Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (09.05.2021), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 18 din 7 septembrie 2020referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 390 din 14 aprilie 2021Data intrării în vigoare 14-04-2021


    Dosar nr. 459/1/2020
    Corina-Alina Corbu- preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului
    Daniel Grădinaru- preşedintele Secţiei penale
    Laura-Mihaela Ivanovici
    - preşedintele Secţiei I civile
    Marian Budă- preşedintele Secţiei a II-a civile
    Denisa Angelica Stănişor- preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
    Leontina Şerban- judecător la Secţia penală
    Constantin Epure- judecător la Secţia penală
    Rodica Cosma- judecător la Secţia penală
    Dan Andrei Enescu- judecător la Secţia penală
    Lucia Tatiana Rog- judecător la Secţia penală
    Maricela Cobzariu- judecător la Secţia penală
    Anca Mădălina Alexandrescu- judecător la Secţia penală
    Eleni Cristina Marcu
    - judecător la Secţia penală
    George Bogdan Florescu- judecător la Secţia a II-a civilă
    Roxana Popa- judecător la Secţia a II-a civilă
    Minodora Condoiu- judecător la Secţia a II-a civilă
    Diana Manole- judecător la Secţia a II-a civilă
    Rodica Zaharia- judecător la Secţia a II-a civilă
    Iulia Manuela Cîrnu- judecător la Secţia a II-a civilă
    Eugenia Voicheci- judecător la Secţia a II-a civilă
    Valentina Vrabie- judecător la Secţia a II-a civilă
    Eugenia Puşcaşiu- judecător la Secţia I civilă
    Cristina Truţescu
    - judecător la Secţia a I civilă
    Iuliana Măiereanu- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Adriana Florina Secreţeanu- judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
    Pe rol se află Dosarul nr. 459/1/2020 având ca obiect recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea în mod unitar a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în privinţa procedurii de insolvenţă a persoanelor juridice, prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (în continuare Legea nr. 85/2014).Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (2) din Codul de procedură penală şi art. 34 alin. (3) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.Şedinţa a avut loc în sistem de videoconferinţă, potrivit dispoziţiilor Ordinului nr. 100 din 27 martie 2020 al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Dezbaterile asupra recursului în interesul legii au avut loc la termenul de la 20 iulie 2020, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, având în vedere că nu s-a întrunit majoritatea prevăzută de art. 473 alin. (10) din Codul de procedură penală, necesară pentru adoptarea soluţiei asupra recursului în interesul legii, apreciind necesar a se acorda posibilitate membrilor completului să analizeze aspectele dezbătute în şedinţă cu privire la problema de drept supusă analizei şi interpretării unitare, văzând, totodată, şi dispoziţiile Hotărârii nr. 734 din 12 mai 2020 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători, pct. 16, potrivit cărora „pentru anul 2020 vacanţa judecătorească este de o lună în intervalul 1-31 august 2020“, precum şi dispoziţiile art. 130 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, potrivit cărora „în perioada vacanţei judecătoreşti se judecă, în toate materiile, numai cauzele considerate urgente potrivit legii sau apreciate astfel de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărâre a Colegiului de conducere (...)“, cu unanimitate de voturi a stabilit ca dată a pronunţării termenul din 7 septembrie 2020, când, în aceeaşi compunere, a decis următoarele:ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:1. Problema de drept care a generat practica neunitarăPrin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat pe rolul instanţei supreme la 17 februarie 2020 cu nr. 459/1/2020, s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în privinţa procedurii de insolvenţă a persoanelor juridice prevăzută de Legea nr. 85/2014.2. Examenul jurisprudenţialProblematica juridică supusă analizei şi interpretării unitare decurge din evidenţierea în cererea de recurs în interesul legii a trei orientări jurisprudenţiale:2.1.
    Astfel, într-o primă opinie, s-a susţinut că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, constând în interdicţia iniţierii ori, după caz, a suspendării procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, vizează doar dizolvarea sau lichidarea voluntară, nu şi procedura insolvenţei persoanei juridice.S-a argumentat că această procedură nu poate fi suspendată ca efect al luării faţă de persoana juridică debitoare a măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală şi nici în temeiul art. 413 din Codul de procedură civilă, motivat de considerentul că există un proces penal pornit împotriva debitoarei.Scopul măsurii preventive în procesul penal este acela de a împiedica sustragerea de la răspundere penală a persoanei juridice ce are calitatea de inculpată, astfel încât, dacă aceasta încearcă să se sustragă voluntar de la răspunderea penală, trebuie să poată fi luate măsuri preventive specifice. Or, insolvenţa este o procedură judiciară desfăşurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, cu un flux continuu şi neîntrerupt, impunându-se a fi derulată cu celeritate în scopul acoperirii creanţelor.În susţinerea acestei opinii s-a argumentat, totodată, că forţarea menţinerii în fiinţă a unei societăţi, în condiţiile în care aceasta nu mai generează profit şi devine chiar producătoare de prejudicii ori în caz de imposibilitate a valorificării unor bunuri care îşi diminuează valoarea şi care devin greu de vândut poate reprezenta o ingerinţă în dreptul de proprietate al terţilor creditori, ale căror creanţe constituie un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.Prin urmare, aplicarea acestei măsuri preventive este incompatibilă cu specificul procedurii insolvenţei, care, odată deschisă, nu poate fi suspendată, în condiţiile în care Legea nr. 85/2014 nu reglementează suspendarea sau perimarea, ci numai închiderea procedurii insolvenţei, în condiţiile art. 174-178 din acelaşi act normativ, măsura suspendării fiind incompatibilă cu procedura insolvenţei.
    2.2. Într-o altă opinie, majoritară în practica instanţelor, s-a susţinut că aplicarea măsurii preventive dispuse în procesul penal faţă de persoana juridică produce efecte în privinţa procedurii insolvenţei acesteia în condiţiile Legii nr. 85/2014, fiind compatibilă cu această procedură, astfel încât, după caz, împiedică deschiderea procedurii insolvenţei sau continuarea acesteia.În motivarea acestei orientări de jurisprudenţă s-a reţinut în esenţă că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală are scopul de a asigura ca, până la finalizarea procesului penal, persoana juridică având calitatea de inculpată să nu îşi înceteze existenţa prin dizolvare sau lichidare.În condiţiile în care prin derularea procedurii instituite de Legea nr. 85/2014 se poate ajunge la desfiinţarea persoanei juridice care are calitatea de inculpată într-o cauză penală, interpretarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală vizând „suspendarea procedurilor de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice“ nu se poate realiza decât în sensul că sunt vizate toate procedurile jurisdicţionale a căror finalitate urmărită este cea anterior menţionată.În mod evident, norma procesuală penală are ca obiect instituirea unei măsuri preventive care să împiedice desfiinţarea persoanei juridice, în condiţiile în care apariţia acestei situaţii ar lipsi de finalitate toată procedura penală iniţiată.2.3. Într-o a treia orientare a jurisprudenţei s-a susţinut că măsura preventivă dispusă în procesul penal nu împiedică de plano deschiderea sau derularea procedurii de insolvenţă, ci doar acele măsuri luate în cadrul acestei proceduri care au ca efect dizolvarea debitoarei sau lichidarea averii acesteia.În argumentarea acestei opinii s-a pornit de la specificul procedurii de insolvenţă, care nu este o cerere/acţiune judiciară, ci un ansamblu de cereri, acte şi operaţiuni vizându-l pe debitorul aflat în insolvenţă, având ca scop acoperirea pasivului acestuia, fie prin reorganizarea activităţii, fie prin faliment.Deschiderea procedurii insolvenţei nu conduce automat la dizolvare, acest efect producându-se exclusiv în situaţia în care s-a deschis procedura falimentului ori s-a trecut la faliment.Procedura insolvenţei are ca scop acoperirea pasivului debitorului şi se poate finaliza şi cu redresarea persoanei juridice, cu consecinţa reinserţiei acesteia în circuitul economic.Or, prin luarea măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt interzise dizolvarea persoanei juridice, măsurile de lichidare a averii sale, închiderea procedurii de insolvenţă şi radierea subiectului de drept.În concluzie, odată dispusă măsura preventivă, ceea ce nu se poate realiza în procedura insolvenţei sunt dizolvarea şi radierea debitorului, finalitatea acestei măsuri constând în împiedicarea radierii acestuia anterior soluţionării procesului penal.
