Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (17.05.2021), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 10 din 18 februarie 2021referitoare la sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: dacă instanţa penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 381 din 13 aprilie 2021Data intrării în vigoare 13-04-2021


    Dosar nr. 3.096/1/2020Completul compus din:
    Daniel Grădinaru - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele Completului
    Lucia Tatiana Rog- judecător la Secţia penală
    Popa Rodica Aida- judecător la Secţia penală
    Encean Simona Daniela- judecător la Secţia penală
    Epure Constantin- judecător la Secţia penală
    Cosma Rodica- judecător la Secţia penală
    Vasile Francisca Maria- judecător la Secţia penală
    Rus Andrei Claudiu- judecător la Secţia penală
    Marcu Eleni Cristina- judecător la Secţia penală
    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în Dosarul nr. 19.055/197/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:Dacă instanţa penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmenteCompletul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 3096/1/2020 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.
    Conform dispoziţiilor art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare, la şedinţa de judecată participă doamna Elena Larisa Pavel, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale.Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă.Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.096/1/2020 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.Menţionează că, la dosar, au fost transmise puncte de vedere asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării de către Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel Bacău, Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş, Timişoara, precum şi instanţele judecătoreşti arondate.Dintre specialişti au comunicat un punct de vedere Catedra de drept din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, Centrul de cercetări în Ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, Catedra de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Alexandru I. Cuza“ Iaşi şi Catedra de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Titu Maiorescu“.În continuare, arată că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna judecător Simona Daniela Encean, care a fost înaintat părţilor la data de 27 ianuarie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, solicită doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 3.096/1/2020.Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov ca inadmisibilă, apreciind ca nefiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.În acest sens arată că, deşi există o cauză pendinte în curs de judecată în ultimă instanţă în care a fost ridicată problema de drept, iar instanţa de trimitere are calitatea prevăzută de lege pentru a declanşa un astfel de demers, chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii, cu toate acestea se apreciază că problema în discuţie nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept de lămurirea căreia să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, în realitate, fiind vorba de o necorelare legislativă, ca urmare a declarării neconstituţionale a unor prevederi din conţinutul art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Decizia nr. 257/2017 pronunţată de Curtea Constituţională a României.Procurorul apreciază că, într-o astfel de ipoteză, textele de lege trebuie aplicate în interpretarea dată de Curtea Constituţională a României, iar această aplicare poate genera practică judiciară neunitară.Totodată, se apreciază că neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate rezidă şi din faptul că, anterior, s-a mai statuat asupra anumitor chestiuni incidente în soluţionarea cauzei prin decizii pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 1/2016, pronunţată în recurs în interesul legii, dar mai ales Decizia nr. 16/2016, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat referitor la situaţia premisă avută în vedere de instanţa de trimitere, respectiv „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.“Pe de altă parte, procurorul invocă şi Decizia nr. 257/2017, pronunţată de Curtea Constituţională a României, prin care, în respectarea dreptului la apărare al părţii responsabile civilmente, aceasta ar trebui introdusă în procesul penal înainte de epuizarea fazei de cameră preliminară, chiar dacă partea vătămată se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.Prin urmare, procurorul consideră că, din deciziile menţionate mai sus, instanţa de trimitere are repere pentru lămurirea problemei de drept supuse dezbaterii, drept care apreciază sesizarea ca fiind inadmisibilă.Luând concluziile reprezentantului Ministerului Public şi constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare.ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I.
    Titularul şi obiectul sesizăriiPrin încheierea de şedinţă din data de 28 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 19.055/197/2019, Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, în baza art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Dacă instanţa penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente.
    II. Expunerea succintă a cauzeiInstanţa Curţii de Apel Braşov este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor formulate de părţile civile S.J. Braşov şi D. (fostă M.) E.F. împotriva Sentinţei penale nr. 802 din 25 iunie 2020, pronunţată de Judecătoria Braşov.Prin Sentinţa penală nr. 802 din 25 iunie 2020, pronunţată de Judecătoria Braşov, în Dosarul penal nr. 19.055/197/2019, în baza art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul P.M. la pedeapsa de 9 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de „vătămare corporală din culpă“, persoană vătămată fiind D. (fostă M.) E.F.În baza art. 97 alin. (2) raportat la art. 91 alin. (1) din Codul penal a fost suspendată executarea pedepsei de 9 luni închisoare sub supraveghere, pe durata unui termen de 2 ani, conform art. 92 alin. (1) din Codul penal.În baza art. 93 alin. (1) din Codul penal a fost obligat inculpatul P.M. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Vâlcea la datele fixate de acesta;b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;d) să comunice schimbarea locului de muncă;
    e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.
    În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din Codul penal s-a impus inculpatului P.M. să execute următoarea obligaţie:– să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.În baza art. 93 alin. (3) din Codul penal, pe parcursul termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul P.M. să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Comunei Mălaia, judeţul Vâlcea, sau în cadrul Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea, pe o perioadă de 60 de zile.În baza art. 91 alin. (4) din Codul penal i s-a atras atenţia inculpatului P.M. asupra dispoziţiilor art. 96 din Codul penal.În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, cu modificările şi completările ulterioare, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpatul P.M. în vederea introducerii profilului genetic în baza de date a Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare., după rămânerea definitivă a sentinţei.S-a admis excepţia tardivităţii introducerii în cauză invocată de asigurătorul S.C. E.A.R. - S.A.În baza art. 48 alin. (1), art. 50 şi art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 136/1995) (în vigoare*) la data producerii accidentului rutier), s-a respins acţiunea civilă exercitată de părţile civile D. (fostă M.) E.F. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate în procesul penal, context în care pretenţiile solicitate pot fi valorificate doar pe cale separată, în faţa instanţei civile.*) Legea nr. 136/1995 a fost abrogată prin Legea nr. 132/2017.În baza art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 990 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.În baza art. 276 alin. (4) din Codul de procedură penală şi art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data producerii accidentului rutier) a fost respinsă solicitarea părţii civile D. (fostă M.) E.F. de acordare a cheltuielilor judiciare.Împotriva Sentinţei penale nr. 802 din 25 iunie 2020, pronunţată de Judecătoria Braşov, au formulat apel părţile civile S.C.J.U. Braşov şi D. (fostă M.) E.F., doar sub aspectul laturii civile.La termenul de judecată din data de 26.10.2020, după repunerea pe rol a cauzei, instanţa, din oficiu, a pus în discuţia părţilor admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse în preambulul prezentului raport; prin încheierea din data de 28 octombrie 2020, aceeaşi instanţă a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme.
