avea ca obiect numai înscrisuri emise sau destinate organului de urmărire penală, instanţei de judecată sau altui organ de jurisdicţie.Infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal este una dintre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, reglementate în titlul IV al părţii speciale a Codului penal, iar raţiunea incriminării acestor fapte este aceea de asigurare a bunei înfăptuiri a actului de justiţie, fiind imperios necesar ca organele judiciare să aibă acces la mijloacele materiale de probă sau la înscrisurile ce ar putea servi la aflarea adevărului, în scopul soluţionării corecte a litigiului, respectiv pentru ca persoanele vinovate de comiterea unei infracţiuni să fie trase la răspundere penală, pentru evitarea unor erori judiciare şi a tragerii la răspundere penală a unor persoane nevinovate. Este dificil de crezut că legiuitorul a urmărit incriminarea exclusiv a faptelor comise după sesizarea organelor judiciare, lăsând în afara ilicitului penal sustragerea sau distrugerea de mijloace materiale de probă ori de înscrisuri comisă înainte de începerea unei proceduri propriu-zise, fiind astfel eludată chiar raţiunea reglementării, având în vedere că, de foarte multe ori, asemenea fapte au loc înainte ca organele judiciare să declanşeze o procedură.Totodată, s-a avut în vedere noţiunea de probă şi modalitatea de administrare a probelor în procesul penal, subliniindu-se că sunt situaţii în care legea conferă calitatea de mijloc de probă şi unor înscrisuri, rapoarte, declaraţii etc., administrate înainte de începerea urmăririi penale in rem, fiind necesar ca legea penală să îşi extindă protecţia şi asupra relaţiilor sociale ce se nasc în legătură cu aceste mijloace de probă, o concluzie contrară având drept consecinţă tratarea diferită a două situaţii semnificativ similare, fără un motiv întemeiat.S-a mai apreciat că, prin incriminarea faptei prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, legiuitorul a urmărit să reprime şi conduite de genul celei descrise în art. 337 din Codul penal. 4.1.2. În a doua opinie exprimată, susţinută de magistraţii curţilor de apel Constanţa, Galaţi, Bucureşti - Secţia a II-a penală şi Bacău, ai tribunalelor Constanţa, Timiş, Ilfov şi Bucureşti - Secţia I penală şi ai judecătoriilor Turnu Măgurele, Zimnicea, Iaşi, Vaslui, Constanţa, Călăraşi şi Lugoj s-a apreciat că infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare deja începute.S-a avut în vedere faptul că textul alin. (1) al art. 275 din Codul penal foloseşte sintagma „într-o procedură judiciară“, astfel încât actele materiale incriminate trebuie să fie comise după sesizarea organelor de urmărire penală în modalităţile prevăzute de art. 288 şi următoarele din Codul de procedură penală.Infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal face parte din categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei, reglementate în titlul IV al Codului penal, raţiunea incriminării acestei fapte fiind buna înfăptuire a actului de justiţie în cadrul unor proceduri judiciare pornite în conformitate cu dispoziţiile legale.
    4.2. Referitor la calitatea de subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal a autorului faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile sau mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse s-au conturat trei opinii.4.2.1. Într-o primă opinie, majoritară, susţinută de magistraţii curţilor de apel Craiova, Târgu Mureş, Galaţi, Alba Iulia, Iaşi, Constanţa şi Timişoara, ai tribunalelor Bucureşti - Secţia I penală, Călăraşi, Ialomiţa, Giurgiu, Iaşi şi Timiş şi ai judecătoriilor Giurgiu, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Zimnicea, Iaşi, Vaslui, Huşi, Constanţa, Călăraşi şi Lugoj s-a apreciat că poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal şi autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile sau mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse.S-a susţinut că din analiza dispoziţiilor art. 275 alin. (1) din Codul penal reiese că subiectul activ este unul general, poate fi orice persoană fizică sau juridică. Persoana acuzată nu poate fi exonerată de răspundere prin invocarea dreptului de a nu contribui la propria incriminare. În virtutea acestui drept, acuzatul este îndreptăţit doar să adopte o atitudine pur pasivă, respectiv să nu dea declaraţii sau să nu colaboreze cu organele judiciare, nu să se sustragă, să distrugă, să reţină, să ascundă ori să altereze mijloace materiale de probă sau înscrisuri cu intenţia calificată prin scop de a împiedica aflarea adevărului. 4.2.2. În a doua opinie exprimată, susţinută de magistraţii curţilor de apel Ploieşti, Bucureşti - Secţia a II-a penală şi Bacău, ai tribunalelor Constanţa, Ilfov şi Bacău şi ai judecătoriilor Bolintin-Vale, Videle şi Roman s-a apreciat că autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile sau mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal doar dacă fie înscrisul sau mijlocul material de probă se află în posesia organelor judiciare la momentul sustragerii sau distrugerii, fie înscrisul sau mijlocul material de probă nu se află în posesia autorului.În susţinerea acestei opinii s-a susţinut că norma legală consacră în beneficiul inculpatului privilegiul împotriva autoincriminării, care constă, în esenţă, în dreptul acestuia de a nu contribui la propria incriminare prin oferirea de probe organelor judiciare, prin colaborarea cu acestea sau prin alte asemenea activităţi de natură a facilita acuzării sarcina probei.Una dintre consecinţele privilegiului împotriva autoincriminării este aceea că suspectul sau inculpatul nu poate fi obligat să pună la dispoziţia organelor judiciare mijloacele de probă care se află în posesia sa. În asemenea circumstanţe, distrugerea de către suspect sau de către inculpat a mijloacelor de probă aflate în posesia acestuia nu poate atrage răspunderea sa penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, întrucât o asemenea conduită este permisă de art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală. Atât timp cât există o normă legală care permite o anumită conduită, este inadmisibilă tragerea la răspundere penală a persoanei care adoptă acea conduită.Autorul faptei nu are obligaţia de a păstra şi de a preda organelor judiciare obiecte sau înscrisuri care, ulterior, să fie folosite drept probe împotriva sa. 4.2.3. În a treia opinie exprimată, susţinută de magistraţii Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi ai tribunalelor Gorj şi Vaslui s-a apreciat că autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile sau mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse nu poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, întrucât acesta nu este obligat să se autoincrimineze. Răspunsurile curţilor de apel Oradea şi Braşov cuprind doar menţiunea neidentificării în jurisprudenţa acestora şi a instanţelor din circumscripţie a unor hotărâri relevante pentru problemele de drept ce fac obiectul sesizării.
