Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (17.10.2019), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 362 din 28 mai 2019referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (7) fraza finală din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 568 din 10 iulie 2019Data intrării în vigoare 10-07-2019


    Valer Dorneanu- preşedinte
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea-Ştefan Minea- judecător
    Daniel-Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia-Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Ioana Marilena Chiorean- magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 alin. (7) din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, excepţie ridicată de Said Baaklini în Dosarul nr. 22.586/3/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.462D/2017.2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei de neconstituţionalitate, Said Baaklini, asistat de domnul avocat Corneliu-Liviu Popescu din Baroul Bucureşti, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3.
    Având cuvântul, avocatul autorului excepţiei de neconstituţionalitate precizează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32 alin. (7) fraza finală din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 este admisibilă. În continuare, solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu trimiterea prejudicială în interpretare şi suspendarea judecării cauzei naţionale până la hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având ca obiect următoarea întrebare: „Dreptul UE, precum şi principiile generale reprezentate de drepturile fundamentale, aşa cum acestea rezultă din Convenţia europeană a drepturilor omului, se interpretează ca impunând statelor membre UE, care sunt părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la Protocolul adiţional nr. 7 la aceasta, obligaţia de a asigura respectarea dreptului la dublul grad de jurisdicţie, într-o procedură de retragere a cetăţeniei unui stat membru UE (având ca efect pierderea cetăţeniei UE, precum şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale legate de aceasta)?“. Precizează că această cerere este admisibilă, deoarece priveşte dreptul Uniunii Europene, interpretarea tratatelor Uniunii Europene, interpretare ce încă nu a fost făcută de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar cererea de sesizare este pronunţată în faţa unei ultime instanţe naţionale. Or, atât jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cât şi cea a Curţii Constituţionale arată că astfel de cereri sunt admisibile. Având în vedere că retragerea cetăţeniei române înseamnă pierderea cetăţeniei Uniunii Europene, deci a tuturor drepturilor ataşate cetăţeniei europene, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice chestiune privind cetăţenia Uniunii Europene atrage aplicabilitatea dreptului Uniunii Europene. Într-un singur caz, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că nu este aplicabil dreptul Uniunii Europene, şi anume atunci când a fost vorba despre o persoană care deţinea două cetăţenii ale unor state membre ale Uniunii Europene şi care, ulterior, pierduse una dintre cele două cetăţenii, ceea ce înseamnă că nu pierduse cetăţenia Uniunii Europene. În concluzie, se arată că se impune tranşarea, de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, a chestiunii dacă este sau nu obligatoriu dublul grad de jurisdicţie atunci când este vorba despre contestarea unei măsuri ce are ca efect pierderea cetăţeniei Uniunii Europene. Pe cale de consecinţă, există obligativitatea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a suspendării soluţionării cauzei.
    4. Având cuvântul asupra acestei cereri prealabile, reprezentantul Ministerului Public consideră că nu este necesară sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, având în vedere jurisprudenţa acesteia în materia cetăţeniei. 5. Curtea uneşte soluţionarea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu fondul excepţiei de neconstituţionalitate şi acordă cuvântul avocatului autorului, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.6. Având cuvântul asupra fondului excepţiei de neconstituţionalitate, avocatul autorului acesteia solicită, în esenţă, admiterea excepţiei şi constatarea că dispoziţiile de lege criticate încalcă, în primul rând, art. 129 din Constituţie, interpretat de sine stătător. În al doilea rând, susţine că se încalcă art. 129, interpretat în lumina Convenţiei privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Cu privire la primul motiv de neconstituţionalitate, precizează că nu îşi întemeiază argumentele pe art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, ci pe art. 129 privind exercitarea căilor de atac. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, art. 129 din Constituţie trebuie interpretat în sensul că trebuie să existe măcar o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. Astfel, legiuitorul poate stabili câte căi de atac, dacă sunt devolutive sau nu, în ce termene şi la ce instanţă se pot exercita, însă legiuitorul nu poate să suprime dreptul la o cale de atac. În acest sens invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 500 din 15 mai 2012 şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012. În al doilea rând, se arată că art. 129 din Constituţie nu poate fi privit izolat, ci trebuie privit în lumina art. 20 şi a art. 148 din Constituţie. Or, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie impune dublul grad de jurisdicţie în materie penală, cu precizarea că această noţiune de „materie penală“ este o noţiune autonomă. Or, dacă în dreptul românesc simpla interzicere a drepturilor electorale este o sancţiune de drept penal, atunci retragerea cetăţeniei române, ca sancţiune pentru presupuse fapte de terorism sau atingeri aduse siguranţei naţionale, nu ar putea fi calificată decât o sancţiune chiar mai severă decât sancţiunea pierderii drepturilor electorale. A fortiori, sancţiunea retragerii cetăţeniei române are o natură penală. În concluzie, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene are legătură cu cauza şi nu este tranşată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, şi există obligativitatea sesizării acesteia. Pe fond, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece există o bogată jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care se arată că art. 6 din Convenţie şi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile în materia cetăţeniei. Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, există acces la căi de atac în acest situaţii, Constituţia neimpunând un anumit număr de căi de atac.8. Având cuvântul în replică, avocatul autorului excepţiei de neconstituţionalitate susţine că nu critică faptul că nu există mai multe căi de atac, ci faptul că nu există nicio cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti.9. În replică, reprezentantul Ministerului Public susţine că există o cale de atac, iar aceasta este reglementată de textul criticat.
    CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:10. Prin Decizia civilă nr. 4.938 din 24 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 22.586/3/2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 32 alin. (7) din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de recurentul-reclamant Said Baaklini, în cadrul soluţionării recursului declarat de autorul excepţiei, împotriva Sentinţei civile nr. 7.979 din 2 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea împotriva Ordinului emis de Autoritatea Naţională a Cetăţeniei privind retragerea cetăţeniei române a autorului excepţiei, pentru motivul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, respectiv că este cunoscut ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că, potrivit prevederilor de lege criticate, hotărârea judecătorească de primă instanţă prin care instanţa de contencios administrativ (tribunalul) soluţionează acţiunea în anulare împotriva ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, de retragere a cetăţeniei române, este definitivă şi irevocabilă, ceea ce înseamnă că împotriva ei nu se poate exercita nici calea de atac a apelului, nici calea de atac a recursului. Această dispoziţie este neconstituţională din două motive. Astfel, în primul rând, această dispoziţie contravine art. 129 din Constituţie, care consacră dreptul la căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, interpretat - potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale - în lumina art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penală. Art. 129 din Constituţie consacră dreptul părţilor la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Faptul că acest drept se exercită în condiţiile legii înseamnă că legiuitorul poate stabili condiţii pentru exercitarea lui (denumirea şi numărul căilor de atac, condiţii de formă, termene etc.), dar nu poate aduce atingere înseşi substanţei dreptului, adică nu poate suprima orice cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti de primă instanţă. În acest sens se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 500 din 15 mai 2012 şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012, prin care Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţionale dispoziţiile care suprimau orice cale de atac în materie civilă privind litigiile de valoare redusă şi în materie contravenţională. A fortiori, măcar o cale de atac trebuie să existe în cadrul litigiului judiciar referitor la retragerea cetăţeniei române, importanţa pentru parte şi consecinţele negative ale acestei măsuri fiind indiscutabile, comparativ cu simpla situaţie a unor litigii civile de mică valoare ori a unor contravenţii. Comparativ, art. 31 din Legea nr. 21/1991, care are în vedere instituţia renunţării