    III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieInstanţa de trimitere a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, având în vedere că lămurirea chestiunii de drept supuse dezbaterii este hotărâtoare asupra soluţiei pe fond a cauzei cu privire la latura civilă, curtea de apel este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra acesteia.Această chestiune de drept supusă dezbaterii a fundamentat soluţia primei instanţe privind solicitarea de acordare a despăgubirilor civile, solicitare formulată atât împotriva inculpatului, cât şi a părţii responsabile civilmente, formând şi obiectul căii de atac exercitate de părţile civile.În concret, s-a apreciat că chestiunea de drept ridicată este nouă, nu a primit o dezlegare jurisprudenţială până în prezent, în mediul juridic existând puncte de vedere diferite cu privire la posibilitatea sau nu a antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului la plata prejudiciului solicitat de partea civilă în termenul legal, respectiv a respectării drepturilor părţii civile care a ales să alăture acţiunea civilă celei penale în termenul legal.În acest sens, instanţa de apel a precizat că judecătorul de la fond a fost de părere că, în cazul infracţiunilor de vătămare corporală din culpă - accidente rutiere, persoana căreia îi incumbă obligaţia de reparare a prejudiciului este asigurătorul, în ipoteza existenţei unui contract valabil de asigurare la momentul producerii accidentului rutier, astfel cum este cazul în speţă, aspect care reiese din conţinutul dispoziţiilor art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data producerii accidentului rutier). A mai reţinut judecătorul de la fond că, pentru a putea fi analizată răspunderea civilă a asigurătorului în procesul penal, se impune ca acesta să figureze în procedură, în calitate de parte responsabilă civilmente, cu respectarea momentului-limită până la care se poate realiza introducerea sa în proces, dată-limită prevăzută în art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală (dispoziţie declarată neconstituţională prin Decizia nr. 257/2017 a Curţii Constituţionale a României), cu excepţia cazului în care îşi manifestă voinţa de a prelua procedura în condiţiile art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală. În speţă, asigurătorul S.C. E.A.R. - S.A., prin precizările remise la dosarul cauzei, şi-a rezervat dreptul de a nu participa în cauza penală în calitate de parte responsabilă civilmente în stadiul procesual al judecăţii. S-a constatat de către judecătorul fondului că nu există un fundament pentru obligarea inculpatului la plata despăgubirilor în condiţiile în care asigurătorul nu a fost introdus în calitate de parte responsabilă civilmente în prezenta procedură, opinie ce este în concordanţă cu raţionamentul expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cuprinsul Deciziei nr. 1/2016 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. Părţile civile învederează însă, prin apelurile formulate, că s-au constituit părţi civile şi împotriva inculpatului care are o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, dar şi faptul că au solicitat tragerea la răspundere a inculpatului şi/sau asigurătorului, în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală.Instanţa de apel a apreciat că problema de drept supusă analizei porneşte de la o incoerenţă legislativă în condiţiile în care sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)“ din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost declarată neconstituţională, însă dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, care atribuie părţii civile posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal până la primul termen de judecată, deci după procedura camerei preliminare, au rămas nemodificate. Anterior constituirii persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal nu se impune chemarea în judecată a părţii responsabile civilmente.S-a susţinut că dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală au corespondent în prevederile art. 353 alin. (3) din Codul de procedură penală potrivit cărora pentru primul termen de judecată persoana vătămată se citează cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. Prin urmare, instanţa de trimitere a apreciat că este la latitudinea persoanei vătămate să aleagă, în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dacă să alăture sau nu acţiunea civilă celei penale şi obligaţia instanţei penale de a soluţiona latura civilă conform art. 25 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, s-a apreciat că există o necorelare a termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cel indicat în art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală.Problema apărută în practică priveşte faptul că, deşi persoana vătămată se constituie parte civilă în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, solicitând tragerea la răspundere civilă a inculpatului pentru întreg prejudiciul, dar şi a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, acesta din urmă nu şi-a dat acordul de a participa la procedura penală. Cum asigurătorul de răspundere civilă refuză preluarea procedurii din stadiul în care se află [în condiţiile în care, prin raportare la art. 28 alin. (1) teza I din Codul de procedură penală, participarea la procedura penală îi permite o mai bună apărare şi cu privire la latura civilă], se pune problema posibilităţii antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului, în temeiul art. 1.349, art. 1.357 din Codul civil, pentru întreg prejudiciul solicitat, pentru respectarea principiului disponibilităţii acţiunii civile şi garantarea drepturilor conferite părţii civile de a-şi vedea soluţionată pricina într-un termen rezonabil, în mod echitabil, global, dar şi pentru respectarea dispoziţiilor art. 25 din Codul de procedură penală.În ceea ce priveşte posibilitatea disjungerii laturii civile de latura penală, aceasta se poate realiza doar în condiţiile art. 26 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv doar atunci când soluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale, însă acţiunea civilă rămâne în continuare în competenţa instanţei penale, iar calitatea părţilor nu se poate modifica. Acest aspect reiese şi din cuprinsul Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, care stabileşte că, în procesul penal, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente.Potrivit Deciziei nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, inculpatul poate răspunde potrivit legii civile pentru prejudiciul cauzat care depăşeşte suma stabilită în contractul de asigurare; această chestiune implică, chiar în ipoteza neparticipării la procedura penală a asigurătorului de răspundere civilă, posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale a inculpatului pentru un eventual rest de prejudiciu calculat, şi implicit obligaţia instanţei penale de a aprecia cuantumul total al prejudiciului, ceea ce semnifică o rezolvare parţială a laturii civile de către instanţa penală. Însă decizia menţionată are în vedere participarea, iar nu neparticiparea, la judecată a asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, caz în care se pune problema posibilităţii analizării elementelor răspunderii civile delictuale a inculpatului conform art. 1.349, art. 1.357 din Codul civil, pentru eventualul prejudiciu cauzat prin fapta penală.IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată, s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia instanţa penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente.