    V. Opinia specialiştilor consultaţiÎn conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, raportat la art. 473 alin. (5) din acelaşi cod, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi din cadrul facultăţilor de drept ale universităţilor din Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova, Iaşi, Sibiu, Timişoara, precum şi din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Titu Maiorescu“ din Bucureşti, prin profesor universitar doctor Alexandru Boroi, conferenţiar universitar doctor Andreea Simona Uzlău, lector universitar doctor Bogdan Vîrjan şi lector universitar doctor Teodor Manea, a opinat că existenţa infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal nu este condiţionată de preexistenţa unei proceduri judiciare şi că poate avea calitatea de subiect activ al acestei infracţiuni şi autorul faptei ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă. Argumentele care au condus la această concluzie au pornit de la conţinutul legal al infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal şi de la dispoziţiile legale privind probele şi mijloacele materiale de probă. S-a subliniat că existenţa infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri este condiţionată de elementul subiectiv al intenţiei directe, caracterizat prin prevederea şi urmărirea rezultatului faptei, respectiv împiedicarea aflării adevărului într-o procedură penală, nu şi de preexistenţa unei proceduri judiciare. O interpretare contrară ar conduce la golirea de conţinut a acestei infracţiuni, întrucât ar limita în mod nejustificat aplicarea normei de incriminare la faptele săvârşite după începerea unei proceduri judiciare, conducând astfel la deturnarea scopului procesului penal de aflare a adevărului. Dacă intenţia legiuitorului era să condiţioneze existenţa acestei infracţiuni de o situaţie premisă, ar fi prevăzut-o în mod expres în conţinutul acesteia, aşa cum a făcut-o în cazul infracţiunii de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (1) din Codul penal. În ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii analizate, sa apreciat că acesta nu este condiţionat de existenţa unei anumite calităţi. Aşadar, inclusiv autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii analizate, întrucât legiuitorul nu a prevăzut în mod expres o cauză care să înlăture răspunderea penală în privinţa acestuia. O interpretare contrară ar conduce la extinderea în mod nepermis a cazurilor strict prevăzute de legea penală care conduc la înlăturarea răspunderii penale. S-a subliniat că, în situaţiile în care legiuitorul a dorit să înlăture răspunderea penală a unor anumite categorii de subiecţi activi, a prevăzut-o în mod expres, aşa cum a făcut-o în dispoziţiile art. 269 alin. (3), art. 266 alin. (3), art. 268 alin. (3) şi art. 270 alin. (3) din Codul penal.Faţă de dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la prezumţia de nevinovăţie, a apreciat că suspectul sau inculpatul are posibilitatea de a avea o atitudine pasivă în cursul procesului penal, însă acest drept nu poate fi extins şi cu privire la înlăturarea răspunderii sale penale în ipoteza sustragerii, distrugerii, reţinerii, ascunderii ori alterării de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri.Mai mult, potrivit art. 223 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în situaţia în care inculpatul încearcă să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament poate fi dispusă faţă de acesta măsura arestării preventive.Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, prin lector universitar doctor Elisabeta Boţian, a opinat că infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal nu are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare deja începute, putând fi comisă indiferent dacă procedura judiciară nu a început încă, dacă este iminentă sau dacă a fost deja declanşată. Sintagma utilizată de legiuitor, „în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară“, are menirea de a preciza că fapta se poate comite numai cu intenţie directă, calificată prin scopul urmărit de către făptuitor şi nu are semnificaţia unei cerinţe esenţiale ataşate elementului material al infracţiunii. Prin urmare, organul judiciar trebuie să probeze împrejurarea că făptuitorul a acţionat cu acest scop, indiferent dacă el a fost realizat sau nu. Scopul urmărit de către făptuitor completează latura subiectivă a infracţiunii şi poate fi dovedit din împrejurările concrete ale faptei: momentul în care s-a comis acţiunea, modul de operare, cunoaşterea posibilităţii de declanşare a vreunei proceduri judiciare etc. În măsura în care organul judiciar nu va putea dovedi că sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri s-a săvârşit în acest scop, vor putea fi reţinute eventual alte infracţiuni (furt sau distrugere). Dacă fapta de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri ar avea caracter penal doar cu condiţia declanşării procedurii judiciare, aflarea adevărului prin intermediul acestor proceduri ar deveni literalmente imposibilă. De altfel, de cele mai multe ori făptuitorii nu aşteaptă momentul declanşării unei proceduri judiciare pentru a distruge probe sau înscrisuri relevante pentru aflarea adevărului, ci procedează în acest sens imediat ce au conştientizat posibilitatea declanşării vreunei asemenea proceduri, cu scopul evident de a împiedica aflarea adevărului. În ceea ce priveşte a doua chestiune de drept supusă analizei, opinia specialiştilor în drept penal din cadrul Facultăţii de Drept este în sensul că orice persoană poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, inclusiv autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau a fi folosite respectivele înscrisuri sau mijloace materiale de probă. Această concluzie se impune ca rezultat al interpretării literale, întrucât în art. 275 din Codul penal nu există nicio menţiune a legiuitorului cu privire la calitatea subiectului activ al infracţiunii şi, prin urmare, fapta poate fi comisă de orice persoană. Acolo unde legiuitorul a considerat necesar să excludă anumite persoane de la posibilitatea ca faptele comise de ele să constituie infracţiune a precizat în mod expres acest lucru, aşa cum a procedat în cazul art. 271 din Codul penal (care reglementează infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei). O