Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (15.04.2021), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 102 din 17 februarie 2021referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 357 din 7 aprilie 2021Data intrării în vigoare 07-04-2021



    Valer Dorneanu- preşedinte
    Cristian Deliorga- judecător
    Marian Enache- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Gheorghe Stan- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Elena-Simina Tănăsescu- judecător
    Cristina Teodora Pop- magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, excepţie ridicată de Doina Mariana Stănescu în Dosarul nr. 46.517/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 465D/2018, şi de Adrian Mihail Drăgan în Dosarul nr. 2.803/113/2015 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.008 D/2018.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2020, în prezenţa reprezentanţilor autorilor excepţiei, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea, fiind consemnate în Încheierea de şedinţă de la acea dată, când, în temeiul dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 4 noiembrie 2020, dată la care, conform art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 16 decembrie 2020 şi, ulterior, pentru data de 28 ianuarie 2021 şi 17 februarie 2021, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:3. Prin Încheierile din 16 martie 2018 şi 8 noiembrie 2018, pronunţate în Dosarele nr. 46.517/3/2017 şi nr. 2.803/113/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală şi Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, excepţie ridicată de Doina Mariana Stănescu şi de Adrian Mihail Drăgan în cauze având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate de autoarea excepţiei împotriva unei ordonanţe a procurorului de luare a măsurii sechestrului asigurător şi, respectiv, soluţionarea unor cereri de apel formulate de autorul excepţiei, în calitate de inculpat, şi de partea civilă, împotriva unei sentinţe penale prin care a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de autorul excepţiei.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, cu privire la dispoziţiile art. 52 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, se susţine că acestea determină instanţa penală să se substituie unei instanţe care judecă în altă materie, cum este cazul instanţei de contencios fiscal, pentru a reţine ceea ce, în mod judicios, numai cea de-a doua instanţă ar putea să hotărască, mai exact pentru a clarifica anumite aspecte ale cauzei - fie în urma unei cercetări proprii, dacă instanţa specializată nu s-a pronunţat anterior, fie reţinând ceea ce s-a hotărât cu autoritate de lucru judecat de către o astfel de instanţă, dacă există o hotărâre în acest sens. Se susţine că, potrivit textului criticat, în cadrul procesului penal se urmăreşte corectarea pretinselor erori ale instanţei care s-a pronunţat definitiv, controlul instanţei penale constituind, astfel, o cale de atac împotriva hotărârii definitive a primei instanţe. Se arată că aceasta echivalează cu casarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de natură civilă de către o instanţă penală, printr-o nouă apreciere a faptelor, care poate fi radical opusă celor reţinute în hotărârea primei instanţe. Se arată că ipoteza/chestiunea prealabilă, la care fac referire prevederile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală, reprezintă un element constitutiv al infracţiunii pentru care persoana vizată este trimisă în judecată, fiind indispensabilă pentru constatarea existenţei acesteia sau calificarea sa, indiferent că priveşte elemente referitoare la faptă, la făptuitor sau la valoarea socială ocrotită. Se susţine, totodată, că sintagma „cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii“ a fost prevăzută pentru prima oară în cuprinsul normei procesual penale ce reglementează chestiunile prealabile prin Codul de procedură penală în vigoare, fără ca expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 să cuprindă explicaţii referitoare la motivele acestei modificări.5. Se susţine că se impune interpretarea excepţiei astfel reglementate cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a principiului ne bis in idem. Se arată că dispoziţia legală criticată lipseşte de orice efect autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale altor instanţe în faţa instanţei penale. Totodată, este invocată Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Rosenquist împotriva Suediei, şi se arată că, în una din cauzele în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Curtea de Apel Galaţi a anulat, printr-o hotărâre definitivă, titlul de creanţă al persoanei al cărei împuternicit este autorul excepţiei, rezultând astfel că în respectiva cauză nu există un prejudiciu, respectiv că fondurile din bugetul general al Uniunii Europene au fost obţinute cu respectarea prevederilor legale, această împrejurare având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale şi constituind, conform art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, un impediment pentru exercitarea acţiunii penale. Se arată că autorul excepţiei se află în situaţia în care, în cauză, există o decizie de „achitare“, respectiv o decizie prin care instanţa a constatat că prin faptele deduse judecăţii nu s-a creat un prejudiciu în patrimoniul statului, motiv pentru care apare ca nelegală şi netemeinică condamnarea inculpatului pentru o faptă penală inexistentă.6. Se susţine că dispoziţii legale similare există şi în legislaţiile altor state membre ale Uniunii Europene. Se face trimitere la art. 3 şi 4 din Codul de procedură penală spaniol şi la prevederile art. 15 şi 16 din Codul de procedură penală belgian.7. Referitor la dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală se arată că acestea au un caracter vag şi incomplet, deoarece omit reglementarea condiţiei existenţei unor indicii temeinice privind comiterea faptei prevăzute de legea penală, din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana vizată de dispunerea măsurii asigurătorii a săvârşit respectiva faptă. Se face trimitere la art. 153 alin. (1) şi art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală, care prevăd condiţia existenţei unor indicii temeinice, respectiv cea a unor indicii rezonabile pentru luarea măsurii obţinerii de date privind situaţia financiară a unei persoane, respectiv pentru începerea urmăririi penale. Se susţine că legiferarea acestei condiţii ar face ca măsurile reglementate să fie proporţionale cu situaţiile care au determinat luarea lor. Pentru aceste motive, se susţine că prevederile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Constituţie. Se arată, de asemenea, că, fiind astfel redactate, textele criticate încalcă prevederile art. 6 şi 13 din Convenţie, întrucât calea de atac împotriva dispunerii măsurilor asigurătorii este iluzorie, şi nicidecum efectivă.8. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 656/2002 se susţine că dispunerea obligatorie a măsurilor asigurătorii este de natură a încălca prevederile art. 53 alin. (1) din Constituţie, fiind o măsură lipsită de proporţionalitate prin raportare la situaţia care a creat-o. Totodată, se susţine că prevederile legale criticate sunt afectate de neconstituţionalitatea art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, mai sus invocată.
    9. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că prevederile legale criticate sunt constituţionale. Referitor la dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală se susţine că acestea trebuie interpretate şi aplicate prin prisma Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu şi alţii împotriva României, astfel încât să nu încalce securitatea raporturilor juridice. Cu privire la dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală se susţine că acestea nu încalcă art. 53 alin. (2) din Constituţie, întrucât dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. În susţinerea constituţionalităţii prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002 sunt invocate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 320 din 17 mai 2016.10. Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că sunt numeroase situaţii în care hotărâri ale instanţelor civile sau de contencios administrativ nu au autoritate de lucru judecat în faţa instanţelor penale. Se arată că o astfel de instanţă se poate pronunţa asupra unei situaţii de fapt, iar, ulterior, se poate constata că respectiva situaţie are la bază fapte prevăzute de legea penală, săvârşite cu vinovăţie.11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.12. Avocatul Poporului opinează că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Cu privire la dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală se susţine că acestea au în vedere hotărâri definitive ale altor instanţe decât cele penale, motiv pentru care acestea nu au ca obiect împrejurările referitoare la existenţa infracţiunii, împrejurări asupra cărora este competentă să se pronunţe instanţa penală. Se susţine că textul analizat are ca scop asigurarea respectării principiului aflării adevărului, prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală. Referitor la dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 se arată că acestea au fost analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015 şi, respectiv, prin Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, excepţiile astfel invocate fiind respinse ca neîntemeiate.13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.14. Curtea Constituţională, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi tuturor curţilor de apel din România transmiterea unor documente relevante din care să rezulte modalitatea în care instanţele penale din circumscripţia lor au aplicat dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală, de la intrarea acestora în vigoare (1 februarie 2014) şi până în prezent, în privinţa sintagmei „cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii“ din cuprinsul normei procesual penale anterior menţionate, respectiv în privinţa lipsei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unor chestiuni prealabile în procesul penal.CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente, concluziile procurorului, notele scrise depuse, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2,3,10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 52 alin. (3) şi ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum şi cele ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, care au următorul cuprins:– Art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală: „Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii.“;– Art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.“;– Art. 32 din Legea nr. 656/2002: „În cazul în care s-a săvârşit o infracţiune de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie.“17. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitoare la supremaţia Constituţiei, ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la un recurs efectiv.18.
    Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică, în esenţă, sintagma „cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii“ din cuprinsul dispoziţiei legale anterior menţionate, susţinând că aceasta determină încălcarea de către instanţa penală a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele civile, lato senso, şi, prin aceasta, încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate.
