Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (12.05.2021), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 31 din 19 ianuarie 2021referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 382 din 13 aprilie 2021Data intrării în vigoare 13-04-2021



    Valer Dorneanu- preşedinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Oana-Cristina Puică- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Teodor Aurelian Ţîrcomnicu în Dosarul nr. 2.033/214/2017/a1 al Judecătoriei Costeşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 185D/2018.2. La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei, asistat de avocatul Gabriel Tudor, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. Susţine, astfel, că dispoziţiile art. 339 din Codul de procedură penală îngrădesc liberul acces la justiţie al cetăţenilor, întrucât nu prevăd un termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluţiile de clasare.4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că soluţia legislativă de a nu se prevedea un termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului - altele decât soluţiile de clasare - corespunde dreptului la un proces echitabil, în componenta referitoare la judecarea acestuia din urmă într-un termen rezonabil, raţiunea fiind împiedicarea tergiversării soluţionării cauzei.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:5. Prin Încheierea finală din 2 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.033/214/2017/a1, Judecătoria Costeşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Teodor Aurelian Ţîrcomnicu în cursul soluţionării unei cauze penale aflate în procedura de cameră preliminară.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 339 din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, întrucât nu prevăd un termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluţiile de clasare. Numai în cazul acestor din urmă soluţii, textul de lege criticat prevede că plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia. Arată că la data de 14 decembrie 2016 a solicitat efectuarea unei expertize, cerere care a fost respinsă de procuror - pe motiv că s-ar urmări tergiversarea cauzei - prin ordonanţa din 18 iulie 2017, comunicată la data de 24 iulie 2017. În temeiul dispoziţiilor art. 339 din Codul de procedură penală, la data de 25 iulie 2017, a formulat plângere împotriva ordonanţei mai sus menţionate. La data de 19 iulie 2017, la numai o zi după ce ordonanţa de respingere a cererii de administrare a probei cu expertiza a fost redactată şi înainte de a fi comunicată inculpatului, procurorul de caz a emis rechizitoriul prin care a dispus trimiterea acestuia în judecată. Consideră că lipsa unui termen în care pot fi atacate actele procurorului, precum şi a unui termen în care procurorul ierarhic superior este obligat să soluţioneze plângerea lasă loc arbitrariului, întrucât rămâne la aprecierea procurorului dacă acordă sau nu persoanei interesate posibilitatea de a formula plângere împotriva actelor sale. 7. Judecătoria Costeşti apreciază că dispoziţiile art. 339 din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens arată că respectarea principiului celerităţii procedurilor judiciare impune ca justiţia să fie administrată fără întârzieri de natură a-i compromite eficacitatea şi credibilitatea, statul fiind responsabil pentru activitatea autorităţilor judiciare. Una dintre raţiunile dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor întrun termen rezonabil este aceea de a proteja persoanele atât de întârzieri procedurale excesive, cât şi de erorile judiciare care ar putea să apară ca urmare a efectuării cu întârziere a actelor procedurale. Consideră că se impune să fie reglementat dreptul persoanei interesate de a face plângere într-un termen strict determinat prin lege împotriva actelor emise de procuror, termen care să suspende de drept efectuarea oricărei proceduri legale de sesizare a instanţei prin rechizitoriu. Subliniază că, în acest mod, pe de o parte, se asigură dreptul persoanei interesate de a-şi formula apărarea în raport cu probe suplimentare a căror administrare poate implica urgenţa, iar, pe de altă parte, se impune procurorului o conduită imparţială în demersul juridic de aflare a adevărului, întrucât, chiar dacă anumite probe pot fi administrate şi pe parcursul cercetării judecătoreşti, trebuie ţinut cont, în unele cauze, de momentul operativ care este crucial în vederea aflării adevărului şi care poate determina ineficacitatea administrării ulterioare a respectivelor probe.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 339 din Codul de procedură penală, alineatele (1), (2) şi (4) fiind modificate prin prevederile art. II pct. 88 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Textul de lege criticat are următorul cuprins: (1) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.(2) În cazul când măsurile şi actele sunt ale primprocurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.
    (4) În cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia.(5) Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate.(6) Dispoziţiile art. 336-338 se aplică în mod corespunzător, dacă legea nu dispune altfel.