asemenea concluzie se impune cu atât mai mult în speţa dedusă judecăţii, în care inculpatul a distrus diagrama aflată în aparatul tahograf, considerând probabil că a circulat cu o viteză mai mare decât aceea legală. În mod evident fapta sa a îngreunat aflarea adevărului prin reducerea posibilităţilor de a determina viteza de deplasare şi, implicit, stabilirea persoanei vinovate de producerea accidentului. O asemenea conduită ilicită a făptuitorului ar putea atrage inclusiv luarea unei măsuri preventive împotriva sa, dat fiind că art. 223 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală menţionează că o măsură preventivă se poate lua dacă „inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament“.Centrul de cercetări în ştiinţe penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, prin conferenţiar universitar doctor Laura Maria Stănilă, a opinat în sensul că infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal presupune, ca situaţie premisă, existenta unei proceduri judiciare deja începute şi că pentru întregirea conţinutului infracţiunii este necesar ca obiectul material al acesteia să îl constituie mijloace materiale de probă ori înscrisuri care să aibă aptitudinea de a contribui la aflarea adevărului într-o procedură judiciară deja începută.În sprijinul acestei opinii a prezentat argumente de tehnică normativă, considerând că exprimarea legiuitorului „în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară“ condiţionează latura obiectivă a infracţiunii de situaţia premisă a declanşării anterioare şi prealabile a unei proceduri judiciare. Normele de drept penal sunt de strictă interpretare, motiv pentru care nu se poate accepta ca sfera obiectului juridic al infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal să poată fi extinsă dincolo de începutul unei proceduri judiciare. Aflarea adevărului se realizează doar într-un cadru legal constituit de o procedură judiciară. Dacă s-ar admite contrariul, norma legală ar fi întru totul lipsită de previzibilitate, iar orice acţiune asupra obiectului material ar putea fi calificată infracţiune, chiar dacă acesta nu aparţine vreunei proceduri judiciare.Aptitudinea mijlocului de probă de a fi folosit într-o procedură judiciară este şi un element care califică intenţia făptuitorului, aşa cum rezultă din lecturarea textului legal. Intenţia este aşadar una calificată prin scop, acela de a altera aflarea adevărului ca obiectiv al unei proceduri judiciare. Aflarea adevărului nu poate fi privită în dreptul penal şi procesual penal ca un deziderat social ori filozofic, deoarece principiul legalităţii nu permite această interpretare. Prin săvârşirea infracţiunii, autorul trebuie astfel să acţioneze cu intenţia calificată de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară existentă, în care mijloacele materiale de probă ori înscrisurile vor fi evaluate şi pot contribui la aflarea adevărului judiciar. Situaţia premisă a infracţiunii în discuţie este aşadar dublu condiţionată, în primul rând de existenţa obiectului material calificat, iar apoi de debutul unei proceduri judiciare în care acesta ar avea aptitudinea să fie folosit.Aspectul că norma legală face referire la mijloace de probă (înscrisuri, respectiv mijloace materiale de probă), astfel cum acestea sunt definite la art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, este de natură să plaseze situaţia premisă a infracţiunii doar după iniţierea unor proceduri judiciare care, prin natura acestora, vizează aflarea adevărului. Obiectul material al infracţiunii de la art. 275 alin. (1) din Codul penal constituie de fapt un instrument care serveşte la atingerea scopului procedurii judiciare. Faptul că mijloacele de probă sunt uneori preexistente începerii unui proces penal nu poate duce la concluzia că infracţiunea ar putea fi săvârşită înainte de crearea cadrului procesual necesar administrării acelor mijloace de probă. Înainte de începerea unei proceduri judiciare, mijloacele de probă sunt simple bunuri, obiecte, iar orice acţiune exercitată asupra lor nu poate avea relevanţă prin prisma raportării la obiectul juridic al infracţiunii în discuţie. Acesta din urmă capătă identitate doar după debutul unei proceduri judiciare. Valoarea socială necesită a fi protejată de dreptul penal doar după crearea cadrului procedural care îi constituie premisă. Or, tocmai scopul care califică intenţia în cazul săvârşirii infracţiunii analizate este blocarea, oprirea cunoaşterii de către organele specializate care au menirea de a afla adevărul a informaţiei pe care o poartă mijloacele de probă. Nu este relevant modul în care autorităţile vor evalua acele înscrisuri sau mijloace de probă, ci existenţa premisei acestei activităţi şi atitudinea celui care le sustrage, distruge, reţine, ascunde ori alterează. Norma de la art. 275 alin. (1) din Codul penal este una de trimitere la definiţiile date de lege noţiunilor de „înscrisuri“ sau „mijloace materiale de probă“, care conduc la concluzia că bunurile ce constituie obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 275 din Codul penal capătă accepţiunea de „mijloace de probă“ doar prin raportare la procedura judiciară constituită de procesul penal.Cu privire la subiectul activ al infracţiunii, a precizat că nicio dispoziţie legală nu îl califică prin impunerea unei condiţii pozitive sau negative. Aşadar, subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal este necircumstanţiat şi poate fi inclusiv autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau a fi folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse.Nu există niciun impediment rezultat din dispoziţiile art. 275 alin. (1) din Codul penal care să excludă de plano răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere ori distrugere de probe sau de înscrisuri a persoanei care a comis fapta în care acestea ar avea aptitudinea de a fi folosite ca mijloace de probă. Eventuala relaţie între dreptul de a nu contribui la propria incriminare şi refuzul cooperării probatorii cu organele judiciare este o chestiune ce nu ar putea fi analizată în mod abstract cu referire la conţinutul infracţiunii în discuţie. Eventuala compatibilitate a anumitor modalităţi alternative de comitere a infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal (reţinerea, ascunderea) cu o necooperare a unei persoane raportat la o solicitare a autorităţilor de transmitere a unor mijloace de probă nu exclude, ab initio, răspunsul pozitiv la cea de-a doua chestiune de drept. Acelaşi raţionament este valabil şi prin raportare la persoana în a cărei posesie se află obiectul material al infracţiunii.VI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că: 1. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută în art. 275 alin. (1) din Codul penal are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare începute.2. Subiectul activ al infracţiunii prevăzute în art. 275 alin. (1) din Codul penal poate fi orice persoană, inclusiv autorul faptei prevăzute de legea penală care formează obiectul procesului penal început. În susţinerea opiniei exprimate a precizat că argumentele privind cerinţa pentru existenţa infracţiunii a unei situaţii premisă constând într-o procedură judiciară începută (iniţiată şi actuală) se desprinde din formularea dispoziţiilor art. 275 alin. (1) din Codul penal, în cuprinsul cărora legiuitorul se referă în mod explicit şi exclusiv la o procedură judiciară, ca procedură judiciară iniţiată şi actuală. Dispoziţiile art. 275 alin. (1) din Codul penal nu cuprind nicio referire la o procedură judiciară „iminentă“ sau la o „potenţială“ procedură judiciară, iar interpretarea lor în sensul aplicabilităţii şi în ipoteza unei proceduri judiciare „iminente“ sau a unei „potenţiale“ proceduri judiciare ar conduce la o dublă încălcare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale constând, pe de o parte, în excluderea previzibilităţii normei de incriminare, iar, pe de altă parte, în interpretarea extensivă a normei de incriminare, în defavoarea persoanei acuzate.În Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că, potrivit jurisprudenţei sale, art. 7 consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Dacă acesta interzice în special extinderea câmpului de aplicare a infracţiunilor existente la faptele care, anterior, nu constituiau infracţiuni, el prevede, de asemenea, principiul că legea penală nu trebuie să fie aplicată extensiv în defavoarea persoanei acuzate, de exemplu, prin analogie.În condiţiile în care legiuitorul se referă la o procedură judiciară, ea nu poate fi înţeleasă decât ca o procedură judiciară existentă, iar interpretarea dispoziţiilor art. 275 alin. (1) din Codul penal în sensul că norma de incriminare ar putea privi şi o procedură judiciară inexistentă, viitoare şi eventuală, echivalează cu o interpretare extensivă in malam partem. În acest sens, în doctrină s-a arătat că infracţiunea se grefează pe o situaţie premisă, care constă în existenţa unei proceduri judiciare în care să se folosească înscrisuri şi mijloace materiale de probă. În absenţa unei astfel de proceduri, se va putea pune problema unei alte infracţiuni - de exemplu, furt (art. 228 din Codul penal), distrugere (art. 253 din Codul penal) sau sustragere sau distrugere de înscrisuri (art. 259 din Codul penal).Referirea la „mijloace materiale de probă“ conduce, de asemenea, la concluzia că situaţia premisă a infracţiunii prevăzute în art. 275 alin. (1) din Codul penal este reprezentată de o procedură judiciară începută (iniţiată şi actuală). A admite că dispoziţiile art. 275 alin. (1) din Codul penal se referă la obiectele care pot servi la aflarea adevărului şi la lucrurile care servesc la stabilirea unui fapt într-o „potenţială“ procedură judiciară înseamnă a extinde norma de incriminare la o gamă nelimitată de obiecte şi de lucruri care pot servi la aflarea adevărului ori la stabilirea unui fapt în proceduri penale şi extrapenale viitoare şi eventuale. Situaţia este aceeaşi în cazul înscrisurilor, în condiţiile în care orice înscris poate avea vocaţia de a contribui la aflarea adevărului sau la stabilirea unui act ori fapt juridic în proceduri penale ori extrapenale viitoare şi eventuale.Or, o astfel de extindere nelimitată a normei de incriminare ar conduce la ruperea legăturii dintre infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri şi sfera infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei şi ar permite aplicarea arbitrară a normei de incriminare. Referitor la subiectul activ al infracţiunii prevăzute în art. 275 alin. (1) din Codul penal, a opinat că este general şi necircumstanţiat, putând fi orice persoană, inclusiv autorul faptei prevăzute de legea penală care formează obiectul procesului penal început (situaţia premisă a infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri), concluzie ce se desprinde în mod direct din dispoziţiile art. 275 alin. (1) din Codul penal, în cuprinsul cărora legiuitorul nu a introdus nicio condiţie cu privire la subiectul activ al infracţiunii şi nicio excepţie pentru autorul faptei prevăzute de legea penală care formează obiectul procesului penal început. VII. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciarăCu privire la prima întrebare adresată de instanţa de trimitere, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal poate fi reţinută ori de câte ori sunt sustrase, distruse, reţinute, ascunse sau alterate mijloace materiale de probă sau înscrisuri, independent de stadiul procedurii judiciare penale, cu condiţia ca aceste acţiuni să aibă drept scop împiedicarea aflării adevărului.În susţinerea acestui punct de vedere s-a precizat că este necesară stabilirea înţelesului noţiunii de „procedură judiciară“, apreciind că noua formulă aleasă de legiuitor în noul Cod penal este de natură să aibă un conţinut mai larg decât cea prevăzută de Codul penal anterior, care se referea strict la organele de urmărire penală, instanţa de judecată sau organele de jurisdicţie, iar o interpretare contrară ar fi de natură să ducă la restrângerea sferei de incriminare, ceea ce ar fi în contradicţie cu scopul modificării, respectiv acela de completare a normei. În privinţa situaţiei premisă a infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, a constatat, în concordanţă cu cele reţinute prin încheierea instanţei de trimitere, că există trei situaţii posibile, respectiv situaţia în care procedura judiciară penală este începută, situaţia în care declanşarea unei proceduri este iminentă, precum şi situaţia în care procedura judiciară penală nu este începută şi nici declanşarea acesteia nu este iminentă.