    În acest sens au opinat curţile de apel: Bucureşti - Secţia I penală, Iaşi, Piteşti, Timişoara; tribunalele: Bacău, Bucureşti (şi judecătoriile din circumscripţia acestuia), Dolj, Teleorman, Sibiu; judecătoriile: Bolintin-Vale, Calafat, Caracal, Călăraşi, Constanţa, Corabia, Giurgiu, Filiaşi, Lehliu-Gară, Iaşi, Oneşti, Oradea, Roşiori de Vede, Rupea, Tulcea, Turnu Măgurele şi Târgu Cărbuneşti.În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat, în esenţă, că Decizia Curţii Constituţionale nr. 257/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, nu constituie un impediment pentru instanţe în a soluţiona acţiunea civilă exercitată de persoana vătămată împotriva inculpatului în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală. Temeiul răspunderii părţii responsabile civilmente este însăşi instituţia răspunderii civile delictuale a inculpatului, debitor al obligaţiei de reparare a prejudiciului, iar asigurătorul este chemat să repare prejudiciul cauzat prin producerea riscului asigurat.Într-o atare situaţie, hotărârea instanţei penale, în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, va avea autoritate de lucru judecat, iar inculpatul va putea solicita asigurătorului suma reprezentând prejudiciul cauzat.S-a opinat că, faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, lipsa necorelării cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 257/2017 nu poate atrage decăderea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti.În fine, alte instanţe au opinat că instanţa penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente.În acest sens au comunicat puncte de vedere curţile de apel: Craiova, Galaţi; tribunalele: Argeş, Călăraşi, Ialomiţa (şi instanţele arondate); judecătoriile: Alexandria, Cornetu, Paşcani, Sibiu, Vaslui, Vânju Mare, Videle, Zimnicea.Răspunsurile curţilor de apel Bacău, Ploieşti, Târgu Mureş, tribunalelor Dâmboviţa, Iaşi, Timiş cuprind doar menţiunea neidentificării în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.Nu în ultimul rând, se constată că punctul de vedere exprimat de către Curtea de Apel Braşov a fost în sensul ambelor opinii mai sus redate.De asemenea s-a exprimat şi opinia potrivit căreia se încalcă principiul soluţionării acţiunii civile într-un termen rezonabil, dar constituie şi o discriminare a părţii civile în raport cu partea responsabilă civilmente, o amânare a soluţionării pricinii sale şi, implicit, o îngrădire, care nu se impune, a drepturilor sale privind disponibilitatea acţiunii civile, ceea ce contravine prevederilor art. 53 din Constituţia României, republicată (Tribunalul Gorj).
    V. Opinia specialiştilor consultaţiÎn conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.Catedra de drept din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu a opinat în sensul că, în ceea ce priveşte conduita persoanei vătămate şi a părţii civile, este de observat că acestea au respectat dispoziţiile legii privitoare la momentul până la care se pot constitui parte civilă în cauză. Acest moment prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală nu este însă corelat cu conţinutul actual al art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acesta trebuie interpretat în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 257/2017, şi anume că partea responsabilă civilmente poate fi introdusă în această calitate, în cauză, cel mai târziu în cursul procedurii de cameră preliminară. Depăşirea acestui din urmă termen de către părţile civile a antrenat consecinţa imposibilităţii ca asigurătorul să fie introdus în cauză în calitate de parte responsabilă civilmente, dar această împrejurare nu poate înlătura posibilitatea instanţei de a examina elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, autorul infracţiunii cauzatoare de prejudicii în dauna părţilor civile. Este adevărat că asigurătorul are obligaţia să repare singur, în calitate de parte responsabilă civilmente, prejudiciile cauzate prin infracţiune, însă conform Deciziei nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, aceasta se va realiza „în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă“. Prin urmare, s-ar putea întâmpla ca răspunderea de care este ţinut asigurătorul să fie limitată de contractul de asigurare şi de lege, însă această împrejurare va antrena răspunderea civilă delictuală a asiguratului (inculpatului), în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător. În plus, omisiunea instanţei de a examina elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului pune părţile civile în poziţia de a nu-şi putea recupera prejudiciile decât pe calea mai târzie a acţiunii civile separate în justiţie, deşi inculpatul este autorul faptei cauzatoare de prejudicii, iar constituirea de parte civilă s-a realizat cu respectarea legii. Neintroducerea în cauză a asigurătorului datorită depăşirii momentului procesual până la care s-ar fi putut realiza nu poate aduce atingere dreptului părţilor civile de a obţine repararea integrală a prejudiciului cauzat de către inculpat şi întârzie nejustificat posibilitatea ca inculpatul să răspundă pentru eventualele prejudicii neacoperite prin poliţa de răspundere civilă auto (presupunând că este vorba de o poliţă de asigurare validă, asumată de către asigurător, pentru că, în caz contrar, inculpatul va răspunde singur pentru prejudiciile cauzate). În concluzie, cu privire la problema de drept expusă, s-a opinat în sensul că instanţa penală poate şi trebuie să examineze latura civilă a procesului penal, atunci când partea civilă alătură acţiunea civilă celei penale, iar poziţia procesuală a asigurătorului nu poate împiedica soluţionarea împreună a celor două acţiuni, cu atât mai mult cu cât soluţionarea acţiunii civile alături de cea penală este regula, iar disjungerea ei este excepţia. Centrul de cercetări în Ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a opinat, sub un prim aspect, că sesizarea nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală din perspectiva condiţiei impuse ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept care face obiectul sesizării printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, iar chestiunea de drept să nu formeze nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.În legătură cu cerinţa mai sus descrisă s-a arătat că în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a reţinut faptul că această condiţie presupune ca instanţa supremă să nu fi statuat prin dispozitivul şi considerentele ori prin considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare asupra chestiunii de drept supuse analizei pe calea sesizării înaintate, fiind invocate în acest sens Decizia nr. 17/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi Decizia nr. 18/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.Astfel, s-a apreciat că, analizând chestiunea de drept care face obiectul sesizării, se poate deduce faptul că dezlegarea problemei juridice invocate poate fi realizată prin raportare la soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii cuprinsă în Decizia nr. 1/2016, prin care instanţa supremă s-a pronunţat asupra calităţii procesuale a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, precum şi limitelor răspunderii în procesul penal.S-a susţinut că sesizarea este inadmisibilă şi datorită faptului că se încearcă, pe calea unei hotărâri pronunţate în procedura instituită de prevederile art. 475 din Codul de procedură penală, să se acopere un vid legislativ creat ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 257/2017 de către Curtea Constituţională, or o omisiune a legiuitorului de a corela normele legale, rezultată ca urmare a pronunţării unor decizii de către Curtea Constituţională, nu poate fi suplinită prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri în baza art. 475 din Codul de procedură penală.