    12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 52 alin. (1) referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit căreia lipsa prevederii unui termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluţiile de clasare, ar aduce atingere prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3) şi celor ale art. 52 alin. (1) din Constituţie.14. Astfel, Curtea reţine că procedura soluţionării plângerilor împotriva actelor procurorului este reglementată de legiuitor în exercitarea competenţei sale constituţionale. Potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, însă în formele şi modalităţile instituite de lege, în scopul asigurării unui climat de ordine, indispensabil exercitării dreptului fundamental prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Legea fundamentală, a condiţiilor de exercitare a dreptului de acces liber la justiţie, inclusiv prin instituirea unor proceduri speciale, nu constituie o atingere adusă acestui drept, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, care sunt ocrotite în egală măsură (Decizia Curţii Constituţionale nr. 183 din 28 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 9 mai 2019, paragraful 17).
    15. În jurisprudenţa sa referitoare la plângerea împotriva măsurilor şi a actelor de urmărire penală, reglementată de dispoziţiile art. 336-341 din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că trebuie distins între plângerea îndreptată împotriva actelor organelor de cercetare penală şi plângerea împotriva actelor procurorului. Astfel, potrivit prevederilor art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală, orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. În doctrină s-a arătat că norma cuprinde o regulă cu caracter general în ceea ce priveşte plângerea împotriva actelor de urmărire penală, fie ele ale organului de cercetare penală, fie ale procurorului, instituind dreptul persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate printr-un act de urmărire penală să se plângă cu privire la acesta. Dreptul de a face plângere aparţine oricărei persoane, nu doar subiecţilor procesuali. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale, întrucât legea nu instituie un termen în acest sens. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale organului de cercetare penală se adresează, potrivit dispoziţiilor art. 336 alin. (2) din Codul de procedură penală, procurorului care supraveghează activitatea acestuia. Plângerea împotriva actelor de urmărire penală ale procurorului este soluţionată, potrivit prevederilor art. 339 din Codul de procedură penală, de procurorul ierarhic superior celui care a efectuat actul. În conformitate cu dispoziţiile art. 338 şi ale art. 339 alin. (6) din acelaşi cod, plângerea trebuie rezolvată în termen de cel mult 20 de zile de la primirea acesteia de către organul competent (Decizia nr. 476 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 917 din 14 noiembrie 2019, paragrafele 15-17). 16. Odată soluţionată de către procuror, în condiţiile art. 327 din Codul de procedură penală, cauza penală este/poate fi supusă cenzurii judecătorului de cameră preliminară - în funcţie de soluţia procurorului -, astfel că persoana interesată are posibilitatea de a critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluţia dispusă de către acesta din urmă. Astfel, atunci când procurorul emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, cauza ajunge în faza de cameră preliminară, fază în care, potrivit dispoziţiilor art. 342 din Codul de procedură penală, judecătorul verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cazul în care procurorul emite o ordonanţă prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge, pe calea plângerii reglementate de dispoziţiile art. 340 şi ale art. 341 din Codul de procedură penală, la judecătorul de cameră preliminară în faţa căruia, în condiţiile art. 341 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală - dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. În sfârşit, atunci când procurorul emite o ordonanţă prin care renunţă la urmărirea penală, ordonanţa astfel pronunţată este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior, conform prevederilor art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală. Ulterior, această ordonanţă se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, iar în faţa acestuia persoana care a făcut sesizarea, părţile, suspectul, persoana vătămată ori altă persoană interesată pot invoca aspecte de nelegalitate şi/sau netemeinicie a soluţiei pronunţate, în condiţiile art. 318 alin. (12), (14) şi (15) din Codul de procedură penală.17. Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003).18. Totodată, Curtea a constatat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28).19. De asemenea, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reţinut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 13 noiembrie 2018, paragraful 30, şi Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.026 din 20 decembrie 2019, paragraful 25).20. Curtea constată că soluţiile de clasare nu pot genera situaţii similare cu cele determinate de emiterea de către procuror a unor ordonanţe având un alt obiect, astfel că lipsa instituirii unui termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluţiile de clasare, nu este de natură să conducă la o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, principiu consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.21.
    Prin urmare, posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior - oricând în cursul urmăririi penale - a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta constituie o garanţie procesuală, iar lipsa instituirii unui termen - în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluţiile de clasare, termen care să suspende de drept efectuarea procedurii legale de sesizare a instanţei prin rechizitoriu - are ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, fără a reprezenta un impediment în calea accesului liber la justiţie şi fără a aduce vreo atingere dreptului la un proces echitabil, drept a cărui respectare se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare.
    22. Prevederile art. 52 alin. (1) din Constituţie referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică nu sunt aplicabile în cauza de faţă.23. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Teodor Aurelian Ţîrcomnicu în Dosarul nr. 2.033/214/2017/a1 al Judecătoriei Costeşti şi constată că dispoziţiile art. 339 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Costeşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2021.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Oana-Cristina Puică
    ----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!