Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (16.05.2021), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 838 din 17 noiembrie 2020referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 376 din 12 aprilie 2021Data intrării în vigoare 12-04-2021


    Valer Dorneanu- preşedinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Fabian Niculae- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 165 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea E.ON Servicii Clienţi - S.R.L. din Târgu Mureş în Dosarul nr. 5.469/320/2017 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 189D/2018.2. La apelul nominal, se prezintă, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, domnul avocat Bogdan Mărculeţ din Baroul Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar, lipsind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. Se arată că prevederile legale criticate nu permit alegerea obligaţiei fiscale care urmează să fie stinsă, neţinând cont de termenul de plată prevăzut tot de Codul de procedură fiscală. În realitate, este o procedură de executare silită mascată. Organele fiscale sting obligaţiile fiscale în funcţie de data la care obligaţia fiscală a fost comunicată contribuabilului, şi nu în funcţie de termenul scadent. Trebuie, totuşi, făcută o diferenţă între scadenţă şi termenul de plată. În acest fel, se ajunge la afectarea atât a dreptului de proprietate, cât şi a accesului liber la justiţie. Nefiind un act clasic de executare silită, nu există o modalitate de atacare a actului de executare silită. Se arată că se mai încalcă şi art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind principiul securităţii raporturilor juridice.
    4. Preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, se arată că legiuitorul are libertatea de a stabili o anumită ordine de preferinţă în ceea ce priveşte stingerea obligaţiilor fiscale. De altfel, există o cale de atac prevăzută de art. 260 din Codul de procedură fiscală.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 23 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.469/320/2017, Judecătoria Târgu Mureş -Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea E.ON Servicii Clienţi - S.R.L. din Târgu Mureş într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât în aplicarea acestor dispoziţii se ajunge, în mod mediat, la executarea silită a unor creanţe anterior expirării termenului lor de plată, în dauna unor creanţe deja scadente. Cu alte cuvinte, dacă organul fiscal este nevoit să stingă, pe de o parte, diferenţe de obligaţii fiscale principale stabilite de către organul fiscal prin decizie de impunere, iar, pe de altă parte, obligaţii fiscale principale ajunse la scadenţă, se ajunge la situaţia în care sunt considerate mai „vechi“ diferenţele de obligaţii fiscale (iar, în consecinţă, acestea sunt stinse cu prioritate), chiar dacă acestea beneficiază de un termen de plată mai mare, conform dispoziţiilor art. 156 din Codul de procedură fiscală. Dat fiind faptul că permite organelor fiscale să execute silit o creanţă care este încă neexigibilă, mecanismul stingerii obligaţiilor fiscale îngrădeşte în mod flagrant dreptul contribuabilului de a solicita suspendarea deciziei de impunere, golindu-l propriu-zis de conţinut.7. Judecătoria Târgu Mureş - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Instanţa consideră că partea interesată are posibilitatea de a contesta modalitatea de imputare a sumelor achitate către organul fiscal competent conform criteriului vechimii obligaţiei fiscale, astfel cum este acesta reglementat prin textul legal criticat, fie pe calea contenciosului administrativ, fie pe calea contestaţiei la executare, cum de altfel a şi procedat în prezenta cauză. Prin urmare, nu poate fi reţinută o încălcare a accesului liber la justiţie, persoana interesată având mijloacele legale pentru a putea beneficia de ocrotirea dreptului său de proprietate.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.9.
    Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 165 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, care au următoarea formulare: „(3) În scopul stingerii obligaţiilor fiscale, vechimea acestora se stabileşte astfel: [...] b) în funcţie de termenul de plată prevăzut la art. 156 alin. (1), pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale stabilite de organul fiscal competent, precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii;“.12. Curtea observă că dispoziţiile legale criticate au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 6 decembrie 2016. Însă, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să analizeze dispoziţiile legale criticate înainte de modificarea menţionată, întrucât continuă să îşi producă efecte juridice în cauză.13. Dispoziţiile art. 156 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, la care fac referire prevederile legale criticate, au următoarea formulare: „(1) Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţiile fiscale accesorii, stabilite prin decizie potrivit legii, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării deciziei, astfel:a) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună, termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare, inclusiv;b) dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună, termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare, inclusiv.“
    14. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private şi ale art. 139 privind impozitele, taxele şi alte contribuţii.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în fapt, în anul 2016, autoarei excepţiei de neconstituţionalitate i-au fost stabilite de către A.N.A.F. obligaţii fiscale suplimentare de plată. Autoarea excepţiei a formulat o contestaţie fiscală care a fost soluţionată la sfârşitul anului 2016 şi prin care s-a dispus: a) respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulate cu privire la obligaţiile fiscale în valoare totală de 436.459 lei; b) desfiinţarea parţială a deciziei de impunere cu privire la obligaţiile fiscale în valoare totală de 429.118 lei. În urma unui nou control, organul fiscal a emis în luna martie 2017 un raport de inspecţie fiscală şi o nouă decizie de impunere prin care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare de plată în cuantum de 317.518 lei.16. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a arătat că în momentul în care a dorit să achite obligaţiile curente, aferente lunii februarie 2017, menţionând în cuprinsul ordinului de plată în mod expres obligaţiile fiscale pe care doreşte să le stingă, organul fiscal a procedat la stingerea obligaţiilor din decizia de impunere din 2016, prevalându-se de dispoziţiile art. 165 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură fiscală, folosind criteriul vechimii obligaţiei fiscale pentru determinarea ordinii stingerii acestora. În aceste condiţii, a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 165 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 165 din Codul de procedură fiscală, prin raportare la dreptul de proprietate privată şi la încălcarea art. 136 alin. (5) şi art. 139 din Constituţie, Curtea reţine că dreptul de proprietate privată este un drept fundamental, garantat de art. 44 din Constituţie. Aceste dispoziţii constituţionale, în deplin acord cu cele prevăzute de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, permit posibilitatea instituirii unor limite legale de exercitare a dreptului de proprietate, pentru protejarea unor interese publice, în interes economic, general sau fiscal, cu condiţia ca aceste limitări legale să nu atingă însăşi substanţa dreptului de proprietate.18. În argumentarea încălcării art. 44 din Constituţie, se susţine că prin aplicarea art. 165 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură fiscală se încalcă dreptul de proprietate de care se bucură contribuabilul în ceea ce priveşte sumele de bani datorate/plătite către stat. Totodată, se apreciază că mecanismul impus de dispoziţiile art. 165 din Codul de procedură fiscală reprezintă o executare forţată a unei creanţe neexigibile, care goleşte de conţinut dreptul de proprietate al contribuabilului, prin ignorarea dreptului de dispoziţie de care acesta beneficiază.19. Or, art. 165 din Codul de procedură fiscală stabileşte ordinea stingerii obligaţiilor fiscale. Obligaţiile fiscale se sting în ordinea vechimii acestora. Alin.(3) al art. 165 reglementează modalitatea în care se stabileşte vechimea obligaţiilor fiscale, în scopul stingerii acestora: a) în funcţie de scadenţă, pentru obligaţiile fiscale principale; b) în funcţie de data comunicării, pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale stabilite de organul fiscal competent, precum şi pentru obligaţiile fiscale accesorii.
    20. Pentru obligaţiile fiscale principale, Codul de procedură fiscală prevede cu precizie şi claritate datele scadente. Ordinea stingerii acestora este în funcţie de vechime. Pentru diferenţele de obligaţii fiscale principale şi pentru obligaţii fiscale accesorii, vechimea se calculează în funcţie de data comunicării. Aceste obligaţii fiscale sunt stabilite prin acte administrative, decizii de impunere, care se comunică contribuabilului, iar în conţinutul lor este indicată şi data scadentă [60 de zile de la comunicare, potrivit art. 107 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală].21. Astfel, dispoziţiile art. 165 din Codul de procedură fiscală nu aduc atingere dreptului de proprietate, întrucât stabilesc, în mod clar şi precis, modalitatea de calcul al vechimii obligaţiilor fiscale. Norma vine în sprijinul şi în completarea dispoziţiilor alin. (1) al art. 165 din Codul de procedură fiscală, conform cărora obligaţiile fiscale se sting în ordinea vechimii acestora, reglementând modul de stabilire a vechimii obligaţiilor fiscale.22. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 177 din 26 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 28 iulie 2020, şi Decizia nr. 88 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 27 iunie 2017, Curtea a constatat că prevederile art. 165 alin. (2) din Codul de procedură fiscală sunt constituţionale prin raportare la dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Constituţie coroborate cu cele ale art. 139 alin. (1) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii în materie fiscală, astfel încât stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului (a se vedea şi Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 23 iulie 2012). Legiuitorul are libertatea de a edicta anumite norme prin care să instituie ordinea stingerii obligaţiilor fiscale. De altfel, asemenea norme legale cu privire la instituirea unor reguli referitoare la plata cu prioritate a unor datorii ajunse la scadenţă se regăsesc şi în Codul civil [spre exemplu, la art. 1.507-1.509 privind imputaţia plăţii].23. Referitor la măsurile impuse de legiuitor cu privire la stingerea creanţelor fiscale, Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că raţiunea care a stat la baza unei astfel de soluţii legislative a fost crearea unui climat de stabilitate şi securitate juridică, precum şi preocuparea statului de a găsi metode eficiente pentru a determina contribuabilul să îşi execute obligaţiile fiscale indiferent de natura şi cuantumul lor. O asemenea măsură este expresia obligaţiei pozitive a statului de a asigura ritmicitatea şi certitudinea alimentării bugetelor cu sumele de bani aferente obligaţiilor fiscale care revin în sarcina contribuabililor (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.069 din 14 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 14 august 2009).24. Ca atare, faptul că legiuitorul a condiţionat sau a stabilit o ordine de prioritate în ceea ce priveşte stingerea obligaţiilor fiscale (în speţă a diferenţelor de obligaţii principale) nu este de natură a aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 şi art. 56, ci are menirea să asigure în mod eficient îndeplinirea unei obligaţii legale şi constituţionale a persoanelor fizice sau juridice, şi anume plata sarcinilor fiscale, indiferent de natura lor, la bugetul de stat sau la bugetele locale. Măsura apare cu atât mai justificată cu cât stabilirea diferenţelor de obligaţii principale se face în urma unor inspecţii fiscale care verifică corectitudinea declaraţiilor fiscale ale agentului economic în cauză (a se vedea art. 131 din Codul de procedură fiscală).25. Prin Decizia nr. 554 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 20 februarie 2019, paragrafele 31-33, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili taxele şi impozitele, precum şi de a configura regimul juridic al acestora, întemeiate pe art. 139 alin. (1) din Constituţie. În aceeaşi decizie, Curtea a evocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că statul, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui „just echilibru“ între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 februarie 2006, pronunţată în Cauza Stere şi alţii împotriva României, paragraful 50).26.
    De asemenea, pronunţându-se cu privire la acţiunile pe care statul le consideră necesare în vederea asigurării plăţii impozitelor şi taxelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, prin Hotărârea din 23 februarie 1995, pronunţată în Cauza Gasus Dosier - Und Fördertechnik GmbH împotriva Olandei, paragraful 60, următoarele: „[...] cauza de faţă priveşte dreptul statelor să adopte legi pe care le consideră necesare în scopul «asigurării plăţii taxelor» [...] În adoptarea unor astfel de legi, puterii legiuitoare trebuie să i se recunoască o largă marjă de apreciere, în special cu privire la problema dacă - şi, în caz afirmativ, în ce măsură - autorităţile fiscale trebuie să fie plasate într-o situaţie mai bună pentru a executa datoriile fiscale decât poziţia în care se află creditorii obişnuiţi cu referire la executarea datoriilor comerciale. Curtea respectă opţiunea legiuitorului în asemenea privinţe, cu excepţia cazului în care aceasta este lipsită de orice fundament rezonabil“.
    27. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 mai 2006, pronunţată în Cauza Riener împotriva Bulgariei, paragraful 119, a reţinut că „Interesul public în recuperarea impozitelor neplătite de o asemenea valoare [estimată la 150.000 euro] poate justifica limitări adecvate ale drepturilor petentului. Statele se bucură de o anumită marjă de apreciere în instituirea şi organizarea politicilor lor fiscale şi să adopte măsurile menite să asigure plata impozitelor“ (instanţa europeană a trimis, mutatis mutandis, la Hotărârea din 22 septembrie 1994, pronunţată în Cauza Hentrich împotriva Franţei, paragraful 39).28. Cu referire specifică la interesul unei mai eficiente colectări a impozitelor, Curtea reţine că însăşi existenţa statului şi a instituţiilor sale este condiţionată de disponibilitatea resurselor financiare. Din acest motiv, titlul IV al Constituţiei - Economia şi finanţele publice -, precum şi alte articole din Constituţie conţin dispoziţii care tratează acest aspect. Astfel, dacă art. 137 alin. (1) din Constituţie prevede că „Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale instituţiilor publice sunt reglementate prin lege“, iar potrivit art. 139 alin. (1), „Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege“, art. 56 alin. (1) dispune că „Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice“.29. De altfel, şi Curtea Constituţională a reţinut importanţa constituţională a interesului public de a încasa