    19. Din punct de vedere istoric, instituţia chestiunilor prealabile a fost reglementată atât în Codul de procedură penală din 1936, cât şi în Codul de procedură penală din 1968. Codul de procedură penală din 1936 cuprindea, în cartea I - Dispoziţii generale, titlul I - Acţiunile ce se nasc din infracţiuni şi condiţiile cerute pentru exerciţiul lor, un capitol - capitolul II - referitor la „chestiuni prejudiciale“. Conform art. 11 din codul anterior menţionat, instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale avea competenţa să judece şi să se pronunţe şi asupra excepţiilor sau incidentelor de care depinde soluţia cauzei, chiar dacă ele nu erau de competenţa instanţei penale. Cu toate acestea, în materia delictelor, când rezolvarea excepţiei civile prejudiciale necesita un timp îndelungat şi administrarea a numeroase probe, instanţa penală putea amâna judecata şi putea obliga partea să introducă acţiune la instanţa competentă, stabilind un termen adecvat în care instanţa civilă să se poată pronunţa. Dacă însă până la acest termen partea nu promova respectiva acţiune la instanţa competentă sau dacă se constata că după promovarea acesteia nu a stăruit în judecarea ei, instanţa penală proceda la soluţionarea cauzei. Hotărârea definitivă a instanţei civile asupra chestiunilor prejudiciale avea putere de lucru judecat în procesul penal. Judecarea incidentelor sau chestiunilor prejudiciale de către instanţa penală se făcea conform regulilor şi mijloacelor de probaţiune prevăzute de legea civilă. Art. 12 al aceluiaşi cod prevedea că în ipoteza în care excepţia civilă prejudicială forma obiectul unei acţiuni pendinte în faţa instanţelor civile, intentată mai înaintea acţiunii penale, instanţa penală era obligată să amâne judecata până la terminarea procesului civil. Codul de procedură penală din 1968 reglementa, în cuprinsul titlului II - Competenţa, capitolul I - Felurile competenţei, secţiunea a IV-a - Dispoziţii comune, la art. 44, chestiunile prealabile. Conform alin. (1) şi (2) ale art. 44 anterior menţionat, instanţa penală era competentă să judece orice chestiune prealabilă de care depindea soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune era de competenţa altei instanţe, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţinea acea chestiune. Însă, drept excepţie de la regula astfel reglementată, alin. (3) al art. 44 prevedea că hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 52 alin. (1), că „instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.“, iar, la art. 52 alin. (3), că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care este reglementată însă o excepţie, cea a împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. În acest fel, legea dă eficienţă unui principiu tradiţional din dreptul procesual penal francez, conform căruia „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei“ („le juge de l’action est juge de l’exception“). Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 nu arată care au fost motivele care au stat la baza acestei reglementări, însă Curtea apreciază că a fost determinată de nevoia de asigurare a celerităţii soluţionării cauzelor penale, subliniind nevoia instanţei penale de a putea aprecia ea însăşi asupra tuturor elementelor cauzei şi, în mod special, asupra excepţiilor, care constituie mijloace de apărare.20. Chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, trebuie rezolvate anterior soluţionării problemelor care privesc fondul cauzei penale şi privesc existenţa unei cerinţe esenţiale din structura infracţiunii, cum ar fi situaţia premisă a unei infracţiuni ori un element esenţial al conţinutului infracţiunii.21. De asemenea, Curtea constată că, prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiţii de fapt sau de drept a căror existenţă este necesar a fi verificată pentru justa soluţionare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluţionate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale şi de a căror rezolvare prealabilă depinde soluţia în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internaţional public, de drept constituţional, de drept administrativ etc., arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală; existenţa împrejurării că fapta priveşte atribuţiile de serviciu ale inculpatului, în ipoteza comiterii infracţiunii de abuz în serviciu; stabilirea calităţii de cetăţean sau de persoană fără cetăţenie, în cazul infracţiunilor comise în străinătate; constatarea raportului juridic patrimonial în baza căruia o persoană deţinea cu orice titlu un bun mobil al altuia, pe care şi l-a însuşit, de care a dispus pe nedrept sau pe care a refuzat să îl restituie, în cazul infracţiunii de abuz de încredere etc. Referitor la aceeaşi instituţie de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Curtea reţine că acestea sunt situaţii cu caracter excepţional, care apar pe parcursul soluţionării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluţionare a respectivelor cauze; astfel de situaţii pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiţie de fapt sau de drept pentru soluţionarea cauzei penale şi dacă acestea sunt de competenţa organelor judiciare.22. Curtea constată, de