    În prima situaţie, respectiv procedura judiciară penală este începută, reţinerea săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal este clară, prin urmare, discuţii privind caracterul penal al faptei pot fi făcute doar cu privire la celelalte două ipoteze.Referitor la celelalte două situaţii, respectiv când declanşarea procedurii judiciare penale este iminentă, precum şi când procedura judiciară penală nu este începută şi nici declanşarea acesteia nu este iminentă, a avut în vedere că infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal este una dintre infracţiunile contra înfăptuirii justiţiei, reglementate în titlul IV al părţii speciale a Codului penal. Raţiunea incriminării faptelor este aceea de asigurare a bunei înfăptuiri a actului de justiţie, fiind imperios necesar ca organele judiciare să aibă acces la orice mijloace materiale de probă ori înscrisuri ce ar putea servi la aflarea adevărului, în scopul soluţionării corecte a litigiului, respectiv pentru ca persoanele vinovate de comiterea unor infracţiuni să fie trase la răspundere penală, însă şi pentru evitarea unor erori judiciare şi a tragerii la răspundere a unor persoane nevinovate.Un alt argument în susţinerea tezei expuse l-a constituit faptul că legiuitorul nu face distincţie între faptele de distrugere de obiecte materiale de probă şi înscrisuri în funcţie de stadiul procedurii judiciare, apreciind că nu prezintă relevanţă dacă procesul penal nu a început, dacă declanşarea procedurii judiciare este iminentă sau chiar dacă declanşarea acestuia ar putea avea loc în viitor nefiind iminentă. Raţiunea incriminării este aceea de a asigura buna înfăptuire a justiţiei, nu prezintă relevanţă dacă obiectele materiale sau înscrisurile au devenit probe în mod formal, în înţelesul dispoziţiilor procesual penale. S-a arătat că prezintă importanţă ca acestea să fie de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, apreciere care este de competenţa exclusivă a organului judiciar, independent de momentul declanşării procedurii judiciare. Or, în acest scop, organele judiciare trebuie să aibă acces la obiectele şi înscrisurile care pot constitui mijloace de probă, indiferent dacă procedura judiciară este actuală sau viitoare.Această opinie este susţinută şi de Expunerea de motive a noului Cod penal, de unde reiese, în mod evident, intenţia legiuitorului de lărgire a sferei relaţiilor sociale protejate prin norma de incriminare, în condiţiile în care art. 272 din Codul penal anterior avea ca obiect doar înscrisurile emise sau destinate organului de urmărire penală, instanţei de judecată sau altui organ de jurisdicţie.Analizând succesiunea în timp a normei de incriminare, a conchis că legiuitorul a urmărit să introducă o sferă mai largă de acţiuni a căror săvârşire poate aduce atingere aflării adevărului şi de proceduri în care înscrisurile sau mijloacele materiale de probă, din norma de incriminare, pot fi utilizate.Un ultim argument în sensul arătat, considerat decisiv, este reprezentat de scopul săvârşirii infracţiunii, respectiv împiedicarea aflării adevărului într-o procedură judiciară. Din analiza normei de incriminare prin raportare la scop, a apreciat că nu prezintă relevanţă dacă procedura penală este sau nu începută din punct de vedere formal, ceea ce interesează fiind aflarea adevărului. Acest scop se corelează cu raţiunea extinderii incriminării în vederea protejării bunei înfăptuiri a justiţiei, iar existenţa scopului nu implică şi obligativitatea atingerii acestuia prin compromiterea aflării adevărului, infracţiunea fiind una de pericol.Cu privire la cea de-a doua întrebare adresată de instanţa de trimitere, a opinat în sensul că în cazul infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, autor al faptei poate fi şi persoana ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile sau mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse.În susţinerea punctului de vedere exprimat a arătat că textul art. 275 alin. (1) din Codul penal nu reglementează un subiect activ calificat al infracţiunii, aşa încât faptele pot fi săvârşite de orice persoană, indiferent de momentul la care comite acţiunile incriminate. În plus, textul de lege nu distinge între eventualii subiecţi activi, aşa cum legiuitorul a procedat în cazul infracţiunii de favorizare a făptuitorului, prevăzută de art. 269 din Codul penal, unde se prevede expres că „favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte“.Pot exista trei ipoteze cu privire la acest aspect: obiectele materiale şi înscrisurile să se afle în posesia unui organ judiciar, a unui terţ sau a autorului infracţiunii vizate de procedura judiciară. În primele două situaţii nu sunt probleme de interpretare, însă, în ultima situaţie, unii autori au apreciat că subiect activ al infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal nu poate fi participantul la infracţiunea care a declanşat procedura judiciară, în care acesta sustrage sau distruge mijloace de probă sau înscrisuri, atât timp cât acestea se află în posesia făptuitorului, argumentându-se că nimeni nu poate fi obligat să se autoincrimineze. Referitor la acest punct de vedere, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că pleacă de la interpretarea eronată a dreptului de a nu se autoincrimina, drept care, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, presupune că într-o cauză penală acuzarea trebuie să îşi susţină argumentaţia fără să recurgă la probe obţinute prin constrângere sau presiuni, împotriva voinţei acuzatului, fiind totuşi permisă obţinerea de probe care există independent de voinţa acestuia (de exemplu, documente obţinute în baza unui mandat, probe biologice etc.), prin recurgere la forţa coercitivă a statului.Având în vedere această interpretare, a apreciat că dreptul de a nu se autoincrimina permite acuzatului să adopte o atitudine pur pasivă, fie prin refuz de a da declaraţii, fie prin refuz de a colabora cu organele judiciare şi de a oferi probe împotriva sa, însă nu şi prin sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea sau alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri în scopul împiedicării aflării adevărului, atitudine care poate fi sancţionată penal.