    3. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieProcurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unei practici judiciare neunitare la nivelul instanţelor naţionale, a procedat la sesizarea instanţei supreme cu recursul în interesul legii de faţă şi a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2014.În dezlegarea problemei de drept s-a apreciat în esenţă că se impune lămurirea înţelesului şi a sferei de cuprindere a noţiunilor de „dizolvare“ sau „lichidare“ care fac obiect al măsurilor preventive ce pot fi luate faţă de o persoană juridică în cursul procesului penal, în sensul de a se stabili dacă măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte exclusiv dizolvarea sau lichidarea voluntară ori este incidentă şi atunci când dizolvarea, respectiv lichidarea persoanei juridice se produc în cadrul ori la finalul procedurii de insolvenţă.Problema de drept care a creat divergenţa de practică judiciară, sesizată prin recursul în interesul legii, a fost analizată pe mai multe paliere:3.1. Regimul juridic general al măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penalăDin redactarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, conform cărora „judecătorul poate dispune interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare şi lichidare a persoanei juridice“, rezultă că textul nu face distincţie între tipul procedurii judiciare sau extrajudiciare şi iniţiativa asupra dizolvării sau lichidării persoanei juridice, inculpată în procesul penal, respectiv dacă aceasta este reglementată de Codul civil, de Legea societăţilor nr. 31/1990 (în continuare Legea nr. 31/1990) ori de Legea nr. 85/2014 ori după cum lichidarea şi dizolvarea sunt declanşate prin hotărârea organelor competente ale persoanei juridice sau la iniţiativa altor subiecţi de drept, cum ar fi creditorii persoanei juridice sau alte entităţi juridice abilitate de lege să solicite dizolvarea.Totodată, spre deosebire de măsurile preventive care pot fi luate faţă de o persoană fizică, în privinţa cărora se identifică trei scopuri, în cazul persoanei juridice legiuitorul a prevăzut un singur scop, şi anume asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, care presupune implicit garantarea, în eventualitatea pronunţării unei hotărâri de condamnare, a executării pedepsei aplicate.Din această perspectivă, s-a apreciat că prezintă relevanţă regimul sancţionator al persoanei juridice, instituit prin art. 136-145 din Codul penal, care, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, este un deziderat al ordinii publice.În consecinţă, prin instituirea măsurii preventive analizate, legiuitorul a avut intenţia de a acoperi toate situaţiile care ar putea conduce la dispariţia persoanei juridice, una dintre ele fiind insolvenţa. În acest sens au fost apreciate ca fiind relevante dispoziţiile paragrafului 44 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 139/2016.Prin urmare, măsura preventivă luată în baza art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a fost instituită în scopul ca, până la finalizarea procesului penal, persoana juridică să nu îşi înceteze existenţa prin orice mijloace prevăzute de legea civilă, astfel încât argumentul potrivit căruia această măsură nu poate fi aplicată societăţilor aflate în procedura insolvenţei prevăzută de Legea nr. 85/2014, ci doar în situaţiile de dizolvare sau lichidare prevăzute de Legea nr. 31/1990 nu poate fi primit, având în vedere scopul anterior arătat şi faptul că măsura preventivă luată nu împiedică derularea procedurii insolvenţei, ci doar dispariţia subiectului de drept.3.2. Transpunerea măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în planul diferitelor etape ale procedurii de insolvenţăÎn cererea de recurs a fost realizată o minuţioasă analiză de ansamblu a procedurii insolvenţei prevăzute de Legea nr. 85/2014, subliniindu-se faptul că procedurile de prevenire a insolvenţei nu fac obiectul analizei de faţă, definindu-se procedura insolvenţei şi scopul acesteia, identificându-se tipurile de procedură, specificul procedurii generale şi cel al procedurii simplificate şi fiind tratat distinct momentul închiderii procedurii, cu consecinţele pe care le produce.Revenind la măsura preventivă a cărei aplicare formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, s-a susţinut că, având în vedere exigenţele interpretării stricte a normelor care consacră măsuri privative de drepturi şi libertăţi, precum şi faptul că procedura insolvenţei se constituie într-un ansamblu de acte, operaţiuni şi măsuri al căror scop converge către acoperirea pasivului debitorului, fie prin redresarea acestuia, fie prin faliment, măsura privativă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu poate viza procedura de insolvenţă, în ansamblul său, ci doar acele măsuri care au ca obiect dizolvarea sau lichidarea (totală sau parţială) a averii persoanei juridice faţă de care a fost dispusă.Astfel, s-a afirmat că măsura preventivă nu va împiedica formularea de către creditorii îndreptăţiţi a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei şi cu atât mai puţin formularea unei atari cereri de către debitor, acesta fiind obligat la o asemenea conduită sub sancţiune penală.În schimb, s-a argumentat, măsura preventivă poate împiedica dizolvarea debitorului, fiind pe deplin aplicabilă în următoarele ipoteze:– intrarea debitorului în faliment prin procedură simplificată [art. 71 alin. (1) teza a II-a şi a III-a, art. 145 alin. (1) lit. A pct. a) şi art. 147 alin. (1) din Legea nr. 85/2014];
    – intrarea debitorului în faliment prin procedura generală, fie în urma eşuării unui plan de reorganizare, fie atunci când nu a fost acceptat sau confirmat un plan de reorganizare [art. 145 alin. (1) lit. A pct. b) şi c), lit. B-E].
    Măsura preventivă procesual penală poate viza, potrivit conţinutului său alternativ, şi procedurile de lichidare a persoanei juridice, astfel încât interdicţia va avea ca obiect şi actele de lichidare din averea debitorului, ce pot fi realizate în cazul falimentului, deoarece scopul lor este îndreptat spre închiderea procedurii şi radierea persoanei juridice.Prin urmare, în ipoteza deschiderii procedurii generale a insolvenţei, în absenţa oricărui act sau fapt generator de lichidare judiciară, măsura preventivă a suspendării unei astfel de proceduri nu poate fi dispusă.Totodată, suspendarea lichidării judiciare nu poate fi dispusă în perioada de observaţie şi pe durata iniţierii, aprobării, confirmării şi derulării unui plan de reorganizare a debitorului persoană juridică.În consecinţă, astfel cum s-a arătat în doctrină, măsura preventivă a suspendării lichidării judiciare impune lichidatorului judiciar suspendarea oricăror operaţiuni de lichidare a bunurilor debitorului aflat în faliment, a oricăror distribuiri de sume de bani din averea acestuia, către creditori, inclusiv către practicianul în insolvenţă.Având în vedere specificul procedurii de insolvenţă, nu se poate dispune suspendarea întregii proceduri, ci doar a etapelor care vizează dizolvarea sau lichidarea, ca urmare a intrării în faliment a persoanei juridice.În schimb, măsura preventivă nu împiedică, în faliment, efectuarea actelor şi operaţiunilor cu caracter „staţionar“ şi cu scop de conservare, inclusiv controlul judecătorului-sindic asupra activităţii lichidatorului judiciar. Având caracterul juridic al unor acte de conservare a averii debitorului, lichidatorul va putea valorifica de urgenţă bunuri ale debitorului în condiţiile art. 153 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.
    3.3. Compatibilitatea aplicării măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală cu specificul procedurii de insolvenţăPotrivit art. 342 din Legea nr. 85/2014:(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil.Totodată, potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege: Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1):a)
    căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii şi nici acţiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului;(...)
    Prin raportare la dispoziţiile menţionate rezultă că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală constituie un „alt caz prevăzut de lege“ în sensul art. 412 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, care determină suspendarea de drept a unei cauze civile.Aplicarea măsurii suspendării în temeiul acestor dispoziţii procesuale civile în procedura insolvenţei nu relevă o incompatibilitate cu raţiunea, scopul şi principiile procedurii de insolvenţă în ansamblul său, suspendarea nevizând formularea cererii de deschidere a procedurii, ci doar dizolvarea, în urma intrării în faliment din procedura generală, precum şi operaţiunile de lichidare efectuate în faliment.Mai mult, potrivit art. 493 alin. (4) din Codul de procedură penală, măsura preventivă poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, în cursul urmăririi penale şi a menţinerii, în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acesteia, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.În consecinţă, adoptarea unei astfel de măsuri preventive nu conduce automat la blocarea procedurii insolvenţei pe termen nelimitat, ci doar pe durata pentru care s-a dispus suspendarea dizolvării sau lichidării, instanţa penală având obligaţia de a verifica periodic menţinerea temeiurilor care au determinat luarea acesteia prin examinarea stadiului procedurii de insolvenţă, a intereselor creditorilor, efectuând un examen de proporţionalitate raportat şi la scopul prevăzut de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală - necesitatea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal.
    3.4. Compatibilitatea aplicării acestui raţionament cu exigenţele ce se degajă din principiile rezultate din art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la ConvenţieÎn ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţie, s-a arătat că acesta este respectat, întrucât dispoziţiile art. 493 din Codul de procedură penală oferă acces la instanţă, măsura preventivă este dispusă de un judecător, iar persoana juridică supusă măsurii are posibilitatea de a o contesta în instanţă, potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol.În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ingerinţa în dreptul de proprietate se analizează din perspectiva exercitării folosinţei bunurilor conform interesului general, în sensul celui de-al doilea paragraf al normei convenţionale, ceea ce presupune ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să existe un just raport de proporţionalitate între interesul general şi drepturile concrete ale persoanelor în cauză.În acest context, din perspectiva justului raport de proporţionalitate, un aspect ce poate fi luat în considerare este durata măsurii preventive.Sub acest aspect, s-a arătat că în jurisprudenţa Curţii europene (Cauza Luordo vs. Italia) s-a constatat încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, considerându-se că este disproporţionată o măsură care a restrâns folosinţa bunurilor pe o perioadă de aproximativ 13 ani (1985-1998).Totodată, prin raportare la jurisprudenţa instanţei europene, un alt aspect analizat este cel care priveşte existenţa, în dreptul intern, a unor garanţii procedurale care pot asigura proporţionalitatea măsurii, astfel încât aplicarea reglementării privind folosinţa bunurilor să nu fie arbitrară şi imprevizibilă.Din acest punct de vedere, s-a constatat că dispoziţiile art. 493 din Codul de procedură penală conţin garanţii procedurale care pot asigura proporţionalitatea măsurii, fiind prevăzute condiţiile în care măsura preventivă poate fi dispusă (de către judecător, după citarea persoanei juridice), perioada de timp pentru care poate fi luată (60 de zile cu posibilitatea menţinerii/prelungirii acesteia la fiecare 60 de zile), existenţa căii de atac, posibilitatea revocării ei dacă nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea măsurii [art. 493 alin. (4),(7) şi (8) din Codul de procedură penală].
