Structură Act

Forma la zi
Pret: 15,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (15.04.2021), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
HOTĂRÂREA din 9 iunie 2020în Cauza Lascău împotriva României
EMITENT
  • CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI - SECŢIA A PATRA
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 1247 din 17 decembrie 2020Data intrării în vigoare 17-12-2020
    Prezenta formă este valabilă începând cu data de 17-12-2020 până la data de 15-04-2021

    (Cererea nr. 39.855/13)StrasbourgHotărârea este definitivă. Poate suferi modificări de formă.În Cauza Lascău împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-un comitet compus din: Faris Vehabović, preşedinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie,
    având în vedere:– cererea menţionată mai sus (nr. 39.855/13) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ioan Lascău („reclamantul“), a sesizat Curtea la 17 iunie 2013, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“);– observaţiile părţilor,observând că, la 18 decembrie 2014, capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie cu privire la caracterul echitabil al procedurii a fost comunicat Guvernului şi că cererea a fost declarată inadmisibilă în privinţa celorlalte capete de cerere, în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curţii,după ce a deliberat în camera de consiliu la 5 mai 2020,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.INTRODUCERE1. Cererea priveşte, din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, condamnarea reclamantului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe baza probelor pe care Tribunalul Braşov şi Curtea de Apel Braşov le consideraseră insuficiente.ÎN FAPT2. Reclamantul s-a născut în 1956 şi locuieşte în Sânmartin. Acesta a fost reprezentat de domnul G. Mateuţ, avocat.
    3. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.4. Prin rechizitoriul parchetului anticorupţie („parchetul“, n.n. Direcţia Naţională Anticorupţie - D.N.A.), reclamantul, fost şef serviciu în cadrul Direcţiei Judeţene a Finanţelor Publice Bihor, a fost trimis în judecată, în faţa Tribunalului Braşov, cu acuzaţiile de primire de foloase necuvenite, spălare de bani, luare de mită, complicitate la evaziunea fiscală, complicitate la fals material în înscrisuri oficiale şi complicitate la bancrută frauduloasă. Anumite probe incriminatoare au fost obţinute în urma ascultării conversaţiilor telefonice ale reclamantului şi ale apropiaţilor săi şi a unei percheziţii efectuate la domiciliul persoanei în cauză.5. În ceea ce priveşte infracţiunea de primire de foloase necuvenite şi de spălare de bani, parchetul l-a acuzat pe reclamant că a achiziţionat un imobil prin intermediul unei societăţi paravan şi că l-a revândut, spălând profitul astfel obţinut. O expertiză contabilă, efectuată la cererea parchetului, a concluzionat că persoana în cauză folosise banii din revânzarea imobilului pentru achiziţionarea unui apartament.6. Cu privire la infracţiunea de luare de mită, parchetul l-a acuzat pe reclamant că a primit bunuri din partea unui om de afaceri, P.J., şi din partea societăţilor sale comerciale şi că a beneficiat de servicii plătite de aceştia, în schimbul adoptării unor decizii favorabile acestor societăţi, de către Direcţia judeţeană a finanţelor publice. P.J., după ce a acţionat în calitate de corupător, s-a autodenunţat în faţa parchetului. Ulterior, a retractat autodenunţul, însă parchetul a considerat, având în vedere celelalte documente existente la dosar şi declaraţiile altor 10 martori, dintre care unii erau angajaţi ai societăţilor aparţinând lui P.J., că retractarea acestuia nu a fost sinceră.7. Apreciind că mai multe probe fuseseră obţinute ilegal, în special ascultările telefonice şi documentele confiscate de la domiciliul reclamantului, instanţa le-a înlăturat din dosar. Au fost audiaţi reclamantul şi mai mulţi martori, printre care P.J. şi cei zece martori, cu privire la declaraţiile pe care parchetul şi-a întemeiat acuzaţia de luare de mită.8. P.J. a declarat că reclamantul plătise pentru toate bunurile pe care le primise, ca şi pentru toate serviciile de care beneficiase. A adăugat că fusese supus unor presiuni şi ameninţări din partea parchetului pentru a formula acuzaţii împotriva reclamantului. Doi martori, P.D.R. şi L.D., care au declarat în faţa parchetului că au antedatat facturile pentru a justifica furnizarea bunurilor şi a serviciilor respective persoanei în cauză, şi-au retras, de asemenea, declaraţiile. L.D. a susţinut că procurorul i-a dictat declaraţia.9. Prin hotărârea din 1 iunie 2010, instanţa l-a achitat pe reclamant pentru infracţiunile de care fusese acuzat, cu excepţia celei de complicitate la bancrută frauduloasă.