    VIII. Examenul jurisprudenţei în materie1. Jurisprudenţa naţională relevantăÎn jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală nu au fost identificate hotărâri relevante sub aspectul problemei de drept puse în discuţie.În materialul transmis de curţile de apel au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti în sensul opiniilor exprimate în cauză.2. Jurisprudenţa Curţii ConstituţionaleÎn jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu au fost identificate hotărâri relevante sub aspectul problemei de drept puse în discuţie.
    IX. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor OmuluiNu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.X. Dispoziţii legale incidenteArticolul 275 alin (1) din Codul penal: Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuriSustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.Articolul 272 alin. (1) din Codul penal din 1969: Reţinerea sau distrugerea de înscrisuriReţinerea sau distrugerea unui înscris emis de un organ de urmărire penală, de o instanţă de judecată sau de un alt organ de jurisdicţie, ori împiedicarea în orice mod ca un înscris destinat unuia dintre organele sus-arătate să ajungă la acesta, când astfel de înscrisuri sunt necesare soluţionării unei cauze, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.Art. 97 din Codul de procedură penală: Proba şi mijloacele de probă(1) Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.(2) Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace:(...)e)
    înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; (...)
    Art. 197 din Codul de procedură penală: Obiectele ca mijloace de probă(1) Obiectele care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă.(2) Sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probă care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.
    Articolul 198 alin. (1) din Codul de procedură penală: Mijloacele de probă scriseÎnscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă, din conţinutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.Art. 250 din Codul de procedură civilă: Obiectul probei şi mijloacele de probăDovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.
    Art. 265 din Codul de procedură civilă: NoţiuneÎnscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare.Articolul 341 alin. (1) din Codul de procedură civilă: Lucrurile ca mijloace de probăSunt mijloace materiale de probă lucrurile care prin însuşirile lor, prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea procesului.
    XI. Opinia judecătorului-raportorOpinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 1.841/740/2017 şi a se stabili că infracţiunea de sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal, nu are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare începute, apreciind că cea de-a doua întrebare nu este susceptibilă de o rezolvare de principiu, stabilirea subiectului activ al infracţiunii fiind necesar a fi analizată de la caz la caz.XII. Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieExaminând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 1841/740/2017, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:XII.1. Cu privire la admisibilitatea sesizăriiReglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curţilor de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.Din cuprinsul prevederilor legale care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:– chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii, în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
    – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printro hotărâre obligatorie pentru toate instanţele;– chestiunea de drept pusă în discuţie să fie una veritabilă, dificilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite;– chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
    Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.Astfel, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală este învestită în ultimă instanţă, în Dosarul nr. 1.841/740/2017, cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria şi de părţile civile (...) împotriva Sentinţei penale nr. 158 din 18 aprilie 2019 a Judecătoriei Alexandria.Totodată, astfel cum rezultă din relaţiile comunicate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar penal, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind aceste chestiuni de drept. Întrebările ce fac obiectul sesizării reprezintă veritabile probleme de drept, care, prin gradul lor de dificultate, necesită o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanţei supreme. O dovadă în acest sens o reprezintă divergenţele de opinii cu privire la interpretarea acestora, rezultate în urma consultării instanţelor judecătoreşti şi a specialiştilor din cadrul facultăţilor de drept.Rezolvarea dată chestiunilor de drept expuse în încheierea de sesizare este susceptibilă a avea consecinţe juridice directe asupra modului de soluţionare a cauzei, în condiţiile în care aceasta vizează două dintre elementele de tipicitate ale infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal, care constituie obiectul acuzaţiei penale.
    XII.2. Cu privire la fondul chestiunilor de dreptInfracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal, face parte din categoria infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei, fiind reglementată în cuprinsul titlului IV - Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei din partea specială a Codului penal.Conţinutul legal al infracţiunii constă în sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară.Din textul art. 275 alin. (1) din Codul penal şi din amplasarea acestuia în sistematizarea Codului penal reiese că valoarea socială protejată prin intermediul normei penale (obiectul juridic) constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, care implică respectarea strictă a măsurilor privind păstrarea şi circulaţia mijloacelor de probă şi a înscrisurilor necesare aflării adevărului într-o procedură judiciară.