    4. Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în punctul de vedere comunicat, a arătat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, măsura preventivă constând în interdicţia iniţierii sau suspendarea procedurii de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice este aplicabilă în cazul dizolvării şi al lichidării în procedura falimentului, reglementată în Legea nr. 85/2014.În esenţă, s-a susţinut că interpretarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în sensul includerii procedurii insolvenţei, în integralitatea sa, în sfera de aplicare a măsurii preventive constituie o interpretare extensivă a normei procesual penale care prevede o ingerinţă în exercitarea drepturilor fundamentale, interpretare extensivă de natură să conducă la neîndeplinirea exigenţei ca ingerinţa să fie reglementată prin lege.Prin urmare, s-a conchis în sensul că măsura preventivă prevăzută în art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu constă în interdicţia iniţierii ori suspendarea procedurii insolvenţei în general, ci numai în interdicţia iniţierii sau suspendarea dizolvării ori lichidării în procedura falimentului, ca procedură de insolvenţă reglementată în Legea nr. 85/2014, care implică dizolvarea şi conduce la lichidarea persoanei juridice.5. Opinia specialiştilor consultaţi5.1. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Craiova, în punctul de vedere comunicat, a susţinut în esenţă că aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi considerată compatibilă doar cu procedura dizolvării voluntare, neputând fi aplicată în cadrul procedurii insolvenţei reglementate de Legea nr. 85/2014.În susţinerea acestei opinii s-a arătat că scopul măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv suspendarea anumitor operaţiuni care vizează dispariţia persoanei juridice (dizolvare, lichidare), urmăreşte împiedicarea sustragerii persoanei juridice (suspect, inculpat) de la urmărirea penală sau de la judecată.Această măsură poate fi considerată compatibilă doar cu procedura dizolvării voluntare, nu şi cu procedura insolvenţei, procedură judiciară desfăşurată sub supravegherea/conducerea administratorului/lichidatorului judiciar şi cu controlul de legalitate al judecătorului-sindic.Imposibilitatea lichidării persoanei juridice în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014 ar conduce la efecte prejudiciabile faţă de creditori, în condiţiile în care, pe parcursul suspendării, aceştia se vor afla în imposibilitate de a-şi încasa creanţele înregistrate la masa credală, dar în egală măsură ar contraveni maximizării gradului de valorificare a activelor, principiu fundamental al procedurilor de insolvenţă, prin creşterea cheltuielilor cu administrarea şi conservarea bunurilor din masa patrimonială, ca şi prin scăderea valorii acestor bunuri.5.2. Facultatea de Drept din Bucureşti - Departamentul de drept penal, în punctul de vedere comunicat, a susţinut că, în interpretarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu poate fi interzisă iniţierea procedurii insolvenţei reglementate de Legea nr. 85/2014 şi nu poate fi suspendată procedura insolvenţei nici măcar în ceea ce priveşte dizolvarea şi lichidarea specifice acestei proceduri.Au fost prezentate consideraţii preliminare privitoare la procedura insolvenţei, definită ca o modalitate de protecţie a debitorului şi a creditorilor, desfăşurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, care trebuie derulată cu celeritate şi care nu reprezintă o alegere pentru debitor, precum şi consideraţii referitoare la noţiunile de dizolvare şi lichidare, în reglementarea Codului civil şi a Legii nr. 85/2014.S-a arătat că, pentru interpretarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală este necesar a fi clarificat scopul măsurilor preventive, menţionat în art. 493 din Codul de procedură penală, şi anume buna desfăşurare a procesului penal, înţelegând prin aceasta împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală sau de la judecată. S-a apreciat că prin „sustragere“ se înţelege doar o conduită deliberată de eludare a scopului acţiunii penale. Altfel spus, pentru a fi calificate ca „sustragere“, acţiunile persoanei juridice (dizolvarea şi lichidarea) trebuie să fie îndreptate către obstrucţionarea procesului penal.Scopul măsurii preventive nu poate fi de interzicere a oricăror proceduri de dizolvare sau lichidare. Prin urmare, simpla decizie de dizolvare sau lichidare, în absenţa unei conduite frauduloase, nu este prohibită, iar măsura preventivă a cărei interpretare şi aplicare este dedusă judecăţii nu poate fi dispusă cu atât mai puţin atunci când dizolvarea şi lichidarea sunt impuse prin lege.Au fost prezentate consideraţii referitoare la răspunderea penală în cazul reorganizării şi la creanţele persoanelor vătămate împotriva societăţii aflate în insolvenţă, conchizându-se că răspunderea penală şi procedura de insolvenţă coexistă.Totodată, s-a susţinut că efectele aplicării măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în cazul dizolvării şi lichidării din cadrul procedurii insolvenţei sunt negative pentru toate persoanele interesate de patrimoniul persoanei juridice, inclusiv faţă de creditorii ce ar putea, eventual, proveni din procesul penal.
    5.3. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti - Departamentul de drept privat, în punctul de vedere comunicat, a susţinut în esenţă că, din analiza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) pct. 46, art. 65 alin. (1) şi art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, coroborate cu dispoziţiile art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, rezultă că iniţierea procedurii insolvenţei, fiind rezultatul executării unei obligaţii legale, apare ca fiind incompatibilă cu aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, exercitarea unei obligaţii legale neputând fi asimilată cu o situaţie care ar împiedica buna desfăşurare a procesului penal. Pentru identitate de raţiune, şi suspendarea procedurii insolvenţei iniţiată în executarea unei obligaţii legale apare ca fiind incompatibilă cu dispoziţiile art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală.5.4. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş Bolyai - Departamentul de drept privat, în punctul de vedere comunicat, a susţinut în esenţă că măsura prevăzută de art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie interpretată în sensul că aceasta se aplică doar procedurii de dizolvare şi lichidare voluntară, nicidecum în cadrul unei proceduri de insolvenţă.Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura preventivă a interdicţiei suspendării dizolvării şi lichidării are ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, care presupune aplicarea unei sancţiuni şi a executării acesteia, deci a recuperării amenzii şi a eventualelor prejudicii stabilite prin punerea persoanei juridice condamnate în imposibilitate de a se sustrage de la executarea măsurilor penale luate împotriva sa.În fapt, pedeapsa aplicabilă unei persoane juridice este de natură pecuniară, astfel încât scopul instituirii măsurii prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu poate fi decât asigurarea recuperării prejudiciului.Măsura preventivă a interdicţiei suspendării dizolvării şi lichidării presupune existenţa intenţiei persoanei juridice de a se sustrage de la aplicarea pedepsei penale. Or, această intenţie nu se poate manifesta decât în cazul dizolvării şi lichidării voluntare.Din această perspectivă, s-a conchis că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu se justifică a fi extinsă la procedura falimentului, prin raportare la finalitatea procesului penal, fiind o măsură cu consecinţe doar în privinţa dizolvării şi lichidării voluntare.Totodată, raportându-se la economia dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală şi la garanţiile pe care legiuitorul le-a stabilit doar în favoarea persoanei juridice, subiect al măsurii preventive, s-a conchis că aceasta este o măsură cu consecinţe doar în privinţa dizolvării şi lichidării voluntare.Procedura falimentului este o procedură în care scopul legii este acoperirea creanţelor creditorilor persoanei juridice astfel dizolvate. Lipsa unei protecţii pentru creditori în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu poate reprezenta decât un argument suplimentar în favoarea interpretării sintagmei „dizolvare şi lichidare“ ca fiind dizolvare şi lichidare voluntară.Un alt argument în susţinerea opiniei formulate este acela că judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate suspenda o altă procedură iniţiată pe tărâmul dreptului civil, iar judecătorul-sindic nu are atribuţia de a-şi suspenda o hotărâre deja pronunţată, de intrare în faliment, care implică şi lichidarea.Prin urmare, s-a conchis în sensul că procedura insolvenţei în etapa falimentului nu poate fi suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală sau al dispoziţiilor art. 413 din Codul de procedură civilă, aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală în cadrul procedurii de insolvenţă fiind incompatibilă cu scopul legii insolvenţei, cu respectarea dreptului la un proces echitabil în ceea ce îi priveşte pe creditorii procedurii insolvenţei şi chiar cu scopul legii penale, anume acela de a sancţiona persoana juridică inculpată nu prin menţinerea în fiinţă a acesteia, ci prin recuperarea efectivă a amenzii aplicate ca sancţiune penală şi a eventualelor alte prejudicii sub aspect civil.
    6. Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, în memoriul amicus curiae depus cu privire problema de drept supusă dezlegării, a examinat problema compatibilităţii dintre măsura interzicerii dizolvării ca măsură preventivă în materie penală şi procedura de insolvenţă.Astfel, pornind de la caracterul concursual al procedurii insolvenţei, s-a susţinut că orice măsură, comportament sau, în general, orice acţiune realizată în cadrul acestei proceduri dobândeşte acest caracter concursual, pentru că afectează, în egală măsură, de o manieră insolidum, drepturile şi interesele întregii mase credale.
    Tocmai de aceea, instituirea măsurii interdicţiei deschiderii unei proceduri de insolvenţă sau suspendarea acesteia, în cazul în care aceasta ar fi fost deja deschisă, ca măsură preventivă în procesul penal, afectează în realitate masa credală, aceasta fiind, în final, subiectul de drept concursual care suferă, în mod direct, efectele măsurii.În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană de Justiţie a subliniat faptul că insolvenţa este o stare de fapt, reprezentând un element obiectiv al unei analize economice, aflată sub incidenţa unei ordini de drept (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Nerea SpA c./Regione Marche, Cauza C-245/16). Mai mult, s-a considerat că starea de insolvenţă nu este şi nu poate fi corolarul unei culpe a debitorului, neputând atrage sancţiuni prin chiar acest fapt.În consecinţă, interdicţia de a accesa sau a derula în continuare o procedură de insolvenţă, ca măsură preventivă în procesul penal, se opune chiar modului în care este reglementată arhitectura procedurilor de insolvenţă (ratio legis), constituind, totodată, o gravă barieră în calea drepturilor concursuale, legitime ale creditorilor.Insolvenţa reprezintă un remediu necesar al unei stări de dificultate financiară, însă, în cazul în care nu se permite accesarea acesteia de către cei interesaţi, insolvenţa reprezintă ea însăşi un risc major de contaminare a altor agenţi economici viabili.Practic, deschiderea procedurii de insolvenţă, prin toate pârghiile şi mecanismele sale de funcţionare, reuşeşte să îl „izoleze“ pe debitorul afectat, protejând astfel mediul economic de propagarea unor consecinţe nocive. Mai mult decât atât, starea de insolvenţă îl obligă pe debitor să acţioneze în primul rând transparent şi responsabil faţă de partenerii săi de afaceri, prin formularea cererii de deschidere a procedurii, iar în al doilea rând precaut şi diligent, prin anunţarea faptului că este parte într-o astfel de procedură.Prin urmare, interpretarea dispoziţiilor legale analizate într-o manieră care să conducă la interzicerea accesării sau derulării procedurii de insolvenţă ar fi contrară dispoziţiilor art. 135 din Constituţie, întrucât afectează libera derulare a relaţiilor comerciale, instituind blocaje şi afectând şi alţi parteneri comerciali în afara debitorului insolvent.De asemenea, o astfel de interpretare ar fi contrară oricăror mecanisme de protecţie şi de garantare a dreptului de proprietate, în sensul dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, întrucât drepturile de creanţă ale creditorilor ar fi blocate în realizarea lor, deşi acestea reprezintă, în mod cert, un „drept de proprietate“, în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, drept fundamental ce poate fi invocat în ordinea juridică internă de orice persoană interesată.Nu în ultimul rând, s-a apreciat că s-ar încălca şi dreptul de liber acces la justiţie, consacrat de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, dintr-o dublă perspectivă: (i) aceea a debitorului, care nu mai poate accesa procedura-remediu, singura în măsură a-i asigura şansa de redresare a activităţii, sau, după caz, de remitere legală de datorie; (ii) aceea a creditorilor, care nu mai pot participa la efectivitatea mecanismelor de realizare a creanţelor, într-o procedură concursuală.Pe de altă parte, procedura de insolvenţă este o procedură judiciară, care se derulează sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, garant al acestei proceduri.S-a conchis în sensul că singura interpretare corectă este aceea a incidenţei măsurii preventive doar în cazul lichidărilor voluntare, reglementate de Legea nr. 31/1990.