la cetăţenia română (pierderea voluntară, la cerere, a cetăţeniei române), stabileşte prin alin. (6) că ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, prin care se respinge cererea de renunţare la cetăţenia română, poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ (situaţie similară cu ordinul de retragere a cetăţeniei române), dar, în plus, hotărârea de primă instanţă este supusă recursului. Or, dacă în cazul refuzului de acceptare a renunţării la cetăţenia română există un dublu grad de jurisdicţie, a fortiori acesta trebuie să existe în cazul măsurii, mult mai dure, a retragerii cetăţeniei române, soluţia impunându-se logic şi de bun-simţ juridic.12. În al doilea rând, se susţine că art. 129 din Constituţie nu poate fi interpretat izolat, ci numai - potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie - în lumina normelor internaţionale convenţionale şi jurisprudenţiale în materia drepturilor omului. Art. 129 consacră un drept al omului - dreptul la exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, adică dreptul la dublul grad de jurisdicţie. Faptul că art. 129 nu face parte din titlul II al Constituţiei, rezervat drepturilor omului, nu înseamnă că el nu consacră un astfel de drept, prin conţinutul său, situaţia nefiind singulară (de exemplu, art. 124, art. 127 şi art. 128 consacră dimensiuni particulare ale unui drept al omului - dreptul la un proces echitabil, şi anume legalitatea instanţei, publicitatea şedinţelor de judecată şi folosirea limbii materne în justiţie, nici ele nefăcând parte din titlul II). Se arată că art. 129 din Constituţie trebuie interpretat în lumina art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie, care consacră dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penală, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ratione materiae, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie consacră dreptul la un dublu grad de jurisdicţie numai în materie „penală“, cu precizarea însă că noţiunea de „penal“ este o noţiune europeană autonomă, cu propriul său sens în Convenţie, care nu corespunde cu sensul obligatoriu dat aceleiaşi noţiuni de legislaţiile naţionale ale statelor părţi. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit trei criterii alternative (este suficient ca unul singur să fie îndeplinit) pentru calificarea unei materii (în sensul Convenţiei, şi anume - în ceea ce interesează pentru excepţia de neconstituţionalitate - al art. 6 şi art. 7 din Convenţie şi al art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie) ca fiind „penală“ în sens european autonom, şi anume: calificarea dată de dreptul intern (orice materie calificată de dreptul naţional ca fiind penală este „penală“ şi în sens european autonom); natura şi gravitatea faptei reproşate unei persoane (faptele grave au natură „penală“ în sens european autonom, chiar dacă dreptul intern le califică drept extrapenale), natura şi asprimea sancţiunii pe care o riscă persoana în cauză, precum şi caracterul punitiv, disuasiv al măsurii (sancţiunile aspre şi cu rol punitiv, iar nu reparator, sunt „penale“ în sens european autonom, chiar dacă sunt extrapenale, potrivit dreptului intern). Se arată că, în dreptul român, retragerea cetăţeniei române, pentru motive legate de terorism sau acte contra siguranţei naţionale, are natură extra-penală, administrativă. Procesul judiciar având ca obiect acţiunea în anularea ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, de retragere a cetăţeniei române, este extra-penal, de contencios administrativ. Totuşi, măsura retragerii cetăţeniei române pentru aceste motive îndeplineşte două dintre criteriile alternative stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru calificarea ei ca fiind „penală“, în sens european autonom, independent de calificarea sa ca fiind extra-penală în dreptul intern român. Astfel, în primul rând, retragerea cetăţeniei se dispune pentru fapte extrem de grave, şi anume fapte legate de terorism sau care aduc atingere siguranţei naţionale; aceste fapte sunt calificate de dreptul român ca fiind infracţiuni. De asemenea, retragerea cetăţeniei române are un caracter sancţionator (se pierd toate drepturile ataşate statutului de cetăţean român), sancţiunea este extrem de gravă şi are caracter punitiv, represiv, exemplar, iar nu reparator; în Codul penal, măsuri mult mai puţin grave sunt calificate drept pedepse (au natură penală), iar retragerea cetăţeniei (având ca efect pierderea automată a tuturor drepturilor legate de cetăţenie), pe o perioadă nedeterminată, are a fortiori un caracter mult mai grav. Rezultă că, având o natură „penală“ în sens european autonom, retragerea cetăţeniei române pentru terorism sau atingeri aduse siguranţei naţionale face aplicabil art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie, deci dublul grad de jurisdicţie ar trebui să existe. În cauză nu se