    Obiectul juridic al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, dar şi exprimarea legiuitorului „în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară“ condiţionează latura obiectivă a infracţiunii de situaţia premisă a declanşării anterioare a unei proceduri judiciare.Interpretarea dispoziţiilor art. 275 alin. (1) din Codul penal în sens contrar ar conduce la o dublă încălcare a dispoziţiilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.O primă încălcare ar consta în înlăturarea previzibilităţii normei de incriminare, întrucât sancţionarea penală a sustragerii, distrugerii, reţinerii, ascunderii ori alterării unor obiecte sau documente săvârşită înainte ca acestea să aibă calitatea formală de probe (mijloace de probă sau înscrisuri) întro procedură judiciară ar institui o ambiguitate incompatibilă cu art. 7 din Convenţie, în condiţiile în care ar impune autorului să anticipeze declanşarea unei proceduri judiciare împotriva sa, în care aceste obiecte ori înscrisuri vor fi probe.Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 7 din Convenţie, reflectată în Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, legea trebuie să definească clar infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă. Această condiţie este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate cunoaşte, din formularea dispoziţiei relevante şi, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării instanţelor referitoare la aceasta, ce acte şi omisiuni îi angajează răspunderea penală. Noţiunea de „lege“ utilizată în art. 7 corespunde aceluiaşi concept care figurează în alte articole ale Convenţiei; ea cuprinde dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică cerinţe calitative, inclusiv cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii.În acelaşi sens, în paragraful 30 al Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015, Curtea Constituţională a reţinut următoarele: „Cu privire la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, «nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege», Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că garanţiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă o componentă esenţială a supremaţiei legii şi ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie a drepturilor omului, după cum atestă faptul că art. 15 din Convenţie nu permite nicio derogare de la aceste garanţii în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Aşa cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi a condamnărilor penale arbitrare. Noţiunea de «drept» utilizată în art. 7 paragraful 1, ce corespunde celei de «lege» din cuprinsul altor articole din Convenţie, înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară şi presupune cerinţe calitative, îndeosebi cele cu privire la accesibilitate şi previzibilitate. (...)“O a doua încălcare ar deriva din caracterul extensiv al interpretării normei de incriminare, în defavoarea persoanei acuzate, imprimat de lărgirea înţelesului noţiunii de „procedură judiciară“, prin includerea şi a perioadei anterioare începerii urmăririi penale.În Hotărârea din 22 iunie 2000 pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că, potrivit jurisprudenţei sale, art. 7 consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Dacă acesta interzice în special extinderea câmpului de aplicare a infracţiunilor existente la faptele care, anterior, nu constituiau infracţiuni, el prevede, de asemenea, principiul că legea penală nu trebuie să fie aplicată extensiv în defavoarea persoanei acuzate, de exemplu, prin analogie.În condiţiile în care legiuitorul se referă la o „procedură judiciară“, ea nu poate fi înţeleasă decât ca o procedură judiciară existentă, iar interpretarea dispoziţiilor art. 275 alin. (1) din Codul penal în sensul că norma de incriminare ar putea privi şi o procedură judiciară ce se va declanşa în viitor echivalează cu o interpretare extensivă in malam partem. În acest sens, în doctrină s-a arătat că infracţiunea se grefează pe o situaţie premisă, care constă în existenţa unei proceduri judiciare în care să se folosească înscrisuri şi mijloace materiale de probă. În absenţa unei astfel de proceduri se va putea pune problema unei alte infracţiuni - de exemplu, furt (art. 228 din Codul penal), distrugere (art. 253 din Codul penal) sau sustragere sau distrugere de înscrisuri (art. 259 din Codul penal).Folosirea noţiunilor de „mijloace materiale de probă“ şi de „înscrisuri“ în cuprinsul normei de incriminare conduce, de asemenea, la concluzia că situaţia premisă a infracţiunii prevăzute în art. 275 alin. (1) din Codul penal este reprezentată de o procedură judiciară în curs. Dispoziţia legală în discuţie este una de trimitere la definiţiile date de lege noţiunilor de „înscrisuri“ sau de „mijloace materiale de probă“. În procesul penal, acestea sunt definite de art. 197, respectiv de art. 198 din Codul de procedură penală, în cuprinsul titlului IV - Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii, iar în procesul civil, de art. 265, respectiv de art. 341 din Codul de procedură civilă, în cuprinsul subsecţiunii a 3-a (Probele) a secţiunii a 2-a (Cercetarea procesului) a capitolului II (Judecata). Or, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Constituie probă orice element de fapt (...) care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal“. De asemenea, potrivit alin. (2) lit. e) al aceluiaşi articol, „Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: (...) e) înscrisuri, (...) mijloace materiale de probă“. Totodată, conform dispoziţiilor art. 249 din Codul de procedură civilă, „cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească“. Potrivit art. 250 din Codul de procedură civilă, „Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, (...) prin mijloacele materiale de probă, (...).“ A admite că dispoziţiile art. 275 alin. (1) din Codul penal se referă la obiectele care pot servi la aflarea adevărului şi la lucrurile care servesc la stabilirea unui fapt într-o posibilă procedură judiciară înseamnă a extinde norma de incriminare la o gamă nelimitată de obiecte şi de lucruri care pot servi la aflarea adevărului ori la stabilirea unui fapt în proceduri penale şi extrapenale viitoare şi eventuale. Practic, orice obiect sau lucru poate avea aptitudinea de a servi la aflarea adevărului sau la stabilirea unui fapt în proceduri judiciare viitoare şi eventuale. Situaţia este aceeaşi în cazul înscrisurilor, în condiţiile în care orice înscris poate avea vocaţia de a contribui la aflarea adevărului sau la stabilirea unui act ori fapt juridic în proceduri penale ori extrapenale viitoare şi eventuale.Or, o astfel de extindere nelimitată a normei de incriminare ar conduce la ruperea legăturii dintre infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri şi sfera infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei şi ar permite aplicarea arbitrară a normei de incriminare. Aptitudinea unui obiect sau lucru de a servi la aflarea adevărului ori la stabilirea unui fapt, ca şi vocaţia unui înscris de a contribui la aflarea adevărului sau la stabilirea unui act ori fapt juridic se raportează la o procedură judiciară începută, ca situaţie premisă care exclude extinderea nelimitată a normei de incriminare. În ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, acesta poate fi orice persoană.Norma de incriminare nu exclude răspunderea penală pentru săvârşirea infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri a autorului faptei în care mijloacele materiale de probă sau înscrisurile ar avea aptitudinea de a fi folosite ca probe.Această concluzie se impune ca urmare a interpretării literale a dispoziţiilor art. 275 din Codul penal, în cuprinsul cărora legiuitorul nu a introdus nicio condiţie cu privire la subiectul activ al infracţiunii şi nicio excepţie pentru autorul faptei prevăzute de legea penală care formează obiectul procesului penal început. O interpretare contrară ar conduce la extinderea în mod nepermis a cazurilor strict prevăzute de legea penală care conduc la înlăturarea răspunderii penale. Când legiuitorul a considerat necesar să excludă anumite persoane din sfera subiecţilor activi ai anumitor infracţiuni a precizat în mod expres acest lucru, aşa cum, de exemplu, a procedat în cazul infracţiunii de obstrucţionare a justiţiei, prevăzută de art. 271 din Codul penal, precum şi al infracţiunilor reglementate de art. 266, art. 268, art. 269 şi art. 270 din Codul penal. Astfel, dispoziţiile alin. (2) al art. 271 din Codul penal [care prevăd că „Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul persoanei urmărite sau judecate pentru infracţiunea care formează obiectul procesului penal.“] şi cele ale art. 266 alin. (2) şi (3), art. 268 alin. (3), art. 269 alin. (3) şi art. 270 alin. (3) nu au corespondent în cazul infracţiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal. În plus, dispoziţiile art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală, conform cărora „suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare“, nu pot constitui temei pentru înlăturarea răspunderii penale a autorului infracţiunii în care mijloacele de probă sau înscrisurile sustrase, distruse, reţinute, ascunse ori alterate aveau aptitudinea de a fi folosite ca probe, grefată pe dreptul acestuia de a nu se autoincrimina. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul suspectului sau inculpatului de a nu se autoincrimina nu se extinde la utilizarea în procedurile penale a materialelor care pot fi obţinute de la persoana acuzată prin recurgerea la puteri coercitive, dar care există independent de voinţa suspectului, cum sunt documentele obţinute în baza unui mandat, mostre de respiraţie, sânge sau urină şi ţesut uman în scopul testului ADN (Saunders c. Regatului Unit [MC], § 69; O´Halloran şi Francis c. Regatului Unit [MC], § 47).În acelaşi sens, în paragrafele 18 şi 19 ale Deciziei nr. 571 din 1 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 6 martie 2020, Curtea Constituţională a reţinut următoarele:18. (...) Prin Decizia din 15 iunie 1999, pronunţată în Cauza Tirado Ortiz şi Santiago Lozano Martin împotriva Spaniei, (...) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, deşi nu sunt explicit menţionate în art. 6 din Convenţie, dreptul de a tăcea şi cel de a nu se autoincrimina sunt standarde internaţionale general recunoscute care stau la baza noţiunii de proces echitabil reglementate prin norma convenţională anterior referită. Raţiunea este, între altele, de a proteja acuzatul împotriva unor obligaţii incorecte impuse de autorităţi şi de a contribui în acest fel la evitarea unor erori judiciare şi la îndeplinirea scopurilor art. 6 din Convenţie. S-a constatat, astfel, că dreptul de a nu se autoincrimina, în special, presupune că într-un proces penal acuzarea trebuie să dovedească şi să formuleze învinuirea fără a recurge la probe obţinute prin metode coercitive sau opresive, contrare voinţei acuzatului. În acest sens, dreptul în discuţie este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie prevăzută la paragraful 2 al articolului analizat.
    19. Prin aceeaşi decizie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul de a nu se autoincrimina se referă, înainte de toate, la respectarea dorinţei de a tăcea a persoanei acuzate. Conform legislaţiei din statele membre şi din alte ţări, acest drept nu se extinde şi la folosirea, în procedurile penale, a materialelor obţinute de la acuzat în virtutea exercitării de către autorităţi a unor puteri obligatorii care există independent de voinţa inculpatului, cum ar fi documentele obţinute în urma unei percheziţii, testele de respiraţie, sânge ori urină sau testarea ţesuturilor pentru stabilirea ADN-ului.
    Or, atât din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în prezent, nu există o bază convenţională suficientă pentru a exclude din sfera de aplicare a normei de incriminare prevăzute în art. 275 alin. (1) din Codul penal pe autorul faptei prevăzute de legea penală care sustrage, distruge, reţine, ascunde ori alterează mijloace materiale de probă sau înscrisuri, în scopul de a împiedica aflarea adevărului în procesul penal început cu privire la fapta prevăzută de legea penală şi/sau cu privire la autorul acesteia.
    Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 1.841/740/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:1. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare deja începute?2. Poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse?“ şi va stabili că:1. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal, are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare începute.2. Autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care sunt folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal.PENTRU ACESTE MOTIVEÎn numele legiiDECIDE:Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 1.841/740/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare deja începute?2. Poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse?Stabileşte că:1. Infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal, are ca situaţie premisă existenţa unei proceduri judiciare începute.2.
    Autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care sunt folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă poate fi subiect activ al infracţiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri în modalitatea prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal.
    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2021.
    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    judecător DANIEL GRĂDINARU
    Magistrat-asistent,
    Mirela Cojocaru
    ----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!