    Cu privire la fondul sesizării s-a apreciat că pentru dezlegarea chestiunii de drept supuse discuţiei sunt relevante prevederile cuprinse în legislaţia specială care reglementează domeniul asigurărilor, respectiv art. 49, art. 54 alin. (1) şi art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.Din analiza normelor legale menţionate rezultă faptul că, în cazul prejudiciilor cauzate prin accidente auto produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România, drepturile persoanelor păgubite se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, asigurătorul fiind cel care răspunde în mod direct de plata despăgubirilor faţă de victima accidentului. Răspunderea asigurătorului faţă de persoana prejudiciată este, ca atare, o răspundere directă, asumată prin contractul de asigurare, decurgând din achiesarea asigurătorului la riscurile conduitei asiguratului.Prin urmare, câtă vreme există un contract de asigurare valabil încheiat nu există fundament legal pentru obligarea inculpatului la plata despăgubirilor solicitate.Răspunderea în acest caz nu poate fi grefată pe normele de drept comun, ţinând cont de faptul că, în situaţia supusă analizei, Legea nr. 136/1995 (actul normativ în vigoare la data producerii riscului asigurat în speţa care a generat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) instituie norme speciale, derogatorii de la normele de drept comun care reglementează răspunderea civilă. O interpretare contrară ar duce la nesocotirea principiului general de drept specialia generalibus derogant care instituie regula de interpretare potrivit căreia legea specială are prioritate faţă de legea generală, completându-se cu aceasta din urmă doar pentru aspectele nereglementate şi fiind, totodată, de strictă interpretare.În concluzie, pe fondul sesizării, s-a opinat că atât timp cât asigurătorul de răspundere civilă auto nu a fost introdus în procesul penal în termenul prevăzut de art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum acest articol trebuie interpretat în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 257/2017, instanţa penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, iar acesta din urmă nu poate fi obligat la plata eventualelor despăgubiri, acţiunea civilă impunându-se a fi respinsă ca inadmisibilă.Catedra de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Alexandru I. Cuza Iaşi“ a opinat, în principal, că sesizarea formulată ar trebui respinsă ca inadmisibilă, având în vedere că întrebarea formulată nu vizează o veritabilă chestiune de drept, ci modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale în cauza ce face obiectul judecăţii.S-a considerat că, prin pronunţarea unei hotărâri în dezlegarea unei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate stabili modul în care, prin raportare la împrejurările unei cauze, ar trebui aplicate dispoziţiile legale.Cu privire la fondul sesizării, s-a apreciat că acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca subiect pasiv principal inculpatul, iar ca subiect pasiv secundar, partea responsabilă civilmente. În doctrină s-a reţinut că răspunderea civilă reglementată în sarcina părţii responsabile civilmente „este o răspundere civilă indirectă“. În măsura în care este învestită şi cu soluţionarea unei acţiuni civile [introdusă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală], cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege (când acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată), instanţa penală trebuie să analizeze întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului. Această verificare se impune a avea loc indiferent dacă în cauză există o parte responsabilă civilmente şi indiferent dacă această parte responsabilă civilmente răspunde în temeiul unui contract sau în temeiul răspunderii civile pentru fapta altuia.Prin urmare, s-a opinat că, dacă într-o anumită cauză nu a fost introdusă partea responsabilă civilmente, respectiv dacă aceasta nu a intervenit din proprie iniţiativă în temeiul art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, acţiunea civilă va fi analizată în baza regulilor generale de soluţionare a acţiunii civile în procesul penal. Astfel, soluţionarea acţiunii civile se va realiza prin raportare la condiţiile răspunderii civile delictuale a inculpatului, acesta fiind persoana care ar putea fi obligată la acoperirea prejudiciului produs prin fapta ce face obiectul judecăţii. Neintroducerea asigurătorului (ca parte responsabilă civilmente) în procesul penal nu constituie un caz în sine de lăsare nesoluţionată a acţiunii civile, cu atât mai mult cu cât eventuala răspundere a asigurătorului, ca parte responsabilă civilmente, este întotdeauna condiţionată de validarea, în prealabil, a condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana inculpatului.În sprijinul acestei soluţii s-a arătat că în cuprinsul Deciziei nr. 1/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a reţinut faptul că obligarea asigurătorului la repararea prejudiciului produs prin infracţiune nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător.Prin urmare, în cauzele în care părţile în procesul penal sunt partea civilă, inculpatul şi partea responsabilă civilmente (asigurătorul), instanţa poate obliga şi inculpatul la repararea prejudiciului neacoperit de poliţa de asigurare, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului. În cauzele în care - în latură civilă - sunt părţi doar partea civilă şi inculpatul, instanţa va soluţiona acţiunea civilă cu privire la răspunderea civilă delictuală a inculpatului, obligându-l pe acesta din urmă la repararea integrală a prejudiciului, inculpatul având dreptul de a solicita ulterior, pe cale separată, în faţa instanţei civile, antrenarea răspunderii civile contractuale a asigurătorului în limitele poliţei de asigurare.A refuza părţii civile soluţionarea acţiunii civile în procesul penal pe motiv că nu a introdus (în termen) asigurătorul, în calitate de parte responsabilă civilmente (asigurător de a cărei existenţă nici nu era obligată să aibă cunoştinţă câtă vreme este un terţ faţă de părţile acelui contract), s-a apreciat că ar înfrânge caracterul facultativ al dreptului părţii civile de exercitare a acţiunii civile şi faţă de partea responsabilă civilmente. Totodată, neintroducerea în termen - ca parte responsabilă civilmente - a asigurătorului de răspundere civilă auto nu se poate converti într-o veritabilă sancţiune la adresa părţii civile (prin lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în procesul penal şi obligarea, implicit, a acesteia de a declanşa o acţiune civilă separată în faţa instanţei civile), câtă vreme chiar inculpatul este cel care ar trebui să depună diligenţele procesuale pentru introducerea în termen a asigurătorului în procesul penal pentru a se proteja faţă de spectrul obligării sale la acoperirea prejudiciului cauzat, cu atât mai mult cu cât acest inculpat este parte în contractul de asigurare, cunoscând despre existenţa acestuia şi despre obligaţiile ce revin părţilor în temeiul acestuia.Sub imperiul Codului de procedură penală anterior, calitatea procesuală a societăţii de asigurare chemate a răspunde civilmente în procesul penal era una incertă din perspectiva dispoziţiilor legale, motiv pentru care prin Decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, i-a fost recunoscută acesteia o calitate sui generis de