    10. În ceea ce priveşte infracţiunea de primire de foloase necuvenite, instanţa a examinat probele aflate la dosar şi a apreciat că acestea nu erau suficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie de care beneficia reclamantul. Cu privire la infracţiunea de spălare a banilor a hotărât că persoana în cauză a demonstrat că a dobândit apartamentul respectiv cu fonduri proprii.11. În ceea ce priveşte acuzaţia de luare de mită, instanţa a considerat că retractarea lui P.J. se corobora cu toate probele conţinute în dosar şi cu declaraţiile celor 10 martori pe care îi audiase. Pe de altă parte, a observat că reclamantul nu fusese implicat în adoptarea deciziilor de către conducerea direcţiei finanţelor publice judeţene, cu privire la societăţile aparţinându-i lui P.J., acestea din urmă făcând obiectul unor controale fiscale desfăşurate în mod adecvat.12. În urma apelului introdus de parchet, printr-o hotărâre din 22 februarie 2012, Curtea de Apel Braşov a confirmat achitarea, după ascultarea mai multor martori şi dispunerea unei noi expertize contabile. Instanţa a dispus încetarea procesului penal cu privire la acuzaţia de complicitate la bancrută frauduloasă, ca urmare a intervenţiei prescripţiei răspunderii penale.13. Parchetul a formulat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie („Înalta Curte“).14. Prin hotărârea definitivă din 13 februarie 2013, Înalta Curte a admis parţial recursul şi l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani pentru infracţiunile de luare de mită şi spălare de bani. A dispus, de asemenea, confiscarea apartamentului care fusese achiziţionat de reclamant, precum şi a sumelor reprezentând preţul bunurilor şi al serviciilor de care ar fi beneficiat.15. A apreciat, cu privire la dispoziţiile din Codul de procedură penală, că ascultările telefonice şi percheziţia fuseseră efectuate în mod adecvat. În consecinţă, a considerat că probele astfel obţinute au fost legale şi le-a reintrodus în dosar. A considerat, apoi, că tribunalul şi curtea de apel au dat o interpretare eronată probelor aflate la dosar.16.
    În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită, Înalta Curte a fundamentat condamnarea reclamantului pe autodenunţul lui P.J. şi pe primele declaraţii făcute de acesta în cursul anchetei.
    17. A considerat că aceste declaraţii erau veridice şi că retractarea lor ulterioară de către P.J. în faţa parchetului, apoi în faţa tribunalului, nu a fost sinceră. În această privinţă, a observat că, în primele sale declaraţii, P.J. nu a menţionat vreo plată efectuată de către reclamant pentru bunurile şi serviciile de care beneficiase. În plus, instanţa a considerat că primele declaraţii ale lui P.J. se coroborau cu declaraţiile date de martori, în special de P.D.R. şi L.D., în faţa parchetului, cu documentele contabile şi cu ascultările telefonice.18. Instanţa a decis că reclamantul s-a făcut vinovat de primire de foloase necuvenite cu ocazia achiziţionării imobilului, dar a constatat că a intervenit termenul de prescripţie pentru răspunderea sa penală.19. Cu privire la infracţiunea de spălare de bani, în legătură cu suma care provenea din revânzarea acestui imobil, Înalta Curte şi-a fundamentat hotărârea de condamnare pe concluziile expertizei contabile efectuate la cererea parchetului, care a retrasat circuitul banilor şi a contrazis argumentaţia reclamantului potrivit căreia apartamentul respectiv fusese dobândit prin fonduri proprii.20. Aceasta a considerat că respectivele concluzii ale expertizei erau coroborate de documentele confiscate, în urma percheziţiei efectuate la domiciliul persoanei în cauză. În plus, Curtea a considerat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile din Codul de procedură penală, omiţând să indice motivele pentru care a respins expertiza parchetului şi a dispus una nouă.CADRUL JURIDIC INTERN RELEVANT21. Dispoziţiile relevante în speţă din Codul de procedură penală (C. proc. pen.), în vigoare înainte de 1 februarie 2014, definind domeniul de competenţă şi prerogativele instanţelor sesizate prin recurs, sunt descrise în Cauza Găitănaru împotriva României (nr. 26.082/05, pct. 17-18, 26 iunie 2012).ÎN DREPT
    I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie22. Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, în cadrul procedurii penale desfăşurate împotriva sa. Îi impută Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie („Înalta Curte“) faptul că l-a condamnat pentru luare de mită şi pentru spălare de bani, în lipsa administrării nemijlocite de probe şi mai cu seamă de mărturii. El invocă art. 6 § 1 din Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante în speţă sunt redactate după cum urmează:Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. A. Cu privire la admisibilitate23. Guvernul consideră că declaraţiile martorilor nu au jucat niciun rol în condamnarea reclamantului pentru spălare de bani.24. Curtea constată că, deşi reclamantul a făcut obiectul unei singure proceduri pentru toate infracţiunile de care a fost acuzat, faptele aflate la originea capetelor de acuzare privind spălarea de bani şi luarea de mită au fost diferite (supra, pct. 5 şi 6). În plus, observă că probele pe care s-au bazat instanţele interne pentru a decide cu privire la chestiunea răspunderii penale a reclamantului au fost, de asemenea, diferite (supra, pct. 10, 11, 16 şi 19 ).25. Prin urmare, Curtea apreciază că trebuie examinate separat, pe de o parte, condamnarea reclamantului pentru spălare de bani şi, pe de altă parte, condamnarea acestuia pentru luare de mită.26. Curtea observă că, din motivarea hotărârii din 13 februarie 2013, reiese că, pentru a-l condamna pe reclamant pentru spălare de bani, judecătorii Înaltei Curţi s-au bazat doar pe înscrisuri, şi anume pe concluziile expertizei contabile, realizate de parchet, care au fost coroborate cu transcrierile ascultărilor telefonice şi cu documentele confiscate de la domiciliul reclamantului (supra, pct. 19 şi 20).