asemenea, că se impune a fi acordată atenţie nu doar identificării chestiunilor prealabile, ci şi stabilirii limitelor generale ale competenţei organelor judiciare. Din modul de reglementare a dispoziţiilor art. 52 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, de regulă, chestiunile prealabile soluţionării cauzei penale sunt de competenţa instanţei penale, cu excepţia acelor situaţii în care, potrivit legii, competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare [alin. (1) al art. 52], şi, totodată, că judecarea chestiunilor prealabile de către instanţa penală se face potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune [alin. (2) al art. 52].23. În acest context, Curtea reţine că alin. (2) al art. 52 din Codul de procedură penală obligă instanţa penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Referitor la acest aspect a fost invocată problema înţelesului sintagmei „regulilor şi mijloacelor de probă“, respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material şi procedural din materia căreia îi aparţine chestiunea prealabilă sau doar dreptul material şi regimul probator specifice respectivei materii. Curtea constată că această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se şi în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziţii contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 din Codul de procedură penală, conform cărora Codul de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidenţa altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietăţii. De altfel, această teză este confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conform căreia dispoziţiile Codului de procedură penală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă în materia măsurilor asigurătorii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 8 aprilie 2016, Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 1 martie 2016, Decizia nr. 324 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 6 iulie 2016, paragrafele 20-24, şi Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, paragrafele 18-20). Acelaşi raţionament juridic este valabil, în mod corespunzător, în ceea ce priveşte administrarea probelor, care se face conform regulilor specifice materiei juridice corespunzătoare naturii faptelor ce trebuie dovedite, adică potrivit regulilor din domeniul juridic de origine. Prin urmare, dovada chestiunilor prealabile se face potrivit unor norme procesuale extrapenale, care pot aparţine diverselor ramuri de drept şi, prin urmare, pot să prevadă reguli diferite referitoare la admisibilitatea probelor, sisteme de probă diferite, soluţii juridice diferite referitoare la sarcina probei şi la valoarea acestora etc.24. De asemenea, Curtea subliniază diferenţele dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, acestea din urmă fiind aspecte asupra cărora se pronunţă, în mod obligatoriu, alte organe judiciare decât instanţa penală. Din această categorie fac parte excepţia de neconstituţionalitate, cererile de trimitere preliminară având ca obiect interpretarea actelor Uniunii Europene şi dezlegarea unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi situaţiile în care instanţele civile sunt chemate să tranşeze chestiuni, precum cea referitoare la proprietatea imobiliară, care intervin în cadrul procesului penal. Prin raportare la procedura de soluţionare a chestiunilor prejudiciale, instanţa penală poate avea doar obligaţii referitoare la suspendarea soluţionării cauzei, astfel cum se prevede la art. 476 din Codul de procedură penală, în ipoteza sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    25. Codul de procedură penală din 1968 a exclus distincţia dintre chestiunile prealabile şi chestiunile prejudiciale, conform acestuia toate situaţiile de acest fel având natura juridică a unor chestiuni prealabile. Spre deosebire de această manieră de reglementare, Curtea observă că legislaţia în vigoare prevede, în mod expres, cazuri ce constituie chestiuni prejudiciale şi care au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale; spre exemplu, art. 440 din Codul civil prevede că, „în cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie.“26. Totodată, se impune a se face distincţie între dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală şi cele ale art. 28 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Astfel, în timp ce dispoziţiile legale criticate au în vedere aspecte prealabile soluţionării cauzei penale, a căror stabilire de către instanţa civilă poate produce efecte asupra soluţionării de către instanţa penală a raportului juridic penal de conflict, prevederile art. 28 alin. (2) din Codul de procedură penală se referă la hotărârea judecătorească prin care este soluţionată acţiunea civilă derivată în cadrul aceluiaşi proces penal în care se soluţionează acţiunea penală vizată. Acest aspect rezultă, în mod evident, din faptul că art. 28 face parte din capitolul II - Acţiunea civilă al titlului II - Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal al părţii generale a Codului de procedură penală, alături de normele procesual penale referitoare la obiectul şi exercitarea acţiunii civile (art. 19), constituirea ca parte civilă (art. 20), introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente (art. 21), renunţarea la pretenţiile civile (art. 22), tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile (art. 23), exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori (art. 24), rezolvarea acţiunii civile în procesul penal (art. 25), disjungerea acţiunii civile (art. 26) şi la cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă (art. 27).27. Cu privire la modalitatea în care instanţele penale au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală, de la intrarea acestuia în vigoare şi până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudenţiale, în privinţa interpretării şi aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală. Astfel, o parte dintre instanţe acordă prioritate în aplicare dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanţe interpretează gramatical dispoziţiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanţelor civile prin care sunt soluţionate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală.28. Curtea reţine că, în ipoteza în care, până la data soluţionării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluţionate de către o altă instanţă, regula aplicabilă este că instanţa penală este ţinută de soluţia respectivei instanţe. În acest sens, dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd că hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, regulă de la care aceleaşi dispoziţii legale prevăd excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii. Aşadar, legiuitorul face distincţia între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existenţa infracţiunii şi chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existenţa infracţiunii.29. Din perspectiva prezentei analize prezintă importanţă împrejurările care privesc existenţa infracţiunii. În lipsa unei definiţii legale, Curtea reţine că noţiunea de „împrejurare“ a fost analizată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2019, paragraful 24, prin care s-a reţinut că aceasta vizează atât faptele principale ale cauzei, cât şi circumstanţele în care au avut loc acestea, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea cauzei (de exemplu, identificarea autorului, un alibi). Prin urmare, sintagma „împrejurări care privesc existenţa infracţiunii“ desemnează totalitatea aspectelor pertinente care trebuie analizate de către instanţele penale pentru a putea pronunţa soluţiile în cauzele cu care au fost învestite. În mod necesar, toate aceste elemente privesc existenţa infracţiunii, motiv pentru care folosirea sintagmei criticate în cuprinsul art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală nu reduce sfera de aplicare a normei anterior menţionate, generând însă confuzie în privinţa conţinutului acesteia.30. Aşadar, în categoria chestiunilor prealabile care privesc existenţa infracţiunii se încadrează aspecte care privesc soluţionarea fondului cauzei penale, precum cele referitoare la conţinutul constitutiv al infracţiunii, la existenţa unor cauze justificative sau de neimputabilitate, la cauze care înlătură caracterul penal al faptei, la stabilirea încadrării juridice etc. De asemenea, Curtea reţine că pot constitui chestiuni prealabile aspecte referitoare la natura atribuţiilor de serviciu ale autorului infracţiunii sau la calitatea sa, aspectele referitoare la gradul de rudenie, la calitatea de soţ, la situaţiile juridice care intervin în materie electorală, la cele referitoare la expropriere, la proprietatea intelectuală, la achiziţiile publice, la fondul funciar, la fiscalitate, la procedurile notariale, la procedurile arbitrare, la jurisdicţiile speciale administrative. Totodată, în cazul angajării răspunderii penale a persoanelor juridice, ar putea constitui chestiuni prealabile aspectele ce ţin de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de legea civilă privind constituirea, statutul acestora ori obiectul de activitate. Diversitatea considerabilă a unor astfel de aspecte, proporţională cu numărul nedeterminat al domeniilor şi al cazurilor concrete în care pot fi săvârşite infracţiuni, fac ca, în practică, încadrarea chestiunilor prealabile în una dintre cele două categorii să fie extrem de greu de realizat.31. Multitudinea aspectelor ce pot constitui chestiuni prealabile impune stabilirea unor criterii teoretice (chiar legale), general valabile, pentru a se putea determina care dintre aspectele privitoare la cauza penală, în ansamblul său, constituie „împrejurări care privesc existenţa infracţiunii“. În acest sens, Curtea constată că înţelesul sintagmei „cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii“ din cuprinsul textului criticat nu poate fi unul foarte larg, care să vizeze orice aspect al cauzei penale. Aceasta întrucât toate chestiunile prealabile au legătură cu soluţionarea cauzei penale, condiţii în care o astfel de interpretare ar face ca niciodată o hotărâre civilă definitivă să nu aibă autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale în privinţa chestiunilor prealabile şi, prin urmare, norma procesual penală de la art. 52 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală să fie redundantă şi să releve o tensiune infralegală.