asigurător, calitate ce nu coincidea cu cea de parte responsabilă civilmente. Or, prin dispoziţiile noului Cod de procedură penală, opţiunea legiuitorului a fost clară - aceea de a atribui calitatea de parte responsabilă civilmente inclusiv persoanei fizice sau juridice ţinute a acoperi în temeiul contractului prejudiciul cauzat, situaţie ce acoperă şi poziţia asigurătorului. Prin urmare, supunând asigurătorul în procesul penal tuturor obligaţiilor impuse părţii responsabile civilmente, recunoscându-i totodată şi toate drepturile acesteia în noul Cod de procedură penală, prin reglementarea posibilităţii de a interveni în procesul penal din proprie iniţiativă (implicit, de a decide să nu intervină în procesul penal), legiuitorul noului Cod de procedură penală a admis implicit posibilitatea de a se soluţiona acţiunea civilă în procesul penal - exclusiv în contradictoriu cu inculpatul - chiar dacă există o potenţială parte responsabilă civilmente ce însă nu a devenit parte în procesul penal (fie din omisiunea de a fi introdusă de inculpat/partea civilă, fie din manifestarea de voinţă proprie de a nu interveni în procesul penal).Concluzionând, referitor la întrebarea adresată completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a arătat că instanţa va soluţiona acţiunea civilă prin raportare la condiţiile răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care este depăşit termenul de introducere în cauză a părţii responsabile civilmente, iar aceasta nu intervine în procesul penal în temeiul art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală.Catedra de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii „Titu Maiorescu“ a opinat în sensul că persoana vătămată, deşi are dreptul de a se constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti, trebuie să aleagă înţelept momentul în care o face, asumându-şi faptul că, dacă o va face după finalizarea procedurii în camera preliminară, deşi încă în termen, nu va putea avea pretenţii de natură civilă decât de la inculpat, nu şi de la partea responsabilă civilmente. Dacă ia decizia de a solicita daune după finalizarea procedurii în camera preliminară, poate încă opta dacă o va face pe calea procesului penal (îndreptându-se exclusiv împotriva inculpatului) sau direct la instanţa civilă, unde va putea acţiona în judecată atât inculpatul, cât şi partea responsabilă civilmente.
    VI. Examenul jurisprudenţei în materie1. Jurisprudenţa naţională relevantăÎn materialul transmis de curţile de apel a fost identificată practică relevantă în materie după cum urmează:În susţinerea opiniei potrivit căreia instanţa penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, au fost transmise următoarele hotărâri judecătoreşti: Sentinţa penală nr. 1.356/11.12.2018, pronunţată de Judecătoria Oradea; Sentinţa penală nr. 335/08.07.2020, pronunţată de Judecătoria Rădăuţi, definitivă prin Decizia penală nr. 933/19.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava; Sentinţa penală nr. 24/27.01.2020, pronunţată de Judecătoria Caransebeş, definitivă prin Decizia penală nr. 502/18.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara; Sentinţa penală nr. 147/05.07.2018, pronunţată de Judecătoria Babadag, definitivă prin Decizia penală nr. 460/10.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa; Sentinţa penală nr. 1.070/09.10.2020, pronunţată de Judecătoria Constanţa; Sentinţa penală nr. 1.964/07.11.2019, pronunţată de Judecătoria Tulcea; Sentinţa penală nr. 199/21.10.2020, pronunţată de Judecătoria Zărneşti; Decizia penală nr. 815/06.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov.De asemenea, în susţinerea opiniei potrivit căreia instanţa penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, au fost transmise următoarele hotărâri judecătoreşti: Sentinţa penală nr. 57/25.03.2020, pronunţată de Judecătoria Paşcani; Sentinţa penală nr. 1.286/03.07.2019, pronunţată de Judecătoria Braşov; Sentinţa penală nr. 2.031/31.10.2019, pronunţată de Judecătoria Braşov; Sentinţa penală nr. 1.840/07.10.2019, pronunţată de Judecătoria Braşov; Sentinţa penală nr. 2/03.01.2019, pronunţată de Judecătoria Sibiu; Decizia penală nr. 941/A//20.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara; Decizia penală nr. 165/26.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov.2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, relevantă este Decizia nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016, prin care instanţa supremă a stabilit că, „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.“2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, documentarea prealabilă întocmirii prezentului raport nu a permis identificarea unor hotărâri judecătoreşti în care instanţa supremă să fi examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări.3. Jurisprudenţa Curţii ConstituţionaleSe constată ca fiind relevantă pentru problema de drept analizată Decizia Curţii Constituţionale nr. 257/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)“ din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională.
    VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor OmuluiNu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, instanţa penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, în ipoteza în care persoana vătămată se constituie ca parte civilă cu respectarea termenului prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să intervină în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente.În argumentarea acestei opinii s-a avut în vedere, pe de o parte, Decizia Curţii Constituţionale nr. 257/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, şi, respectiv, Decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016.În principiu, neintroducerea părţii responsabile civilmente în procesul penal nu exclude posibilitatea instanţei penale de a analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, în ipoteza în care persoana vătămată s-a constituit ca parte civilă după finalizarea procedurii de cameră preliminară, cu respectarea termenului prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală.Cu toate acestea, în ipoteza particulară în care partea responsabilă civilmente are obligaţia legală sau convenţională de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, neintroducerea părţii responsabile civilmente în procesul penal exclude posibilitatea instanţei penale de a analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, chiar dacă persoana vătămată s-a constituit ca parte civilă cu respectarea termenului prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară.O astfel de ipoteză particulară există în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. În acest caz, conform Deciziei nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, asigurătorul de răspundere civilă auto, ca parte responsabilă civilmente, are obligaţia legală şi convenţională de a repara singur prejudiciul cauzat prin infracţiune.