regăseşte niciuna dintre cele trei excepţii stabilite de norma convenţională: fapte mărunte; judecata în primă instanţă de cea mai înaltă jurisdicţie naţională; condamnare în calea de atac după achitare în primă instanţă. Prin urmare, art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie impune dublul grad de jurisdicţie în prezenta cauză.13. Se mai arată că analiza cererii de retragere a cetăţeniei române de către Comisia pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie nu poate fi considerată primul grad de jurisdicţie (cu consecinţa că acţiunea în contencios în anulare ar reprezenta al doilea grad de jurisdicţie, deci dreptul la dublul grad de jurisdicţie ar fi respectat), deoarece Comisia pentru cetăţenie nu este o jurisdicţie/o „instanţă“ în sens european autonom (este compusă din personal al Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, numit de preşedintele acesteia, care emite ordinul de retragere a cetăţeniei, deci membrii săi nu sunt independenţi şi imparţiali; nu are putere de decizie, adoptând un simplu raport, puterea de decizie revenind preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie), procedura în faţa acesteia nu este jurisdicţională (nu este publică, nu este contradictorie), iar procedura administrativă se finalizează printr-un act (ordinul de retragere a cetăţeniei) care nu este motivat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului acceptă situaţia în care anumite sancţiuni „penale“ pot fi impuse de un organ care nu este „instanţă“, cu condiţia ca sancţiunea să poată fi contestată la o „instanţă“ (în condiţiile art. 6 din Convenţie), ceea ce reprezintă primul grad de jurisdicţie, cu consecinţa că art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie impune dreptul la o cale de atac împotriva primei hotărâri a unei „instanţe“, pentru a se asigura dublul grad de jurisdicţie. Rezultă, deci, că autorul are dreptul constituţional şi convenţional la analiza cauzei sale, privind retragerea cetăţeniei, de altă „instanţă“, care să soluţioneze o cale de atac împotriva hotărârii de primă instanţă.14. În concluzie, se susţine că art. 32 alin. (7) fraza finală din Legea nr. 21/1991, care prevede caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârii de primă instanţă şi interzice atât apelul, cât şi recursul, este neconstituţional, contravenind dreptului la dublul grad de jurisdicţie, consacrat de art. 129 din Constituţie, interpretat - potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie - în lumina art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.15. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia, în sensul că dispoziţia de lege criticată este conformă cu dispoziţiile art. 20, art. 21 şi art. 129 din Constituţie. În ceea ce priveşte concordanţa cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instanţa arată, în primul rând, că acest articol nu reglementează dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească. De altfel, acest aspect a fost constatat şi de Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, în care a arătat, pe de o parte, că art. 21 din Constituţie nu prevede acest drept, iar, pe de altă parte, că, potrivit art. 125 alin. (3) şi art. 128 din Constituţia din 1991 (art. 126 şi art. 129 din Constituţia revizuită), competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege, căreia părţile interesate şi Ministerul Public trebuie să i se supună, în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (a se vedea în acest sens Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996). În acelaşi sens, Curtea Constituţională a reţinut că accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate căile de atac şi toate instanţele judecătoreşti prevăzute de Constituţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 66 din 14 aprilie 1997). Aşa cum Curtea a reţinut prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, prin instituirea unor proceduri speciale pentru situaţii speciale, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac, legiuitorul nu face decât să se supună prevederilor constituţionale. Aşa fiind, nu se poate susţine că asemenea proceduri împiedică accesul la justiţie, câtă vreme toţi cei interesaţi au posibilitatea neîngrădită de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile instituite de lege. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 din Convenţie nu este aplicabil procedurilor privind pierderea cetăţeniei (a se vedea în acest sens Decizia de admisibilitate din 3 decembrie 2002, pronunţată în Cauza Naumov împotriva Albaniei). Nici dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penală, instituit de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, invocat de autorul excepţiei, nu este aplicabil în cauză. Astfel, în contextul în care există un instrument internaţional ratificat de România în materia cetăţeniei, care reglementează căile de atac ce trebuie puse la dispoziţie de stat, prin legislaţia internă, pentru contestarea hotărârii privind pierderea cetăţeniei, nu se pot reţine ca incidente dispoziţiile Protocolului nr. 7 la Convenţie, care se referă la „materie penală“. Prin urmare, instanţa apreciază că sunt incidente dispoziţiile speciale cuprinse în art. 12 din Convenţia europeană pentru cetăţenie, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, care prevăd că „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât hotărârile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie să poată face obiectul unei căi de atac administrative sau judiciare, în conformitate cu dreptul său intern.“