    7. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieÎn urma verificării jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se constată că instanţa supremă s-a pronunţat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării.Astfel, prin Încheierea din 21 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.827/2/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 196 din 5 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.901/1/2016 de Completul de 5 judecători, s-a reţinut: „Reiterând scopul pentru care legiuitorul în noua reglementare, prin art. 493 Cod procedură penală, a introdus şi această măsură preventivă a fost acela de a nu permite unei persoane juridice de a se sustrage de la răspunderea penală, astfel încât, dacă persoana juridică încearcă să se sustragă voluntar de la răspundere penală, trebuie să poată fi luate măsuri preventive specifice, însă, dacă iniţiativa nu aparţine acesteia, de principiu trebuie să permită desfăşurarea în continuare a procedurilor aşa cum prevede legea specială. Mai mult, procedura insolvenţei, odată deschisă, ar trebui să fie un flux continuu şi neîntrerupt de acte juridice, operaţiuni şi procese, cu un parcurs de regulă ireversibil, este un itinerar care trebuie derulat cu celeritate, în scopul acoperirii creanţelor.Pe de altă parte, forţarea menţinerii unei societăţi economice, în condiţiile în care aceasta nu mai generează profit şi devine chiar producătoare de prejudicii, ori imposibilitatea valorificării unor bunuri, bunuri care îşi diminuează valoarea sau care devin greu de vândut, poate reprezenta o ingerinţă în dreptul de proprietate al terţilor (creanţa lor reprezentând un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului). Totodată, atingerea adusă dreptului de proprietate poate să nu fie nici proporţională, întrucât rupe justul echilibru între exigenţele interesului general şi imperativele legate de protejarea drepturilor fundamentale. Astfel, „interesul public“ (general), deseori invocat pentru a justifica ţinerea în loc a procedurii insolvenţei există, dar acest interes general nu poate fi absolut, ci trebuie să se subsumeze condiţiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului“.Totodată, prin Decizia nr. 1/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, în interpretarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968), s-a statuat că „existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare:a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat;b)
    nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014;
    c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014“.
    8. Jurisprudenţa Curţii ConstituţionaleDispoziţiile art. 493 din Codul de procedură penală au făcut obiectul analizei instanţei de contencios constituţional, în cadrul mai multor excepţii de neconstituţionalitate.Astfel, examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 493 din Codul de procedură penală, din perspectiva încălcării prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor, ale art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, ale art. 40 alin. (1) referitor la dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere, ale art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, ale art. 45 referitor la libertatea economică şi ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 139 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016:38. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că măsurile preventive aplicabile persoanei juridice sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie libertatea economică, fie dreptul de proprietate privată al acesteia. Măsurile preventive pot fi luate în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la propunerea procurorului sau de către judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, după caz, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o infracţiune şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal. Cu toate acestea, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din Codul de procedură penală, aceste măsuri pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea lor, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile, legiuitorul nu a reglementat şi cu privire la durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse.39. (...) scopul acestor restrângeri constă atât în prevenirea producerii unor noi pierderi, cât şi în atingerea finalităţii proprii a procesului penal, şi anume tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. Prin urmare, ţinând seama de faptul că, în acord cu art. 136 din Codul penal, pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale (amenda) şi complementare (dizolvarea persoanei juridice, suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la unu la 3 ani, plasarea sub supraveghere judiciară şi afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare), atunci măsurile preventive care pot fi luate faţă de un inculpat persoană juridică îşi găsesc deplina justificare în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. În măsura în care s-ar institui un termen maxim până la care pot fi prelungite/menţinute măsurile preventive faţă de persoana juridică, atunci s-ar nega însuşi scopul acţiunii penale, şi anume acela de a trage la răspundere penală persoana juridică, întrucât, prin permiterea dizolvării, lichidării, fuziunii sau divizării sale, obiectul acţiunii penale, astfel consacrat de art. 14 din Codul de procedură penală, ar rămâne fără finalitate. Or, tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni este un deziderat al ordinii publice, care legitimează, pe cale de consecinţă, instituirea măsurilor reclamate. Astfel, deşi în urma finalizării procesului penal instanţa de judecată ar dispune condamnarea persoanei juridice inculpate, aceasta nu mai poate fi trasă la răspundere penală, deoarece şi-a pierdut identitatea prin dispariţia sa juridică şi radierea din Registrul comerţului. Aşa cum însuşi textul legal criticat dispune, luarea măsurilor preventive are ca scop buna desfăşurare a procesului penal, care presupune implicit garantarea, în eventualitatea unei hotărâri definitive de condamnare, a executării pedepsei aplicate. În plus, prin natura lor, măsurile preventive nu împiedică persoana juridică suspectă/inculpată să desfăşoare activităţi comerciale, aceasta fiind limitată să efectueze acte de comerţ şi să intre în relaţii contractuale cu terţe persoane.În acelaşi sens sunt Decizia nr. 451 din 7 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 6 decembrie 2013, Decizia nr. 15 din 22 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 10 februarie 2004, Decizia nr. 896 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 29 iulie 2010, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, şi Decizia nr. 34 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 19 aprilie 2017.
    9. Raportul asupra recursului în interesul legiiJudecătorii-raportori, prin raportul întocmit în cauza vizând interpretarea şi aplicarea în mod unitar a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în privinţa procedurii de insolvenţă a persoanelor juridice prevăzută de Legea nr. 85/2014, au constatat că recursul în interesul legii este admisibil.În analiza problemei de drept supuse dezlegării în prezentul recurs în interesul legii, raportul a analizat noţiunea de personalitate juridică şi modul în care aceasta încetează, cuprinzând, totodată, o analiză comparativă a celor două proceduri speciale vizate, respectiv procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2014 şi procedura măsurii preventive reglementată de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.Rezumând problema de drept care a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorii-raportori au apreciat în esenţă că de lege lata măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, vizând interdicţia iniţierii sau suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, nu exceptează de la aplicare dizolvarea ori lichidarea persoanei juridice din procedura falimentului, ca etapă a procedurii insolvenţei.Totodată, faţă de multitudinea de etape şi operaţiuni pe care le presupune procedura insolvenţei, judecătorii-raportori au susţinut că intervenţia instanţei penale în procedura insolvenţei pentru a împiedica dispariţia persoanei juridice supuse urmăririi penale trebuie să aibă loc la momentul primului act ce marchează începutul dispariţiei persoanei juridice - intrarea în faliment şi, implicit, dizolvarea persoanei juridice, etapă în care identitatea titularului cererii de deschidere a procedurii insolvenţei s-a pierdut, interesul particular al celui care a sesizat judecătorul-sindic fiind înlocuit de un interes colectiv, al tuturor titularilor de creanţe împotriva debitorului aflat în încetare de plăţi.O astfel de interpretare a fost apreciată ca fiind în concordanţă cu art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, text de lege ce face referire expresă la interzicerea iniţierii ori suspendarea procedurii de dizolvare şi lichidare, fără să distingă între dizolvarea şi lichidarea voluntară reglementată de Codul civil şi de Legea nr. 31/1990 şi dizolvarea şi lichidarea dispuse de judecătorul-sindic în etapa falimentului din procedura insolvenţei, ambele forme având ca efect încetarea personalităţii juridice a entităţii supuse procedurii de dizolvare şi lichidare şi, în final, dispariţia persoanei juridice.S-a apreciat că măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală vizează atât procedura de dizolvare şi lichidare voluntară, cât şi procedura de dizolvare şi lichidare a unei persoane juridice în temeiul Legii nr. 85/2014. Măsura preventivă poate fi dispusă în toate ipotezele în care este vorba despre dizolvare sau lichidare - art. 245 şi următoarele din Codul civil şi art. 227-237^1 - 252-270^2 din Legea nr. 31/1990, inclusiv în situaţiile de dizolvare şi lichidare prevăzute de Legea nr. 85/2014, întrucât legea nu distinge.În argumentarea punctului de vedere formulat a fost avut în vedere şi scopul măsurilor preventive, menţionat în art. 493 din Codul de procedură penală, şi anume buna desfăşurare a procesului penal, reţinându-se că, spre deosebire de măsurile preventive aplicate unei persoane fizice, care au ca finalitate unică împiedicarea sustragerii de la urmărirea penală sau prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni, conform art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul persoanei juridice, legiuitorul a înţeles să facă o distincţie, prevăzând în art. 493 alin. (1) din acelaşi act normativ că finalitatea măsurilor preventive aplicate persoanei juridice este cu precădere asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal.Totodată, s-a reţinut că problema a fost analizată de Curtea Constituţională, în considerentele Deciziei nr. 139/2016: „... scopul acestor restrângeri constă atât în prevenirea producerii unor noi pierderi, cât şi în atingerea finalităţii proprii a procesului penal, şi anume tragerea la răspundere penală a persoanei juridice... Aşa cum însuşi textul criticat dispune, luarea măsurilor preventive are ca scop buna desfăşurare a procesului penal care presupune, implicit, garantarea, în eventualitatea unei hotărâri definitive de condamnare, a executării pedepsei aplicate. (...)