creanţele bugetare. Astfel, în Decizia nr. 1.495 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 21 ianuarie 2011, Curtea a făcut referire la existenţa unei abordări constante a instanţei de contencios constituţional în sensul că adoptarea unui regim juridic special în materia creanţelor bugetare îşi găseşte fundamentul constituţional în dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, conform cărora statul trebuie să asigure, printre altele, protejarea intereselor naţionale în activitatea financiară. Acest temei constituţional justifică un drept special, de preferinţă în favoarea statului, în ceea ce priveşte efortul de încasare a creanţelor bugetare şi de asigurare a veniturilor publice la bugetul de stat. Tocmai acest drept special al statului întăreşte concluzia potrivit căreia interesul public al colectării taxelor şi impozitelor are o greutate mare.30. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că această critică de neconstituţionalitate raportată la cele ale art. 44, art. 56 şi art. 136 alin. (5) din Constituţie urmează să fie respinsă ca neîntemeiată.31. În ceea ce priveşte susţinerea autoarei excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea constată că aceasta nu motivează în ce anume constă pretinsa contrarietate a reglementării criticate din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cu norma de referinţă invocată, aşa încât o atare critică, astfel formulată, nu poate fi primită. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi (Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Principiul previzibilităţii legii nu se opune însă ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.32. Cu privire la critica referitoare la imposibilitatea formulării contestaţiei la executare împotriva modului de stingere a obligaţiilor fiscale şi imposibilitatea solicitării suspendării actului administrativ, Curtea reţine că Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală cuprinde prevederi conform cărora orice act administrativ poate fi contestat pe calea contenciosului administrativ. Totodată, se reglementează şi contestaţia la executare cu posibilitatea suspendării executării silite, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei actului administrativ ori a executării silite (art. 260). Aceste prevederi se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă care reglementează întoarcerea executării silite.
    33. În speţa dedusă judecăţii, Societatea E.ON Servicii Clienţi - S.R.L. din Târgu Mureş apreciază că i-au fost executate silit sume care nu ajunseseră la scadenţă, sprijinindu-se pe interpretarea conform căreia cele două acte administrative, care sunt şi titluri executorii, ca fiind unul în continuarea altuia. Or, în cazul de faţă, este vorba de două acte administrative distincte, care stabilesc obligaţii de plată în sarcina contribuabilului, ambele având calitatea de titluri executorii care au legătură cu aceeaşi perioadă inspectată. Chiar şi în situaţia în care s-ar fi executat sume nedatorate încă, neajunse la scadenţă, nu ar însemna decât faptul că au fost încălcate dispoziţiile art. 165 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură fiscală, prin aplicarea greşită sau abuzivă a acestora, aducându-se atingere dreptului de proprietate invocat. Acest aspect nu este echivalent însă cu neconstituţionalitatea textului de lege, ci reprezintă doar o interpretare şi aplicare greşită a actului normativ, iar aspectele pot fi soluţionate pe calea contenciosului administrativ şi nicidecum constituţional.34. De altfel, prin Decizia nr. 774 din 28 noiembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) şi alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 11 iunie 2020, Curtea a stabilit: „Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia. Astfel, chiar dacă decizia sau, după caz, dispoziţia pronunţată de organul fiscal competent al cărui act administrativ fiscal este atacat are caracter definitiv în sistemul căilor administrative de atac, dreptul la acţiune în instanţă al contribuabilului nu este abolit, fiind chiar reconfirmat în ceea ce priveşte suspendarea executării actului administrativ fiscal. De altfel, persoana care a formulat contestaţia se poate adresa instanţei de contencios administrativ împotriva deciziei organului fiscal competent de suspendare a soluţionării contestaţiei. Totodată, Curtea reţine că nu se poate susţine existenţa unei îngrădiri a dreptului de acces liber la justiţie, textul de lege menţionat oferindu-i contestatorului posibilitatea de a supune controlului instanţei judecătoreşti inclusiv decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei pe cale administrativă.“35. Ca atare, Curtea reţine că art. 260 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală oferă contestatorului posibilitatea de a supune controlului instanţei judecătoreşti actul fiscal administrativ prin care s-au stabilit obligaţii fiscale.36. În aceste condiţii, Curtea constată că nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private şi ale art. 139 privind impozitele, taxele şi alte contribuţii.37. Referitor la dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, Curtea reţine că acestea nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu este aplicabilă ipoteza prevăzută de norma constituţională invocată.38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea E.ON Servicii Clienţi - S.R.L. din Târgu Mureş în Dosarul nr. 5.469/320/2017 al Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 165 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Târgu Mureş - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 17 noiembrie 2020.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Fabian Niculae
    ----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!