În aceste condiţii, instanţa penală nu poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului, pe de o parte, întrucât nu inculpatul are obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin infracţiune, ci partea responsabilă civilmente. Pe de altă parte, soluţionarea acţiunii civile în absenţa asigurătorului de răspundere civilă auto, ca parte responsabilă civilmente care are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, încalcă atât accesul liber la justiţie al asigurătorului de răspundere civilă auto prevăzut în art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată, cât şi dreptul la apărare al acestuia consacrat în art. 24 din legea fundamentală, aşa cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 257/2017. Practic, în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, dacă persoana vătămată s-a constituit ca parte civilă după finalizarea procedurii de cameră preliminară, cu respectarea termenului prevăzut în art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa penală poate soluţiona acţiunea civilă, numai în ipoteza în care asigurătorul de răspundere civilă auto intervine în procesul penal, în condiţiile art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar nu şi în ipoteza în care asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să intervină în procesul penal, ca parte responsabilă civilmente.În fine, faptul că asigurătorul de răspundere civilă auto are obligaţia de a repara singur prejudiciul cauzat prin infracţiune „în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă“, iar răspunderea civilă delictuală a inculpatului poate fi antrenată „pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător“, nu este de natură să modifice opinia exprimată.Răspunderea civilă delictuală „pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător“ nu poate fi stabilită fără ca instanţa penală să determine întinderea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Or, în măsura în care instanţa penală determină întinderea prejudiciului cauzat prin infracţiune, hotărârea definitivă de condamnare a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, iar asigurătorul de răspundere civilă auto este privat de accesul liber la justiţie şi de dreptul la apărare atât în procesul penal, cât şi în procesul civil, întrucât obligaţia sa de a repara prejudiciul este stabilită, implicit, în cadrul procesului penal în care nu are calitatea de parte.IX. Punctul de vedere exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost în sensul că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, fiind astfel inadmisibilă.În acest sens s-a susţinut că problema de drept rezidă în necorelarea prevederilor art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cele ale art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, sub aspectul termenului până la care se poate face constituirea de parte civilă şi introducerea în proces a părţii responsabile civilmente. Astfel, invocând, pe de o parte, Decizia Curţii Constituţionale nr. 257/2017, prin care s-a constatat că introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente „până la începerea cercetării judecătoreşti“, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Constituţia României, republicată, şi, pe de altă parte, Decizia Curţii Constituţionale nr. 741/2016, prin care s-a reţinut că dreptul procesual român aparţine categoriei de sisteme de drept protective pentru persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni, care permite exercitarea acţiunii civile în procesul penal, singura condiţie ce se cere a fi îndeplinită, în acest sens, fiind cea a manifestării voinţei persoanei vătămate în termenul şi în forma prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală, parchetul a opinat că revine legiuitorului să stabilească, prin dispoziţiile Codului de procedură penală, termenul şi forma pentru asigurarea exercitării acţiunii civile în procesul penal, cu menţinerea echilibrului între acele drepturi fundamentale ale părţilor aflate în concurs.Prin urmare, se impune ca legiuitorul să coreleze textul art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cel al art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, o astfel de operaţiune juridică excedând autorităţii judecătoreşti şi obiectului unei sesizări de dezlegare a unei probleme de drept. Chiar în lipsa unei corelări legislative, instanţele de judecată sunt ţinute să respecte deciziile Curţii Constituţionale şi să aplice legea în conformitate cu Constituţia. Însă raţionamentul aparţine instanţei chemate să soluţioneze fondul cauzei, iar nu Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare.În ceea ce priveşte antrenarea răspunderii inculpatului în cazul prejudiciilor cauzate prin accidente de vehicule, din perspectiva condiţiei ca problema de drept să nu mai fi fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca o chestiune prealabilă sau ca recurs în interesul legii, se reţine faptul că, prin Decizia nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a stabilit deja că asigurătorul este cel care răspunde singur, în cadrul acţiunii civile introduse în procesul penal de persoana vătămată în accidentul de vehicul. Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat poziţia asigurătorului în procesul penal, prin raportare la calitatea sa de parte responsabilă civilmente ce izvorăşte din lege şi din contract, rezultând, cu claritate, faptul că asigurătorul este cel care răspunde singur pentru prejudiciile cauzate prin accidente de circulaţie, obligaţie asumată în baza contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă, şi numai dacă suma acordată de instanţă depăşeşte suma asigurată, atunci intervine răspunderea civilă delictuală a asiguratului, inculpat în procesul penal. Răspunderea civilă a inculpatului este subsidiară celei a asigurătorului, venind în completare pentru repararea integrală a prejudiciului, dacă este cazul. Însă pentru stabilirea răspunderii asigurătorului este necesar ca acesta să participe în procesul penal şi să îşi exercite drepturile procesuale.
    Astfel, parchetul a apreciat că instanţa supremă a dat, aşadar, o dezlegare expresă problemei dacă inculpatul răspunde civil pentru pagubele cauzate, atunci când a statuat că poate fi antrenată răspunderea acestuia doar pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător.Prin urmare, sesizarea formulată, deşi prezintă aparenţa unei chestiuni de drept esenţiale (întrucât de lămurirea acesteia depinde soluţionarea cauzei pe fond), aptă a primi o dezlegare de principiu, aceasta nu reprezintă o chestiune de drept veritabilă şi nu are nivelul de dificultate care să permită a se recurge la procedura hotărârii prealabile şi care să nu mai fi fost examinată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în baza atribuţiilor sale de unificare a practicii.Cu privire la fondul problemei de drept supuse dezlegării, Ministerul Public a invocat opinia majoritară reţinută în literatura juridică, în sensul că inculpatul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor, ci numai partea responsabilă civilmente, consecinţa fiind respingerea acţiunii civile exercitate de partea civilă numai împotriva inculpatului, fără introducerea ori intervenirea în cauză a asigurătorului. Motivarea ar fi aceea că inculpatul nu are calitatea procesuală de a răspunde pentru prejudiciul cauzat părţii civile atunci când autovehiculul său este asigurat, ci numai societatea de asigurare.S-a arătat că această soluţie rezultă dintr-o interpretare istorică a prevederilor Legii nr. 136/1995 (în baza căreia a fost încheiat contractul de asigurare din cauză). Actul normativ a stabilit cu titlu imperativ că, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă. Astfel, s-a dedus voinţa legiuitorului ca numai societatea de asigurare să aibă calitate procesuală pasivă, nu şi persoana responsabilă de