    32. Pentru acest motiv, Curtea constată că înţelesul sintagmei criticate nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală se referă fie la situaţia premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii sau, altfel spus, la elementele esenţiale care alcătuiesc conţinutul constitutiv al infracţiunii, prevăzute în dispoziţia normei de incriminare. Situaţia premisă a infracţiunii constă în existenţa unor realităţi anterioare săvârşirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfăşoară acţiunea ilicită (cum sunt existenţa stării de graviditate a victimei, în cazul infracţiunii de întrerupere a cursului sarcinii, existenţa unei naşteri recente, în cazul infracţiunii de pruncucidere, existenţa unui domiciliu, în cazul infracţiunii de violare a domiciliului, existenţa unei corespondenţe, convorbiri sau comunicări, în cazul infracţiunii de violare a secretului corespondenţei). La rândul său, conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 322 din 4 mai 2017, totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv şi subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală şi a da naştere raportului penal de conflict.33. Însă, în aceste condiţii în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, instanţa penală este îndreptăţită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existenţa aspectelor care condiţionează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potenţialei încălcări a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanţa penală şi, drept urmare, problema încălcării principiului securităţii raporturilor juridice.34. Curtea reţine că autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătoreşti, ca acte jurisdicţionale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebeşte hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Cu privire la acest principiu, Curtea reţine că funcţia jurisdicţională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice şi ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în faţa instanţei, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătoreşti definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicaţie a dispoziţiilor art. 129 din Constituţie.35. Aşadar, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunţată este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiţiei. Prin urmare, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printro hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Aşa fiind, instituţia autorităţii de lucru judecat are o dublă valenţă: una materială (prezumţie legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecăţii irevocabile) şi una procesuală (excepţie procesuală de fond, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept), respectarea sa impunând a se da eficienţă ambelor componente anterior menţionate.36. Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor civile definitive, Curtea reţine că acesta este reglementat la art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevede că „hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată“, dispoziţie care se completează cu alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia „autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă“. De asemenea, Curtea reţine că efectele autorităţii de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind exprimate în faptul că „Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect“, şi că, potrivit art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 481 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 607 din 11 august 2015, paragraful 14, şi Decizia nr. 419 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 28 octombrie 2020, paragraful 14).37. De asemenea, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a statuat că principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică europeană, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanţiale şi imperioase. În acest sens, Curtea a făcut trimitere la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 iulie 2009 şi 24 iulie 2003, pronunţate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52.38. Respectarea principiului autorităţii de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securităţii raporturilor juridice, componentă a principiului securităţii juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie. Acest principiu exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze“. Principiul securităţii raporturilor juridice a apărut şi s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanţelor internaţionale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.39. Referitor la acelaşi principiu, prin Hotărârea din 8 iulie 2019, pronunţată în Cauza Mihalache împotriva României, paragraful 22, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat existenţa a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o decizie este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigaţie amănunţită şi trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei. Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunţată în Cauza Lungu împotriva României, paragraful 47, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluţionată şi care făcuse obiectul unei hotărâri definitive şi în absenţa oricărui motiv valabil, instanţa naţională a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanţilor la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, pronunţată în Cauza Esertas împotriva Lituaniei, paragraful 21, instanţa de la Strasbourg a reţinut că „principiul autorităţii de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi decizii a cauzei“. Prin aceeaşi hotărâre s-a reţinut că „orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare“. În acelaşi sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Kehaya şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 69, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie în situaţia în care „abordarea Curţii Supreme de Casaţie în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua şansă de a obţine o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanaţie a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea - comisia funciară - a fost parte şi i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului. O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp şi putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripţie achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată şi a creat incertitudine juridică“. Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, pronunţată în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni şi alţii împotriva României, paragraful 116, aceeaşi instanţă europeană a statuat că „principiul securităţii juridice este implicit în toate articolele din Convenţie şi constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept“. S-a reţinut prin aceeaşi hotărâre că „Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situaţiilor juridice şi de a promova încrederea publicului în justiţie. Orice persistenţă a divergenţelor de jurisprudenţă riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept“. Cu privire la acelaşi principiu, prin hotărârile din 28 iulie 2009 şi 31 mai 2012, pronunţate în cauzele Gök şi alţii împotriva Turciei, paragrafele 57-62, şi Esertas împotriva Lituaniei, paragrafele 23-32, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, fie şi în absenţa casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluţiei adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenţie, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanţă şi să încalce principiul securităţii juridice. În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reţinut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.40. Considerentele mai sus menţionate au fost reţinute şi de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, care a plasat principiul securităţii raporturilor juridice în rândul exigenţelor statului de drept, raportând, aşadar, principiul analizat la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Astfel, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 18 iunie 2012, şi Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 6 iulie 2012, Curtea Constituţională a statuat că, deşi nu este în mod expres consacrat în Constituţie, principiul securităţii raporturilor juridice se deduce din prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic şi social, şi că existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi anularea unor dispoziţii legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduc la încălcarea securităţii raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. Curtea a reţinut că, în acelaşi sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia principiul securităţii raporturilor juridice decurge implicit din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (a se vedea hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 şi 16 iulie 2013, pronunţate în cauzele Iordanov şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 47, Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei, paragraful 56, şi Remuszko împotriva Poloniei, paragraful 92). De asemenea, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, precitată, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 30 octombrie 2014, instanţa de contencios constituţional a reţinut că situaţiile de incoerenţă şi instabilitate legislativă sunt contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. Totodată, prin Decizia nr. 242 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 12 iunie 2020, paragraful 78, şi Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 1 noiembrie 2019, paragraful 59, Curtea Constituţională a statuat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. S-a reţinut, totodată, că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii ce respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare. De asemenea, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 6 august 2014, paragraful 38, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat“. Pentru acest motiv, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, mai sus citată, Curtea a statuat că instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68, Curtea a reţinut că principiul securităţii juridice reprezintă un concept ce defineşte un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.41. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că art. 52 din Codul de procedură penală creează o legătură între deciziile pronunţate de instanţele civile (în sens larg) şi cele pronunţate de instanţele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti în materie penală şi cele pronunţate în materie civilă (lato senso) au fost reglementate competenţa instanţei penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare, precum şi regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. De la această din urmă regulă a fost prevăzută excepţia lipsei autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe în faţa instanţei penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existenţa infracţiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepţii a fost acela de a conferi instanţei penale plenitudinea jurisdicţiei asupra aspectelor care privesc existenţa infracţiunii şi, totodată, de a garanta şi prin această dispoziţie legală celeritatea soluţionării cauzelor penale.42. Cu toate acestea, legea nu cuprinde o definiţie a noţiunii de „împrejurări care privesc existenţa infracţiunii“ şi nici criterii care să permită distincţia între împrejurările care privesc existenţa infracţiunii şi restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înţelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziţiei procesual penale analizate. Astfel, în funcţie de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală, expresia anterior menţionată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracţiunii.43. Pentru aceste motive, norma procesual penală analizată determină prezenţa în practica instanţelor penale a mai multor variante de soluţii, substanţial diferite, în privinţa recunoaşterii autorităţii de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în faţa organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluţii variază, de la aplicarea directă de către instanţele penale a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor altor instanţe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituţie - rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudenţa instanţelor internaţionale - până la soluţia procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanţa penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.44. Însă această din urmă soluţie presupune, per se, încălcarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către instanţele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existenţa infracţiunii, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice. În acest sens, având în vedere exigenţele ce rezultă din soluţiile de principiu pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, exigenţe însuşite de instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, Curtea reţine că sintagma „cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală dă posibilitatea instanţei penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluţionate, în mod definitiv, de către alte instanţe şi, astfel, să se transforme într-o instanţă de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanţe referitoare la aspecte care privesc existenţa infracţiunii. Pe această cale, instanţa penală poate pronunţa soluţii opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorităţii de lucru judecat, care constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenţie.
    45. Curtea constată că, întrucât încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta contravine şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.46. Totodată, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale mai sus invocată, nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.47. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 20 iulie 2004, pronunţată în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, paragraful 57). Însă, cu referire la noţiunea de „eroare judiciară“, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era „incompletă şi părtinitoare“ sau a dus la achitarea „eronată“ nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătoreşti, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori fundamentale în procedura anterioară (a se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Radchikov împotriva Rusiei, paragraful 48).48. Or, prin raportare la standardele convenţionale anterior menţionate, nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii. Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală devin antagonice. De asemenea, Curtea constată că această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cele oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urmare, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţă cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanţe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenţa soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso).49. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că sintagma „cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, prevederilor art. 6 din Convenţie, precum şi dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie ce reglementează dreptul la un proces echitabil.50. Nu în ultimul rând, având în vedere caracterul echivoc al sintagmei „cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală, aceasta contravine normei constituţionale de la art. 1 alin. (5) şi sub aspectul nerespectării exigenţelor referitoare la calitatea legii. Aceste exigenţe au fost analizate de către Curtea Constituţională într-o jurisprudenţă constantă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut faptul că, în materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în repetate rânduri, statuând că o normă este „previzibilă“ numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55). Totodată, instanţa de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvényi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi (a se vedea şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68). Sa arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi jurisprudenţă că, având în vedere principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31).51.
    Or, prin raportare la standardele de calitate a legii mai sus menţionate, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, sfera incidenţei acesteia neputând fi determinată, în mod corect şi uniform, de către instanţele de judecată, cu prilejul soluţionării cauzelor penale, şi, cu atât mai puţin, de ceilalţi destinatari ai legii, chiar şi în condiţiile în care aceştia ar beneficia de consultanţă de specialitate.
    52. Referitor la prevederile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 146 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, şi Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 21 ianuarie 2020, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.53. Prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, paragrafele 16-28, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituţie, al cărui conţinut şi ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut, prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.54. Totodată, Curtea a observat că, prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei.55. În ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că acesta este delimitat de dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, printr-o normă de trimitere la legea civilă.56. Curtea a reţinut, totodată, că dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.57. Cu privire la condiţia necesităţii dispunerii măsurii asigurătorii, Curtea a constatat că trebuie avute în vedere, pe de o parte, cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, aşadar, şi a sechestrului, este obligatorie, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, dar şi situaţiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate.