“S-a apreciat în cuprinsul raportului că, faţă de dezlegările date de Curtea Constituţională, nu poate fi reţinut nici argumentul conform căruia prin „blocarea“ procedurii insolvenţei ar fi încălcat principiul fundamental al acesteia - maximizarea gradului de valorificare a activelor, întrucât, pe de o parte, dreptul creditorilor la încasarea creanţelor prin valorificarea la maximum a averii debitorului insolvabil poate suporta limitări în vederea protejării unui interes general - asigurarea finalităţii procesului penal prin tragerea la răspundere penală a unui subiect de drept care beneficiază de toate atributele personalităţii sale juridice, astfel cum a arătat instanţa de contencios constituţional, iar, pe de altă parte, potrivit alineatului 4 al articolului 493 din Codul de procedură penală, măsurile preventive se dispun pentru o perioadă limitată de timp - maximum 60 de zile, putând fi prelungite doar dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri.În ceea ce priveşte argumentul conform căruia măsura preventivă ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii se aplică doar dizolvării şi lichidării voluntare, întrucât sancţiunea pe care o aplică judecătorul penal prin hotărârea de condamnare a unei persoane juridice este amenda penală, care, din perspectiva Legii nr. 85/2014, este o simplă creanţă fiscală ce urmează a fi executată în ordinea de prioritate prevăzută de art. 161 din legea anterior menţionată, astfel încât natura acestei creanţe nu justifică întârzierea în recuperarea altor creanţe prioritare, întârziere provocată prin suspendarea procedurii, judecătorii raportori au arătat că acesta nu poate fi primit, întrucât scopul procesului penal nu ar mai putea fi atins în eventualitatea dispariţiei persoanei juridice până la finalizarea procesului penal.Şi sub acest aspect, s-a subliniat dezlegarea dată de Curtea Constituţională, reţinându-se că argumentele expuse în Decizia nr. 139/2016 nu pot fi ignorate de judecător: „... tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni este un deziderat al ordinii publice, care legitimează, pe cale de consecinţă, instituirea măsurilor reclamate. Astfel, deşi în urma finalizării procesului penal instanţa de judecată ar dispune condamnarea persoanei juridice inculpate, aceasta nu mai poate fi trasă la răspundere penală, deoarece şi-a pierdut identitatea prin dispariţia sa juridică şi radierea din Registrul comerţului. Aşa cum însuşi textul legal criticat dispune, luarea măsurilor preventive are ca scop buna desfăşurare a procesului penal, care presupune implicit garantarea, în eventualitatea unei hotărâri definitive de condamnare, a executării pedepsei aplicate“.Prin urmare, constatând sensul neechivoc al normei ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, s-a conchis în sensul că interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014.10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:10.1. Analiza condiţiilor de admisibilitateVerificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, care enumeră subiectele de drept care pot promova recurs în interesul legii, se constată că această primă condiţie de admisibilitate, legată de titularul sesizării, este îndeplinită în cauză, recursul de faţă fiind formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.De asemenea, verificând jurisprudenţa ataşată actului de sesizare, care relevă soluţionarea, în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a problemei de drept care face obiectul judecăţii, se constată îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 471 alin. (3) şi de art. 472 din Codul de procedură penală.
    10.2. Dispoziţiile legale supuse interpretării şi aplicării unitare:Art. 493 din Codul de procedură penală - Măsurile preventive(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:a) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; (...)10.3. Dispoziţii legale ce prezintă relevanţă în dezlegarea problemei de drept10.3.1. Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă:Articolul 66(1) Debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei.(2)
    Dacă la data expirării termenului prevăzut la alin. (1) debitorul este angrenat, cu bună-credinţă, în negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor sale, acesta are obligaţia de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de 5 zile de la eşuarea negocierilor.
    (3) Dacă în cursul negocierilor derulate în cadrul unei proceduri de mandat ad-hoc sau de concordat preventiv debitorul ajunge în stare de insolvenţă, dar există presupunerea rezonabilă, bazată pe indicii temeinice, că rezultatele negocierilor ar putea fi valorificate în termen scurt prin încheierea unui acord extrajudiciar, debitorul, de bună-credinţă, trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii în condiţiile şi termenul prevăzute la alin. (2). În caz contrar, debitorul trebuie să introducă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.(4) Debitorul în cazul căruia apariţia stării de insolvenţă este iminentă va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentului titlu. (...)
    Articolul 145(1) Judecătorul-sindic va decide, prin sentinţă sau, după caz, prin încheiere, în condiţiile art. 71, intrarea în faliment în următoarele cazuri:A. a) debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;b) debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare;
    c) niciunul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare, potrivit dispoziţiilor art. 132, sau niciunul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
    B. debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;C. obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin planul confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale;D. a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea debitorului în faliment, potrivit art. 92 alin. (5) sau art. 97 alin. (5);E. în cazurile prevăzute la art. 75 alin. (4) şi art. 143 alin. (3).
    (2) Prin hotărârea prin care se decide intrarea în faliment, judecătorul-sindic va pronunţa dizolvarea debitorului persoană juridică şi va dispune:a) ridicarea dreptului de administrare al debitorului;b) în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu, precum şi stabilirea atribuţiilor şi a onorariului acestuia, în conformitate cu criteriile aprobate prin legea de organizare a profesiei;c) în cazul procedurii simplificate, confirmarea în calitate de lichidator judiciar a administratorului judiciar, desemnat potrivit prevederilor art. 57 alin. (2) sau art. 73, după caz;d) termenul maxim de la intrarea în faliment în cadrul procedurii generale, de predare a gestiunii averii de la debitor/administratorul judiciar către lichidatorul judiciar, împreună cu lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii prevăzute la art. 84 alin. (2);e) întocmirea de către administratorul judiciar şi predarea către lichidatorul judiciar, în termen de maximum 5 zile de la intrarea în faliment, în cadrul procedurii generale, a unei liste cuprinzând numele şi adresele creditorilor şi toate creanţele acestora la data intrării în faliment, cu indicarea celor născute după deschiderea procedurii, a tabelului definitiv al creanţelor şi a oricăror alte tabele întocmite în procedură, a oricăror rapoarte de distribuţie, a listei actelor şi operaţiunilor efectuate după data deschiderii procedurii. Această obligaţie revine administratorului special, cu avizul administratorului judiciar, dacă, până la data deschiderii procedurii falimentului, nu a fost ridicat dreptul de administrare;f) notificarea intrării în faliment.
    (3) În cazul intrării în faliment, încheierea sau, după caz, sentinţa va indica şi termenele prevăzute la art. 146 alin. (2) sau, după caz, la art. 147 alin. (2).(4) După intrarea în faliment în procedura generală, dispoziţiile art. 99-114 vor fi aplicate, dacă este necesar, în mod corespunzător, în ceea ce priveşte creanţele născute între data deschiderii procedurii şi data intrării în faliment, precum şi procedura de admitere a acestora.
    Articolul 154(1) Lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic. Pentru maximizarea valorii averii debitorului, lichidatorul judiciar va face toate demersurile de expunere pe piaţă, într-o formă adecvată, a acestora, cheltuielile de publicitate fiind suportate din averea debitorului.(2) Lichidarea va începe îndată după finalizarea de către lichidatorul judiciar a inventarierii şi depunerea raportului de evaluare. Bunurile vor putea fi vândute în bloc sau individual. Orice vânzare în bloc a bunurilor, ca subansamblu funcţional, indiferent dacă se face în reorganizare sau în faliment, poate fi considerată transfer de active dacă îndeplineşte dispoziţiile art. 128 alin. (7) din Legea nr. 571/2003. Tipul de vânzare a bunurilor, respectiv licitaţie publică, negociere directă sau o combinaţie a celor două şi regulamentul de vânzare corespunzător modalităţii de vânzare pentru care se optează sunt aprobate de adunarea creditorilor pe baza propunerii lichidatorului judiciar. În cazul licitaţiei publice, publicitatea se va face şi prin afişare pe site-ul Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România. În vederea evaluării bunurilor din averea debitorului, cu acordul comitetului creditorilor, lichidatorul judiciar poate să angajeze, în numele debitorului, un evaluator şi să îi stabilească onorariul. Evaluatorii trebuie să fie membri ai Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor din România, iar evaluarea trebuie efectuată în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare.(3) Bunurile din averea debitorului vor fi evaluate atât în bloc, cât şi individual. Evaluarea în bloc are în vedere fie evaluarea totalităţii bunurilor din averea debitorului, fie evaluarea subansamblurilor funcţionale.
    Articolul 174(1) În orice stadiu al procedurii prevăzute de prezentul titlu, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va audia de urgenţă creditorii într-o şedinţă, iar în cazul refuzului exprimat de aceştia de a avansa sumele necesare sau în cazul neprezentării acestora, deşi s-a îndeplinit procedura citării prin BPI, va da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.(...)
    10.3.2. Legea societăţilor nr. 31/1990:Articolul 227(1) Societatea se dizolvă prin:a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
    c) declararea nulităţii societăţii;d) hotărârea adunării generale;e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;f) falimentul societăţii;g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
    (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), asociaţii trebuie să fie consultaţi de către consiliul de administraţie, respectiv de directorat, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei societăţii, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. În lipsă, la cererea oricăruia dintre asociaţi, tribunalul poate dispune, prin încheiere, efectuarea consultării conform art. 119 alin. (3).