    27. În aceste circumstanţe şi în absenţa altor elemente, Curtea nu poate concluziona că reexaminarea înscrisurilor din dosar, care a dus la infirmarea achitării reclamantului pentru spălare de bani, a viciat procedura prin lipsa caracterului echitabil, şi asta cu atât mai mult cu cât Înalta Curte a explicat din ce motive s-a îndepărtat de concluziile instanţelor inferioare (supra, pct. 20).28. Rezultă că partea din capătul de cerere referitoare la condamnarea reclamantului pentru spălare de bani este vădit nefondată şi trebuie respinsă, în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.29. În ceea ce priveşte partea din capătul de cerere cu privire la condamnarea pentru luare de mită, Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
    B. Cu privire la fond1. Argumentele părţilor30. Reclamantul consideră condamnarea sa pentru luare de mită, fără a se proceda la audierea martorilor, ca reprezentând o încălcare a dreptului său la un proces echitabil. Consideră că audierea acestora de către Înalta Curte era cu atât mai necesară, cu cât martorii făcuseră cunoscute presiunile pe care parchetul le-ar fi exercitat asupra lor pentru a-i determina să depună mărturie împotriva sa.31. Guvernul susţine că nu a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil deoarece hotărârea de condamnare nu era întemeiată doar pe declaraţiile martorilor, ci pe alte înscrisuri.
    2. Motivarea Curţii32. Curtea face trimitere la principiile generale care reglementează modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie, cu privire la procedurile în apel, pe care le-a reamintit în Cauza Găitănaru împotriva României (pct. 26-28, 26 iunie 2012; a se vedea, de asemenea, Flueraş împotriva României, nr. 17.520/04, pct. 53-55, 9 aprilie 2013, şi Moinescu împotriva României, nr. 16.903/12, pct. 33-35, 15 septembrie 2015).33. În speţă, aceasta observă că Guvernul nu a contestat faptul că Înalta Curte şi-a fundamentat hotărârea pe probele din declaraţiile lui P.J. şi ale altor martori interogaţi de parchet şi de instanţa de prim grad. Guvernul contestă numai valoarea probatorie a acestor mărturii şi susţine că înscrisurile au fost cele care au stat la baza convingerii judecătorilor Înaltei Curţi (supra, pct. 31).34. Curtea nu îşi poate exprima punctul de vedere cu privire la ierarhia probelor sau la valoarea lor probatorie. Reaminteşte că, în principiu, le revine instanţelor naţionale sarcina de a aprecia probele administrate de acestea [García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-I].35. În speţă, este suficient să constate că Înalta Curte s-a prevalat de posibilitatea oferită de legea internă de a examina din nou mărturiile pentru a se pronunţa asupra vinovăţiei părţii interesate (supra, pct. 15). Reiese, astfel, clar din motivaţia deciziei din 13 februarie 2013 că aceste mărturii, în special cele ale lui P.J., P.D.R. şi L.D., au contribuit în mod semnificativ la formarea convingerii judecătorilor Înaltei Curţi. Or, tocmai aceste mărturii i-au determinat pe judecătorii din prima instanţă să se îndoiască suficient de temeinicia acuzaţiei, astfel încât să decidă achitarea persoanei în cauză de acuzaţia de luare de mită (supra, pct. 16 şi 17).36. Prin urmare, Curtea apreciază că Înalta Curte ar fi trebuit să aibă în vedere necesitatea unei noi audieri a martorilor respectivi, cu atât mai mult cu cât s-a pronunţat asupra caracterului credibil al mărturiilor. Într-adevăr, instanţa a dat întâietate declaraţiilor făcute de martori în faţa procurorului, considerându-le mai credibile decât pe cele pe care aceştia le-au dat în faţa primei instanţe (supra, pct. 17), deşi martorii făcuseră cunoscute presiunile exercitate de parchet asupra lor pentru a-i determina să depună mărturie împotriva reclamantului (supra, pct. 8).37. Curtea reaminteşte, în acest context, că cei care au responsabilitatea de a decide cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia unui inculpat trebuie, în principiu, să fie în măsură să asculte martorii personal şi să evalueze credibilitatea acestora. Evaluarea credibilităţii unui martor este o sarcină complexă care, în general, nu poate fi dusă la bun sfârşit prin simpla citire a declaraţiilor scrise (Dan împotriva Moldovei, nr. 8.999/07, pct. 33, 5 iulie 2011). Desigur, există cazuri în care este imposibilă ascultarea martorului de către instanţă, de exemplu, dacă