prejudiciu, adică inculpatul.Tot ca argument de text legal, în literatura juridică, s-a arătat că soluţia se justifică şi prin dispoziţiile art. 58 din Legea nr. 136/1995, care, prin derogare de la art. 54 din aceeaşi lege, prevăd situaţii limitative în care asigurătorul poate, pe cale de regres (aşadar, după achitarea despăgubirilor persoanei prejudiciate), să se îndrepte împotriva asiguratului (fostului inculpat) pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri părţii civile. Soluţia este valabilă cu titlu de principiu, întrucât, prin excepţie, atunci când cuantumul despăgubirii stabilit prin hotărâre judecătorească depăşeşte limitele de despăgubire prevăzute în poliţa de asigurare de răspundere civilă auto, partea care depăşeşte aceste limite trebuie să fie suportată de către inculpat, în baza răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Aceasta deoarece, potrivit art. 54 din Legea nr. 136/1995, acţiunea civilă se exercită împotriva asigurătorului numai în limitele obligaţiei acestuia, astfel cum acestea rezultă din poliţa de asigurare.Parchetul a mai susţinut că, în opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificarea art. 86 din Codul de procedură penală releva faptul că partea responsabilă civilmente poate răspunde şi singură pe latura civilă a procesului penal. Nu este vorba despre o răspundere solidară între asigurat şi asigurător, deoarece nu sunt mai mulţi autori ai faptei ilicite, asigurătorul nu participă nici direct, nici indirect la săvârşirea faptei. Motivarea instanţei este în sensul opiniilor avansate în doctrină, care demonstrează de ce nu se poate vorbi despre o plată pe care asigurătorul ar face-o prin subrogaţie. Prin Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 mai 2000 s-a impus statelor membre reglementarea acţiunii directe a terţului împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto.Raportat la aceeaşi decizie, s-a notat că limitele în care asigurătorul răspunde pot fi stabilite contractual, cu condiţia să nu fie inferioare celor prevăzute de lege. În aceste limite, răspunderea asigurătorului este exclusivă. Pentru partea de prejudiciu ce depăşeşte limitele în care răspunde asigurătorul va răspunde asiguratul singur, pe temei exclusiv delictual. Răspunderea civilă delictuală a asiguratului va putea fi angajată numai dacă nivelul despăgubirilor stabilite de instanţă excedează limitei maxime a despăgubirilor pe care este obligat să le plătească asigurătorul. Numai în această situaţie răspunderea asigurătorului va coexista cu răspunderea asiguratului.La rândul său, Curtea Constituţională a statuat că asigurătorul nu este un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvine terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă efectiv şi definitiv prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său, iar atunci când acoperă prejudiciul suferit de terţul victimă a accidentului, asigurătorul nu face o plată pentru inculpat şi nici alături de acesta, ci îşi îndeplineşte obligaţia asumată prin contractul de asigurare.Aşadar, răspunderea civilă în cadrul procesului penal privind accidente de vehicule aparţine asigurătorului, aceasta fiind principală şi exclusivă. Inculpatul poate răspunde cel mult pentru un eventual rest de prejudiciu care nu este acoperit prin contractul de asigurare. Însă acest fapt implică obligaţia instanţei penale de a aprecia asupra cuantumului total al prejudiciului în vederea calculării părţii de prejudiciu de acoperit de către inculpat, ceea ce semnifică o rezolvare a laturii civile de către instanţa penală. Dar pentru a examina întinderea răspunderii civile a inculpatului este necesar ca mai întâi să se procedeze la stabilirea întinderii răspunderii asigurătorului, ca o condiţie prealabilă, ceea ce presupune participarea sa în proces.Concluzionând, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, parchetul a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să respingă sesizarea vizând „posibilitatea instanţei penale de a analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente“, ca inadmisibilă.
    X. Dispoziţii legale incidenteCodul de procedură penalăArticolul 20(1) Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept.
    Articolul 21(1) Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1).Articolul 86Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.
    Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din RomâniaArticolul 48(1) Persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum şi să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta.
    Articolul 49Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, în conformitate cu:a) legislaţia în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislaţia respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;b) legislaţia românească în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu există birou naţional pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.Articolul 50Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordă pentru bunurile aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru bunurile aflate în acel vehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul vehiculului respectiv, precum şi dacă nu aparţineau proprietarului, utilizatorului ori conducătorului vehiculului răspunzător de producerea accidentului.
    Articolul 51Despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 şi 50, se acordă şi în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul.Despăgubirile se plătesc şi atunci când persoanele păgubite nu au domiciliul, reşedinţa sau sediul în România.În caz de vătămare corporală sau deces al unei persoane ori de avariere sau distrugere de bunuri, se acordă despăgubiri dacă vehiculul care a produs accidentul este identificat şi asigurat, chiar dacă autorul accidentului a rămas neidentificat.Articolul 54(1) Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.Articolul 55Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.Despăgubirile nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului.Despăgubirile se plătesc asiguraţilor dacă aceştia dovedesc că au despăgubit persoanele păgubite şi despăgubirile nu urmează să fie recuperate potrivit prevederilor art. 58.
    Odată cu încasarea despăgubirii, persoanele păgubite vor declara în scris că au fost despăgubite pentru pagubele suferite şi că nu mai au nicio pretenţie de la asigurătorul de răspundere civilă şi asigurat (persoana vinovată) în legătură cu paguba respectivă.În situaţia efectuării plăţii de către asigurătorul de răspundere civilă direct în contul bancar al persoanei păgubite, aceasta se consideră a fi integral despăgubită dacă în termen de 30 de zile de la data intrării sumei în contul său bancar nu a notificat asigurătorului de răspundere civilă eventualele obiecţii referitoare la cuantumul despăgubirii.În cazul în care în drepturile persoanei păgubite s-a subrogat asigurătorul conform prevederilor art. 22, eventuala diferenţă de despăgubire dintre asigurarea facultativă şi asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto rămâne pe contul asigurării facultative, neputând fi recuperată de la asigurat (persoana vinovată), dacă despăgubirea plătită din asigurarea facultativă nu depăşeşte limita maximă a despăgubirii ce poate fi acordată de asigurător pentru prejudiciile cauzate în unul şi acelaşi accident de vehicul, prevăzută de legislaţia în vigoare.