    (3) Dacă procedura prevăzută la alin. (2) nu este îndeplinită, la expirarea duratei menţionate în actul constitutiv orice persoană interesată sau Oficiul Naţional al Registrului Comerţului poate sesiza judecătorul-delegat pentru constatarea dizolvării societăţii.(4) Lichidarea şi radierea societăţii se efectuează potrivit dispoziţiilor art. 237 alin. (6)-(10).
    Articolul 228(1) Societatea pe acţiuni se dizolvă:a) în cazul şi în condiţiile prevăzute la art. 153^24;b) în cazul şi în condiţiile prevăzute la art. 10 alin. (3).
    (2) Prevederile alin. (1) lit. a) se aplică în mod corespunzător şi societăţii cu răspundere limitată.
    Articolul 229(1) Societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.(2) Se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte continuarea existentei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.(3) Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică şi societăţilor în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, dacă acele cauze privesc pe singurul asociat comanditat sau comanditar.Articolul 237
    (1) La cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului; tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care:a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;b) acţionarii/asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut ori reşedinţa cunoscută;c) nu mai sunt îndeplinite condiţiile referitoare la sediul social, inclusiv ca urmare a expirării duratei actului care atestă dreptul de folosinţă asupra spaţiului cu destinaţie de sediu social ori transferului dreptului de folosinţă sau proprietate asupra spaţiului cu destinaţie de sediu social;d) a încetat activitatea societăţii sau nu a fost reluată activitatea după perioada de inactivitate temporară, anunţată organelor fiscale şi înscrisă în registrul comerţului, perioadă care nu poate depăşi 3 ani de la data înscrierii în registrul comerţului;e) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii;f) societatea nu şi-a depus situaţiile financiare anuale şi, după caz, situaţiile financiare anuale consolidate, precum şi raportările contabile la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, în termenul prevăzut de lege, dacă perioada de întârziere depăşeşte 60 de zile lucrătoare;g)
    societatea nu şi-a depus la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor Publice, în termenul prevăzut de lege, declaraţia că nu a desfăşurat activitate de la constituire, dacă perioada de întârziere depăşeşte 60 de zile lucrătoare.
    10.4. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine următoarele:Dezlegarea problemei de drept sesizate prin recursul în interesul legii care a creat divergenţa de practică judiciară, vizând posibilitatea aplicării măsurii preventive a interdicţiei iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurilor de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice, prevăzută de dispoziţiile art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală şi în procedura specială instituită de Legea nr. 85/2014, este necesar a fi supusă unei abordări multiple care să valorifice, corelat, incidenţa dispoziţiilor legale care reglementează domenii juridice diferite.Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii constată că problema de drept supusă dezlegării se află la confluenţa, prima facie, a legii de procedură penală şi a celor ce guvernează societăţile comerciale, iar aceasta se situează prioritar nu pe tărâmul principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, ci pe tărâmul concursului dintre mai multe legi. Prin urmare, analiza nu poate fi realizată exclusiv din perspectiva legii de procedură penală, ci trebuie să pornească de la interpretarea scopului diferitelor reglementări, rezultat din economia acestora sau din expunerea de motive a actelor normative, combinată, în caz de conflict sau de divergenţă, cu principiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut perea.A admite că soluţia la această problemă o reprezintă aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus echivalează cu o cercetare superficială a acesteia, iar simplul exemplu al cazului în care dizolvarea este dispusă ca pedeapsă complementară aplicată definitiv persoanei juridice, caz în care executarea pedepsei nu poate fi suspendată printr-o măsură preventivă luată într-un alt dosar, este suficient pentru a demonstra că textul nu reclamă o atare interpretare.De altfel, o analiză din perspectiva concursului dintre mai multe legi a fost realizată de instanţa supremă prin Decizia nr. 1/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 25 februarie 2020, pronunţată într-o problemă asemănătoare, respectiv interpretarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968), prin care s-a stabilit că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014.Considerentele acestei decizii, care vizează o măsură procesuală cu caracter real, prezintă relevanţă şi în prezenta cauză, în care problema de drept a cărei dezlegare se solicită se referă la o măsură procesuală cu caracter personal. În motivarea soluţiei s-au arătat următoarele:81. Potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2014, «scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia».82. Aşadar, Legea nr. 85/2014 are două componente esenţiale: una privind prevenirea insolvenţei şi cea de-a doua privind procedura insolvenţei în scopul acoperirii pasivului debitoarei.83. Sub cel de-al doilea aspect, care interesează în cauză, rezultă că procedura insolvenţei este o procedură execuţională, concursuală şi colectivă, desfăşurată de «organele care aplică procedura» (aşa cum sunt denumite chiar în titlul II capitolul I secţiunea a 2-a din Legea nr. 85/2014), respectiv de: instanţele judecătoreşti (tribunalul, în primă instanţă, şi curtea de apel, în calea de atac - art. 41 şi 43), judecătorul-sindic (care funcţionează în cadrul tribunalului), administratorul judiciar şi lichidatorul judiciar (practicieni în insolvenţă, desemnaţi de către judecătorul-sindic pentru administrarea procedurii insolvenţei - art. 57-64).84. În fine, procedura insolvenţei este o procedură de executare silită concursuală şi colectivă la care participă toţi creditorii împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de lege (art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014).85. Procedura falimentului este procedura de insolvenţă, concursuală, colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia, pentru acoperirea pasivului (art. 5 pct. 45).86. Cu alte cuvinte, procedura insolvenţei (în componentele sale distincte), fiind una judiciară, prin excelenţă, desfăşurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, nu implică în totalitate voinţa debitorului în ceea ce priveşte modalitatea concretă de valorificare a bunurilor sale în scopul acoperirii creanţelor. Ca atare, din acest punct de vedere, această procedură presupune o înstrăinare/vânzare silită a bunurilor (iar nu de bunăvoie), chiar şi în cazul reorganizării, de vreme ce şi în acest caz planul de reorganizare este supus analizei creditorilor şi apoi aprobării de către judecătorul-sindic (art. 134-140).87. Aşadar, pornind de la analiza celor două instituţii juridice aflate în concurs, respectiv măsura asigurătorie dispusă în procesul penal asupra unor bunuri ale debitoarei, aflată în procedura insolvenţei, şi măsura de valorificare a bunurilor debitoarei în procedura insolvenţei, trebuie făcute câteva distincţii.88. Aşa cum a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2018, mai întâi trebuie avut în vedere faptul că dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, astfel cum reglementează dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care consacră caracterul de drept comun al dreptului procesual civil, chiar în materie penală, dacă această materie nu conţine dispoziţii contrare.
    89. De asemenea, tot cu titlu preliminar, trebuie subliniat faptul că o măsură asigurătorie dispusă în procesul penal are scopul de a împiedica sustragerea de către proprietar a bunurilor sale de la o eventuală valorificare silită sau, în sens larg, de la valorificarea gajului general al creditorilor săi, precum şi de a împiedica ascunderea, distrugerea, înstrăinarea acestor bunuri a căror executare silită s-ar putea face ulterior, după obţinerea titlului executoriu (adică a hotărârii penale privind obligarea inculpatului la repararea pagubei produse părţii civile, obligarea la plata unei amenzi penale, obligarea la plata cheltuielilor judiciare sau a hotărârii definitive privind confiscarea specială sau extinsă). Măsura asigurătorie în procesul penal constă în «indisponibilizarea» acestor bunuri (mobile sau imobile) - art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că debitorul nu mai poate dispune de bunăvoie de aceste bunuri până la momentul executării silite, efectul acestei măsuri fiind, prin excelenţă, unul preventiv, acelaşi ca măsura asigurătorie dispusă într-un proces civil.90. Or, valorificarea bunurilor debitoarei în procedura insolvenţei nu reprezintă un act de dispoziţie la îndemâna debitoarei, pentru a se considera că pe această cale bunurile asupra cărora poartă măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal sunt sustrase, în mod nelegal, de sub sechestru, ci această procedură se desfăşoară sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic şi sub coordonarea administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului judiciar.91. Pe de altă parte, indisponibilizarea nu conferă acestor bunuri caracter de inalienabilitate şi insesizabilitate, aşa cum reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 2/2018 (paragrafele 67 şi 68), ceea ce conduce la concluzia că nu există nicio incompatibilitate între existenţa acestei măsuri şi valorificarea drepturilor creditorilor din procedura insolvenţei asupra debitoarei, cu atât mai mult cu cât măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal nu conferă beneficiarului acestora calitatea de creditor preferenţial în raport cu creditorii din cadrul procedurii insolvenţei, aceştia din urmă putând fi chiar titularii unor drepturi reale sau ai unor garanţii care îi situează pe poziţii privilegiate în etapa distribuirii fondurilor, conform art. 161 din Legea nr. 85/2014. (...)A. Atunci când măsura asigurătorie este instituită în vederea reparării prejudiciului părţii civile sau a recuperării cheltuielilor judiciare (...)100. Consecinţa acestei măsuri constă în menţinerea bunului în proprietatea celui ce urmează a fi obligat prin soluţionarea laturii civile a procesului penal, adică tocmai efectul de indisponibilizare la care face referire Codul de procedură penală, ce vizează împiedicarea vânzării bunului de bunăvoie de către cel la care se referă măsura sechestrului, nicidecum împiedicarea vânzării silite a bunului, chiar şi prin intermediul unei proceduri concursuale (a insolvenţei).101. Când bunurile vizate de măsura sechestrului asigurător aparţin unei persoane aflate în procedura falimentului, un astfel de avantaj patrimonial nu mai poate fi menţinut, dat fiind faptul că dispoziţiile legii insolvenţei nu instituie niciun tratament privilegiat în ceea ce priveşte creanţa unei părţi civile din cadrul unui proces penal, faţă de ceilalţi creditori din aceeaşi procedură. (...)106. Conform art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, creanţa unei părţi vătămate din cadrul procesului penal se înscrie sub condiţie suspensivă, până la soluţionarea acţiunii civile din procesul penal; în cazul în care această acţiune nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenţei, eventualele creanţe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obţinute din acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale exercitate conform art. 169.107.