persoana în cauză a decedat sau atunci când este vorba de respectarea dreptului acesteia de a nu se autoincrimina [Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, pct. 86, 5 decembrie 2002, şi Dan, citată anterior, pct. 33]. Însă nu acesta a fost cazul în speţă.38. Având în vedere aceste elemente, Curtea apreciază că în speţă omisiunea Înaltei Curţi de a audia martorii înainte de a-l declara pe reclamant vinovat de luare de mită i-a restrâns semnificativ dreptul la apărare (Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, pct. 45, 18 mai 2004, Dan, citată anterior, pct. 31-35, şi Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46.182/08, pct. 36-44, 5 iulie 2016).39. În consecinţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
    II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie40. În conformitate cu art. 41 din Convenţie:În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.A. Prejudiciu41.
    Reclamantul solicită suma de 140.000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit. Arată că acest cuantum corespunde salariilor neîncasate, ca urmare a revocării sale din funcţia publică, ca şi sumei pe care pretinde că a plătit-o, în urma deciziei pronunţate de Înalta Curte la 13 februarie 2013. Reclamantul lasă la aprecierea Curţii cuantumul despăgubirii pe care i-ar putea-o acorda pentru compensarea prejudiciului moral pe care pretinde că l-a suferit.
    42. Guvernul consideră că nicio sumă nu poate fi acordată reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, cererea sa în această privinţă având un caracter speculativ. În ceea ce priveşte cererea referitoare la prejudiciul moral, acesta consideră că o eventuală constatare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie reprezintă în sine o reparaţie echitabilă suficientă.43. Curtea constată că, în speţă, singurul temei care trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de garanţiile unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie. În ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura ar fi ajuns dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Alexe împotriva României, nr. 66.522/09, pct. 48, 3 mai 2016). Prin urmare, nu este necesar să i se acorde reclamantului o sumă pentru prejudiciul material.44. În ceea ce priveşte cererea formulată pentru prejudiciul moral, în pofida faptului că, în mod cert, Curtea nu poate specula cu privire la posibilul rezultat al procesului, în cazul în care garanţiile prevăzute la art. 6 § 1 din Convenţie ar fi fost respectate, aceasta apreciază totuşi că nu este nerezonabil să considere că persoana în cauză a suferit un prejudiciu moral real în cadrul procesului respectiv (Alexe, citată anterior, pct. 50). În consecinţă, acordă reclamantului cu acest titlu 1.500 EUR.
    B. Cheltuieli de judecată45. Reclamantul solicită 7.500 EUR pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurii desfăşurate în faţa instanţelor interne. Acesta arată că suma respectivă corespunde cheltuielilor efectuate cu transportul pentru a se prezenta la audierile în faţa instanţelor interne.46. Guvernul subliniază că reclamantul nu a prezentat niciun act doveditor pentru pretinsele cheltuieli de judecată.
    47. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, ţinând seama de criteriile menţionate anterior şi de lipsa documentelor justificative, Curtea respinge cererea privind cheltuielile de judecată din cadrul procedurii naţionale.
    C. Dobânzi moratorii48. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
    PENTRU ACESTE MOTIVE,În unanimitate,CURTEA:1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie, referitor la condamnarea reclamantului pentru luare de mită, şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
    2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 §1 din Convenţie;3. hotărăşte:a) că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1.500 EUR (una mie cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru acest cuantum, cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;4. respinge restul cererii de acordare a unei reparaţii echitabile.Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 9 iunie 2020, în temeiul art. 77 §2 şi art. 77 §3 din Regulament.
    PREŞEDINTE
    FARIS VEHABOVIC
    Grefier adjunct,
    Ilse Freiwirth
    -----





    Se încarcă informațiile conexe fiecărui articol!