    Codul civilArticolul 1.349 alin. (1) și (2)(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.Art. 1.357 (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
    XI. Opinia judecătorului-raportorOpinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, în Dosarul nr. 19.055/197/2019, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, respectiv: „Dacă instanţa penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmente“.XII. Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieExaminând sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov, Secţia penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curţilor de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.Faţă de cele arătate rezultă că pentru a fi admisibilă sesizarea în baza dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. Potrivit jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sesizarea trebuie să conducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; Decizia nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020).De asemenea, jurisprudenţa recentă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării în situaţia în care, deşi nu există o hotărâre prealabilă sau o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii prin care să se fi statuat explicit asupra chestiunii de drept ridicate de instanţa de trimitere, dezlegarea acesteia rezultă în mod implicit dintr-o astfel de decizie, pronunţată anterior de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 17 din 10 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 29 iunie 2017; Decizia nr. 13 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 939 din 7 noiembrie 2018).În acelaşi sens, prin Decizia nr. 18 din 5 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 30 ianuarie 2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, referitor la condiţia privind existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de instanţa supremă prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, că aceasta se analizează nu numai prin raportare la hotărâri prin care să se fi statuat în mod explicit asupra problemei de drept ridicate de instanţa de trimitere, ci şi pe baza considerentelor unei asemenea decizii, dacă aceasta oferă elemente suficiente care să conducă la dezlegarea problemei de drept invocate. Or, în speţă, deşi chestiunea de drept ridicată prin intermediul sesizării în cauză nu a mai fost examinată, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat în mod explicit asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, s-a apreciat că nu este necesară intervenţia instanţei supreme, fiind deja pronunţată o decizie anterioară în aceeaşi procedură, care indică/prezintă criteriile pe baza cărora instanţa de trimitere poate stabili încadrarea juridică ce se impune a fi dată faptelor cu judecarea cărora a fost învestită.Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că sesizarea instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziţii constatate neconstituţionale, pe motivul inexistenţei unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile, echivalează cu ignorarea limitelor prerogativelor instanţei supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală. În exercitarea competenţei sale constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate asigura doar interpretarea şi aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanţele judecătoreşti, nicidecum modificarea sau completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului - primar ori delegat.Analizând în aceste coordonate teoretice şi jurisprudenţiale sesizarea Curţii de Apel Braşov, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 475 din Codul de procedură penală.În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflată în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Braşov - Secţia penală fiind învestită, în Dosarul nr. 19.055/197/2019, cu soluţionarea apelurilor formulate de părţile civile S.J. Braşov şi D. (fostă M.) E.F. împotriva Sentinţei penale nr. 802 din 25 iunie 2020, pronunţată de Judecătoria Braşov, iar în prezent chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.În ceea ce priveşte condiţiile privind, pe de o parte, existenţa unei veritabile chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi, pe de altă parte, ca aceasta să nu mai fi fost dezlegată prin mecanismele ce asigură unificarea practicii judiciare, nu sunt îndeplinite în speţă.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prezenta sesizare nu implică interpretarea in abstracto a dispoziţiilor legale aplicabile în speţă, nefiind astfel îndeplinită condiţia ca sesizarea să vizeze o chestiune de drept, cu un anumit nivel de dificultate apt să declanşeze mecanismul reglementat de legiuitor în art. 475 din Codul de procedură penală.Deopotrivă, chestiunea de drept care face obiectul sesizării se rezumă la aplicabilitatea în speţa dedusă judecăţii a Deciziei nr. 1 din 15 februarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 6 aprilie 2016). Prin decizia pronunţată în interesul legii s-a statuat că, „în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă“. În considerentele deciziei menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că „dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat“, iar „asigurătorul răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al contractului, asumându-şi o obligaţie proprie şi nefiind ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1.382 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil“, menţionând că, pentru diferenţa de despăgubire nesuportată de asigurător, se poate angaja răspunderea civilă delictuală a asiguratului, în temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului.Problema de drept care a generat sesizarea instanţei supreme rezidă în necorelarea prevederilor art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală cu cele ale art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală (astfel cum a fost interpretat ca având caracter constituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 257 din 26 aprilie 2017), sub aspectul termenului până la care se poate face constituirea de parte civilă şi introducerea în proces a părţii responsabile civilmente.Prin Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)“ din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. În considerentele deciziei menţionate, Curtea a constatat, pe de o parte, „că posibilitatea persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente «până la începerea cercetării judecătoreşti», în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală“ (paragraful 30), şi, pe de altă parte, „că este necesar ca, prin normele procesual penale în materie, să se asigure dreptul părţii responsabile civilmente de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare, tocmai în vederea realizării unui echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, şi anume dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, şi dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale părţii responsabile civilmente, pe de altă parte“ (paragraful 33).Ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 257 din 26 aprilie 2017 obligatorie în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, în lipsa intervenţiei legiuitorului, s-a produs o necorelare între termenul în care persoana vătămată se poate constitui partea civilă, respectiv până la începerea cercetării judecătoreşti [conform art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală], şi termenul în care se poate solicita introducerea în proces a părţii responsabile civilmente, respectiv în cursul procedurii de cameră preliminară [conform art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost interpretat ca având caracter constituţional prin Decizia nr. 257/2017].Însă omisiunea legiuitorului de a corela dispoziţiile Codului de procedură penală, în urma pronunţării unor decizii de către Curtea Constituţională, nu poate fi suplinită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismul juridic de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 475 din Codul de procedură penală care are ca obiectiv preîntâmpinarea unei practici neunitare în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti întrucât excedează nu numai obiectului unei sesizări de dezlegare a unei probleme de drept, ci şi prerogativelor instanţei supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Constituţia României, republicată.Nu în ultimul rând, aplicabilitatea, în speţa dedusă judecăţii, a unei decizii obligatorii a instanţei supreme, în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, sau aplicarea unei decizii a instanţei de contencios constituţional, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituţia României, republicată, constituie atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, iar nu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare.Deopotrivă, corelarea unor dispoziţii legale procesual penale revine legiuitorului, singurul abilitat să stabilească termenele şi forma în care se poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal, cu asigurarea unui just echilibru între drepturile părţilor, respectiv ale părţii civile, ale inculpatului şi ale părţii responsabile civilmente. Inclusiv instanţa de trimitere a achiesat implicit la această concluzie, constatând existenţa unor chestiuni de neconstituţionalitate a textului art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, motiv pentru care a dispus, prin încheierea din data de 26 octombrie 2020, sesizarea Curţii Constituţionale.Pentru motivele arătate, având în vedere că problema de drept supusă dezlegării nu presupune interpretarea unor dispoziţii legale în abstract, ci aplicarea unei decizii pronunţate anterior de instanţa supremă la o situaţie particulară, revine instanţei de învestite cu soluţionarea cauzei să o lămurească şi să o sancţioneze, dacă este cazul.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEÎn numele legiiDECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală, în Dosarul nr. 19.055/197/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:Dacă instanţa penală poate analiza elementele răspunderii civile delictuale a inculpatului în ipoteza în care persoana vătămată se constituie parte civilă cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar după finalizarea procedurii de cameră preliminară, iar asigurătorul de răspundere civilă auto refuză să participe în procesul penal ca parte responsabilă civilmenteObligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2021.
    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    judecător DANIEL GRĂDINARU
    Magistrat-asistent,
    Elena Larisa Pavel
    ----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!