    Aşadar, textul de lege evidenţiază intenţia clară a legiuitorului de a nu prelungi/suspenda/împiedica derularea procedurii insolvenţei până la soluţionarea acţiunii civile din cadrul procesului penal, în condiţiile în care o astfel de prelungire/suspendare/împiedicare pe durată nedeterminată ar atrage după sine cheltuieli suplimentare şi ar fi de natură a aduce atingere drepturilor celorlalţi creditori de a-şi vedea acoperite creanţele într-un termen rezonabil, dar şi pe aceea de a stabili caracterul de lege civilă aplicabilă şi în procesul penal Legii nr. 85/2014.
    108. Toate aceste dispoziţii reglementează necesitatea continuării procedurii insolvenţei, în baza regulilor sale specifice, în ciuda preexistenţei sau apariţiei unei măsuri asigurătorii în procesul penal, cu atât mai mult cu cât nu rezultă din nicio dispoziţie legală reglementată de legea penală sau procesual penală sau de legea civilă, care să confere beneficiarului unei măsuri asigurătorii din procesul penal un titlu preferenţial ce ar urma să se definitiveze în viitor, după obţinerea unui titlu executoriu în urma soluţionării acţiunii civile din procesul penal, partea civilă câştigătoare fiind cel mult un creditor chirografar care are acelaşi regim cu orice creditor chirografar dintr-un proces civil obişnuit, beneficiind doar de gajul general al creditorilor chirografari, cu posibilităţile reglementate de legea specială, respectiv de Legea nr. 85/2014
    Trecând la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, trebuie arătat că, din perspectiva legii procesual penale, măsurile preventive sunt definite ca măsuri procesuale cu caracter personal, de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia.Referitor la persoana juridică, dispoziţiile art. 493 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd că măsurile preventive se iau „numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal“. Deşi textul este diferit de cel corelativ din materia măsurilor preventive în cazul persoanei fizice, art. 202 din Codul de procedură penală statuând că măsurile preventive se iau „în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni“, în realitate, analizând fiecare dintre măsurile preventive aplicabile persoanei juridice, se observă că scopul urmărit este unul similar.În acest sens, se reţine că măsurile preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice) şi de art. 493 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală (interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale) urmăresc conservarea personalităţii juridice, astfel încât să se poată desfăşura urmărirea penală şi judecarea cauzei, iar la finalul procesului să poată fi angajată răspunderea penală. Cele două măsuri au ca scop împiedicarea sustragerii persoanei juridice de la urmărire penală sau judecată, pentru a se asigura atingerea finalităţii proprii a procesului penal, respectiv tragerea la răspundere penală a persoanei juridice. Întrucât prin lichidarea patrimoniului persoanei juridice nu se înţelege diminuarea acestuia, ci doar transformarea bunurilor în lichidităţi, fiind valorificat activul pentru satisfacerea creanţelor, nu se poate considera că măsurile preventive analizate previn şi conservarea patrimoniului.Măsurile preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. c) şi d) din Codul de procedură penală presupun interdicţia de a efectua operaţiuni patrimoniale susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial al persoanei juridice sau insolvenţa acesteia şi de a încheia anumite acte juridice, astfel că scopul lor este acela de conservare a patrimoniului persoanei juridice, pentru a preveni sustragerea de la executarea unei eventuale hotărâri de condamnare.În fine, măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, constând în interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea, are ca scop prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni.Totodată, se reţine că măsurile preventive aplicabile persoanei juridice sunt măsuri restrictive de drepturi, ce vizează în mod direct fie libertatea economică, fie dreptul de proprietate privată al acesteia, şi au, similar măsurilor preventive aplicabile persoanei fizice, un caracter facultativ, excepţional, trebuind să corespundă principiilor necesităţii şi proporţionalităţii.În cazul măsurii preventive ce face obiectul analizei, pornind de la faptul că prin buna desfăşurare a procesului penal se înţelege împiedicarea sustragerii de la urmărire penală sau judecată, precum şi de la împrejurarea că nu există o interdicţie legală de dizolvare sau de lichidare incidentă pentru simplul considerent că o persoana juridică este cercetată penal [art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nerealizând o prevenţie generală], concluzia ce se impune este că, prin instituirea acesteia, se urmăreşte prevenirea unui comportament fraudulos prin care se tinde la eludarea răspunderii penale.Concluzia este susţinută şi de cerinţa de necesitate a măsurii preventive a interdicţiei de dizolvare şi lichidare. În mod evident, un comportament impus de lege, cum este cel prevăzut de art. 66 din Legea nr. 85/2014, nu poate fi unul care să conducă la luarea vreunei măsuri preventive.
    În strânsă legătură cu măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală sunt şi dispoziţiile art. 495 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social“. În urma unei astfel de comunicări, organul judiciar trebuie să analizeze dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile pentru a se dispune o astfel de măsură. Aceasta, întrucât în cazul procedurilor de lichidare şi de dizolvare există ipoteze în care acestea nu au caracter voluntar.În ceea ce priveşte Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, aceasta instituie o procedură execuţională specială, aplicabilă cu prioritate ori de câte ori o societate comercială ori altă entitate - persoană juridică - se află în insolvenţă, conţinând dispoziţii legale de la care nu se poate deroga. Aceasta, întrucât dispoziţiile Legii nr. 85/2014 nu au caracter supletiv, ci dimpotrivă, imperativ, fiind edictate în apărarea unui interes general, anume acoperirea pasivului unei societăţi comerciale, concomitent, în măsura posibilului, cu acordarea unei şanse de redresare acestui actor de pe piaţa economică şi, odată activată una dintre procedurile pe care aceste dispoziţii legale le prevăd, ele impun tuturor participanţilor la procedură prescripţii obligatorii.Procedura insolvenţei este una execuţională, concursuală, colectivă, egalitară şi creează cadrul unic în care să se poată valorifica toate creanţele înregistrate la masa credală, desfăşurată strict sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, iar excepţiile de la rigorile acestei proceduri sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii reţine că procedura insolvenţei nu reprezintă o alegere pentru debitor, art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 statuând că: „debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei.“ Nerespectarea acestei obligaţii este sancţionată în art. 240 din Codul penal, potrivit căruia constituie infracţiunea de bancrută simplă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă.Astfel cum s-a arătat anterior, dispoziţiile care reglementează măsurile preventive vizează conduita suspectei sau inculpatei persoană juridică, care trebuie limitată în aşa fel încât să nu fie aptă a zădărnici demersurile de tragere a acesteia la răspundere penală.Măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală se referă la interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice, astfel că, în ceea ce o priveşte pe societatea comercială în discuţie, aceasta este vizată de interdicţia de iniţiere a procedurii de dizolvare ori de lichidare. Or, această interdicţie este în totală contradicţie cu obligaţia legală de a introduce o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei şi a cărei neîndeplinire atrage răspunderea penală a reprezentantului persoanei juridice.Pe de altă parte, cu referire la sintagma „procedura de dizolvare şi de lichidare“ a persoanei juridice se impun următoarele precizări:Astfel, în economia Legii nr. 31/1990 se poate vorbi despre o „procedură“ care are drept scop dizolvarea, lichidarea şi încetarea personalităţii juridice a unei societăţi comerciale, procedură voluntară ori pusă la dispoziţia unor persoane interesate ori autorizate în condiţiile dispoziţiilor art. 227-229 şi art. 237, coroborate cu dispoziţiile art. 252-270^2 din Legea nr. 31/1990, în care sunt prevăzute condiţiile dizolvării pe tipuri de societăţi, modalităţile dizolvării, titularii cererii de dizolvare, precum şi modalitatea în care se derulează, subsecvent dizolvării, operaţiunile de lichidare şi efectele acesteia asupra patrimoniului social şi asupra personalităţii juridice a societăţii.În schimb, în regimul Legii nr. 85/2014 dizolvarea, lichidarea şi radierea societăţii comerciale nu se constituie într-o veritabilă „procedură“, ci reprezintă efectul legal al deschiderii procedurii insolvenţei, mai precis efectul falimentului asupra societăţii, care, până la închiderea procedurii şi la radiere, îşi păstrează o capacitate de folosinţă limitată la operaţiunile lichidării.Rezultă, aşadar, că în condiţiile Legii nr. 85/2014 persoana juridică nu poate iniţia procedura de dizolvare ori de lichidare, dizolvarea şi lichidarea nu se dispun din voinţa persoanei juridice, ci pentru că sunt impuse de dispoziţiile legale din această materie. Similar concluziei din Decizia nr. 1/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atât timp cât procedura insolvenţei nu reprezintă un act de dispoziţie la îndemâna persoanei juridice debitoare, nu se poate considera că pe această cale se urmăreşte sustragerea de la răspunderea penală.În acest context, se poate aprecia cu just temei că exprimarea din textul art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la procedura de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice, nu este întâmplătoare, ea găsindu-şi acoperire doar în Legea nr. 31/1990, care reglementează o astfel de procedură.În ceea ce priveşte cea de a doua ipoteză a art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, dacă textul de lege ar fi extins şi în procedura reglementată de Legea nr. 85/2014, aceasta ar avea în vedere nu conduita persoanei juridice suspecte sau inculpate, debitoare în procedura insolvenţei, ci conduita judecătorului-sindic, întrucât dispoziţia preconizată cu titlu de măsură preventivă se referă la suspendarea procedurii de dizolvare şi/sau de lichidare, ceea ce presupune un proces execuţional pendinte.În acest punct de analiză se reţine că deschiderea procedurii falimentului, în oricare dintre modalităţile prevăzute de Legea nr. 85/2014, are ca efect dizolvarea societăţii falite, cu consecinţa trecerii la valorificarea bunurilor acesteia şi a păstrării unei capacităţi de folosinţă restrânse la operaţiunile lichidării.Ca urmare, trecerea la faliment, în oricare dintre modalităţile prevăzute de Legea nr. 85/2014, nu îi conferă judecătorului-sindic posibilitatea, ci obligaţia de a proceda, după verificarea îndeplinirii condiţiilor din dispoziţiile legale incidente, la luarea măsurilor ce se cuvin, subsecvente trecerii la faliment. Singurul în măsură să statueze asupra condiţiilor de aplicare a procedurii de insolvenţă, sub toate aspectele specifice speţei, este judecătorul-sindic, care nu poate fi supus vreunei ingerinţe a unei alte instanţe.