    58. Curtea a reţinut, de asemenea, că dispoziţiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor băneşti, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) - bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) şi (8) din Codul de procedură penală, cât şi în ceea ce priveşte urmărirea silită a creanţelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 din Codul de procedură penală.59. Aşadar, Curtea a constatat că normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existenţă ale suspectului/inculpatului.60. Având în vedere cele arătate mai sus, în special finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora şi interesele protejate prin dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală, Curtea nu a putut reţine susţinerea autorului excepţiei, în sensul că textul de lege criticat ar trebui să prevadă existenţa unor indicii temeinice sau bănuiala rezonabilă de săvârşire a faptei pentru a se dispune măsura sechestrului. Curtea a subliniat, în acest sens, că măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficienţă - în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii, însă, dacă în urma administrării întregului probatoriu se constată că această valoare - devenită între timp certă - este mai mică decât cea avută în vedere iniţial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.61. Totodată, Curtea a constatat că etapa urmăririi penale de la care se poate dispune măsura sechestrului este cea a urmăririi penale in personam şi că, de altfel, în cazul infracţiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracţiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activităţii infracţionale şi a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum şi pe bunurile altor persoane, despre care se cunoaşte că provin din infracţiune.62. În aceste condiţii, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate - pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei -, această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi este proporţională cu scopul propus (în acelaşi sens, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, precitată, paragraful 26). Curtea a conchis că prevederile legale criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 53.63. Cu privire la dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 656/2002, Curtea reţine că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 18 august 2016, şi Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 21 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată.64. Prin Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, precitată, paragrafele 15-26, Curtea a reţinut că măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile ce aparţin suspectului, inculpatului, părţii responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-şi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 20 noiembrie 2015, paragraful 14). Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că măsura asiguratorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanţă sau încheiere), îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activităţi din care să rezulte că ar intenţiona ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, precitată, paragraful 15).
    65. Totodată, Curtea a constatat că dispunerea măsurilor asigurătorii şi instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) şi sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală şi legile speciale prevăd excepţii referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât şi la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor şi tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepţii, dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal şi indiferent dacă acesta înţelege să formuleze o cerere de sechestru. Curtea a mai constatat următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii oricărei infracţiuni de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situaţia săvârşirii unei infracţiuni prevăzute de această lege; şi la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.66. Analizând obiectul legilor anterior enumerate, precum şi particularităţile infracţiunilor în cazul cărora este prevăzută excepţia luării obligatorii a măsurilor asigurătorii, Curtea a reţinut că reglementarea acestor excepţii a fost determinată, în mod special, de importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracţiuni şi de pericolul social crescut al faptelor incriminate.67. În fine, Curtea a constatat că norma juridică, a cărei neconstituţionalitate este invocată, obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracţiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari şi al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Aşa fiind, şi prejudiciile provocate prin săvârşirea infracţiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiţii, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parţiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Aşa fiind, Curtea a reţinut că, prin prisma particularităţilor infracţiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.68. Cu privire la pretinsa încălcare prin textul criticat a accesului liber la justiţie, Curtea, făcând trimitere la Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, paragraful 30, a observat că indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenţie, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanţă independentă şi imparţială.69. De asemenea, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 4 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu şi preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni nu este de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumţie care subzistă până la constatarea vinovăţiei acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, anterior citată, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăţiei în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanţa dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) şi (8) din Constituţie şi nici a celor ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.70. Curtea a mai constatat că persoanele care săvârşesc infracţiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 şi cele care săvârşesc alte categorii de infracţiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situaţii juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Aşa fiind, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenţie.71.
    Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 241/2005 a prevederilor art. 13 din Convenţie, Curtea a reţinut că acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu vizează dreptul persoanei ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale.
    72. Având în vedere că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt similare dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, Curtea a reţinut că cele statuate prin deciziile mai sus invocate sunt valabile, în mod corespunzător, şi în privinţa prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002.73. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudenţa mai sus invocată, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.74. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în privinţa soluţiei referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală şi cu unanimitate de voturi, în privinţa soluţiei referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:1. Admite excepţia de neconstituţionalitate invocată de Doina Mariana Stănescu în Dosarul nr. 46.517/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi de Adrian Mihail Drăgan în Dosarul nr. 2.803/113/2015 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că sintagma „cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Codul de procedură penală este neconstituţională.2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Doina Mariana Stănescu în Dosarul nr. 46.517/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi de Adrian Mihail Drăgan în Dosarul nr. 2.803/113/2015 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 17 februarie 2021.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Cristina Teodora Pop
    ----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!