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii constată că nu există nicio dispoziţie în Legea nr. 85/2014 care să prevadă posibilitatea ca judecătorul-sindic să suspende judecata în această procedură. Dimpotrivă, întreaga procedură se caracterizează prin celeritate, art. 40 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevăzând că organele care aplică procedura insolvenţei „trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea, în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni“. Prin derogare de la dispoziţiile Codului de procedură civilă, apelul nu suspendă executarea hotărârilor judecătorului-sindic - art. 43 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. Întreaga procedură trebuie să fie un flux continuu şi neîntrerupt de acte juridice, operaţiuni şi procese, cu un parcurs de regulă ireversibil, este un itinerar care trebuie derulat cu celeritate, în scopul acoperirii creanţelor^1.^1 Încheierea din 21 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.827/2/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 196 din 5 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.901/1/2016, a Completului de 5 judecători.^Pe de altă parte, făcând o analiză de ansamblu a dispoziţiilor legale care prevăd posibilitatea suspendării judecăţii unei cauze (civilă, penală sau de orice altă natură), se constată că, exceptând situaţia în care măsura este impusă de instanţa civilă chemată să se pronunţe asupra unei cereri de strămutare, legiuitorul nu a reglementat nicio altă situaţie în care suspendarea este dispusă de către un alt organ judiciar decât cel învestit cu soluţionarea dosarului (în fond sau în calea de atac). Întotdeauna competenţa exclusivă de a lua această măsură aparţine judecătorului cauzei, iar o dispoziţie contrară nici nu ar putea exista, întrucât ea ar fi în contradicţie flagrantă cu prevederile art. 21 din Constituţia României, ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.Aşadar, judecătorul penal nu poate să suspende judecarea unui dosar civil (sau de orice altă natură), măsura putând fi dispusă doar de către judecătorul cauzei civile şi doar atunci când există o dispoziţie legală (imperativă sau facultativă) care statuează în acest sens. Or, aşa cum s-a arătat, nu există o prevedere care să confere judecătorului-sindic posibilitatea de a suspenda procedura ca urmare a unei măsuri preventive dispuse faţă de persoana juridică debitoare.Dacă s-ar fi urmărit ca măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală să vizeze şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, s-ar fi reglementat legislativ luarea deciziei de suspendare de către judecătorul-sindic învestit cu soluţionarea cauzei (ca urmare a soluţiei instanţei penale) şi, totodată, întreaga procedură din perioada suspendării (atribuţiile lichidatorului judiciar, ale judecătorului-sindic şi ale creditorilor, modalitatea de asigurare a pazei activelor debitorului, gestionarea contabilităţii, suportarea costurilor etc.).De asemenea, similar altor situaţii în care dispoziţiile organului de urmărire penală/instanţei penale vatămă drepturi sau interese ale unor persoane care nu au calitatea de părţi sau participanţi în procesul penal, iar aceştia au posibilitatea recunoscută de lege să le conteste [ex. art. 250 alin. (1), art. 250^1 alin. (1), art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală etc.], legiuitorul ar fi prevăzut garanţii corespunzătoare şi pentru creditorii din procedura insolvenţei (terţi faţă de procesul penal). Forţarea menţinerii unei activităţi economice, în condiţiile în care aceasta nu mai generează profit şi devine chiar producătoare de prejudicii prin imposibilitatea valorificării unor bunuri ca urmare a blocării lichidării - bunuri care îşi diminuează valoarea sau care devin greu de vândut - reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al terţilor, creanţa lor reprezentând un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale^2. Tot o valoare patrimonială protejată pe tărâmul aceluiaşi articol îl reprezintă şi dreptul creditorului de a executa silit garanţiile constituite contractual în favoarea sa, astfel că imposibilitatea acestora de a-şi valorifica garanţiile ridică probleme din aceeaşi perspectivă.^2 A. R. Trandafir, Despre inaplicabilitatea interdicţiei iniţierii sau a suspendării dizolvării ori lichidării persoanei juridice în cadrul procedurii insolvenţei, www.juridice.ro.
    Or, art. 493 din Codul de procedură penală prevede garanţii doar pentru persoana juridică supusă măsurii preventive. Terţii afectaţi în mod direct de această măsură nu participă în procesul penal, nu au posibilitatea de a contesta măsura preventivă, nu au o predictibilitate în privinţa duratei totale a acesteia (nu există durată maximă totală prevăzută de lege, aceasta putând fi menţinută până la finalul procesului penal), nu pot beneficia de nicio recuperare a prejudiciului rezultat din suspendarea procedurii.În mod evident, dată fiind natura încălcărilor, dacă legiuitorul ar fi urmărit ca măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală să vizeze şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, ar fi reglementat în mod expres o procedură într-o manieră care să înlăture toate impedimentele arătate.În acelaşi timp, o interpretare în acest sens contrar încalcă toate dispoziţiile şi principiile anterior expuse, conducând la luarea măsurii pentru a „preveni“ un comportament impus de lege şi aflat sub controlul de legalitate al unui judecător, la obligarea judecătorului-sindic de a se supune unei măsuri dispuse de instanţa penală, încălcându-se dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 21 din Constituţia României, dreptul de proprietate al terţilor, creditori în procedura falimentului, precum şi dreptul acestora la un proces echitabil.De asemenea, în condiţiile în care textul art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală face referire generală la interdicţia de iniţiere a procedurii de dizolvare ori lichidare, fără a distinge între titularii cererii de deschidere a procedurii, se poate reţine efectul prejudiciabil al aplicării măsurii preventive analizate şi asupra debitorului, din perspectiva Directivei (UE) 2019/1023 a Parlamentului European şi a Consiliului.Astfel, prezintă relevanţă considerentele nr. 3, nr. 6 şi nr. 85 ale directivei, în care, analizându-se cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de insolvenţă, se pune accent pe durata excesivă a procedurilor de insolvenţă (efect dilatoriu având şi măsura preventivă ale cărei interpretare şi aplicare sunt deduse judecăţii de faţă, întrucât nu există previzibilitatea duratei sale) şi pe efectul nociv al acesteia asupra şanselor de redresare a activităţii debitorilor, fie chiar şi în modalitatea lichidării vechii activităţi, ceea ce se poate realiza, în condiţiile Legii nr. 85/2014, în cadrul procedurii simplificate deschise la cererea debitorului.Nu în ultimul rând se cuvine relevat şi faptul că, dacă efectele aplicării art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală ar fi extinse şi asupra procedurii insolvenţei, în cazul în care la sfârşitul procesului penal s-ar admite acţiunile civile formulate de persoane care nu s-au înscris în condiţiile art. 102 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014 la masa credală, drepturile stabilite în favoarea acestora prin hotărârea penală nu vor putea fi valorificate împotriva debitoarei, iar măsura preventivă nu îşi va găsi finalitatea. Aceasta, întrucât, în lipsa înscrierii la masa credală a acestor participanţi din procesul penal, judecătorul-sindic se află în imposibilitate legală de a repune în discuţie tabelul creanţelor, care s-a definitivat în lipsa acestor creditori ale căror drepturi au fost stabilite abia ulterior, în procesul penal.În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 139/2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 6 mai 2016), este de arătat că instanţa de contencios constituţional nu a analizat problema ce face obiectul recursului în interesul legii, ci inexistenţa unei durate maximale a măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice, iar considerentele pe care se bazează nu prezintă suficiente aspecte comune cu chestiunea de drept supusă interpretării în prezenta cauză. În motivarea hotărârii respective, Curtea Constituţională a arătat, doar cu caracter general, că măsurile luate de stat pentru a asigura un climat de ordine şi încredere la nivel economic „nu trebuie să aibă ca rezultat tocmai negarea libertăţii comerţului, ci să se constituie într-un adevărat corolar al acestuia. În aceste categorii de măsuri se încadrează şi dispoziţiile legale ce vizează măsurile preventive care pot fi luate faţă de persoane juridice. Statul, reglementând asemenea măsuri, veghează la securitatea circuitului comercial şi, pentru a asigura acel climat de ordine şi încredere la nivel economic, a prevăzut instituirea unor măsuri preventive faţă de operatorii economici care înregistrează disfuncţionalităţi“ (paragraful 45).Or, luarea măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în procedura insolvenţei are un efect contrar. Astfel cum corect s-a subliniat în doctrină^3, „obligarea“ unei persoane juridice să „supravieţuiască“ în asemenea condiţii contravine în mod evident principiului esenţial al comerţului, care este acela de a obţine profit, precum şi spiritului în care a fost redactată Legea nr. 85/2014, procedura prevăzută de aceasta fiind una menită să asigure protecţia debitorului, dar şi a persoanelor care pretind drepturi asupra patrimoniului acestuia.^3 A. R. Trandafir, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2020, pag. 488.
    Prin urmare, coroborând scopul măsurilor preventive cu procedura de dizolvare şi de lichidare a societăţilor comerciale, se poate conchide fără dubiu că acesta poate fi atins şi îşi găseşte justificarea, conform principiului actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ori de câte ori se pune problema unei dizolvări voluntare în condiţiile Legii nr. 31/1990, care să ridice suspiciuni şi să aibă potenţialul de a zădărnici tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, dar niciodată în condiţiile Legii nr. 85/2014, unde efectele deschiderii procedurii falimentului - dizolvarea, urmată de lichidare şi de radierea din registrul comerţului - izvorăsc chiar din lege şi nu pot fi evitate.În considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, se va stabili că:Interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEÎn numele legiiDECIDE:Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală stabileşte:
    Interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 septembrie 2020.
    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    CORINA-ALINA CORBU
    Magistrat-asistent
    Adina Andreea Ciuhan Teodoru
    ----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!