    16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.17. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că, potrivit art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, „De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă şi irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitivă.»“ Aşadar, hotărârea pronunţată de tribunal, prin care acesta soluţionează acţiunea introdusă împotriva ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, de admitere sau de respingere a sesizării de retragere a cetăţeniei, este definitivă, nefiind supusă nici apelului şi nici recursului. Se arată că legea română a cetăţeniei prevede drept condiţie pentru acordarea la cerere a cetăţeniei române, precum şi pentru menţinerea acesteia, un comportament loial faţă de statul român, respectiv de a nu întreprinde sau sprijini acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale, de a nu avea legături cu grupări teroriste ori de a le sprijini, sub orice formă, de a nu se înrola, atunci când se află în străinătate, în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război etc. (art. 8 şi art. 25 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991). Aceste prevederi sunt pe deplin compatibile cu normele şi standardele internaţionale în materie. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că accesul liber la justiţie nu presupune ca, în toate cauzele, să fie asigurat accesul la toate structurile şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite. Astfel, stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este atributul exclusiv al legiuitorului, care poate adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. În acest sens sunt prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie. Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a evidenţiat că, exceptând situaţia cauzelor penale, dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească nu reiese nici explicit, dar nici implicit din prevederile Constituţiei sau ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului sau a libertăţilor fundamentale. În sensul practicii instanţei europene, conceptul de „proces echitabil“ nu implică în mod necesar existenţa mai multor grade de jurisdicţie, a unor căi de atac al hotărârilor judecătoreşti şi nici, pe cale de consecinţă, posibilitatea exercitării acestor căi de atac - inclusiv a celor extraordinare - de către toate părţile din proces (a se vedea în acest sens Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mai multe rânduri, că art. 6 din Convenţie nu este aplicabil procedurilor care reglementează cetăţenia unei persoane. Se arată că, în considerentele unei decizii relativ recente, Curtea a reţinut următoarele: „în ceea ce priveşte plângerile reclamantului cu privire la decizia Curţii Constituţionale de a-i retrage cetăţenia lituaniană, Curtea reaminteşte că articolul 6 pct. l al Convenţiei nu se aplică procedurilor care reglementează cetăţenia unei persoane, deoarece astfel de proceduri nu implică nici «stabilirea drepturilor şi obligaţiilor sale civile şi nicio acuzaţie penală împotriva sa» în sensul acestei dispoziţii. În consecinţă, articolul 6 pct. l nu se aplică acestor proceduri (a se vedea cauzele S. împotriva Elveţiei (dec.), nr. 13.325/87, DR 59, 15 decembrie 1988 şi Soc împotriva Croaţiei (dec.), nr. 47.863/99/99, 29 iunie 2000). Rezultă că plângerea reclamantului trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae, în conformitate cu articolul 35 pct. 3 şi 4 din Convenţie. În mod similar, Convenţia nu garantează reclamantului niciun drept la cetăţenie (a se vedea Makuc şi alţii împotriva Sloveniei (dec.), nr. 26.828/06, S 208, 31 mai 2007). Prin urmare, fără o acţiune motivată în temeiul articolului 13 al Convenţiei, plângerea reclamantului trebuie, de asemenea, să fie respinsă ca fiind incompatibilă ratione materiae, în conformitate cu articolul 35 pct. 3 şi 4 din Convenţie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2011, pronunţată în Cauza Borisov împotriva Lituaniei, paragraful 16).“ Similar, prin Decizia din 31 mai 2007, pronunţată în Cauza Milan Makuc împotriva Sloveniei, paragraful 186, Curtea a reţinut următoarele: „În acest sens, Curtea reaminteşte că articolul 6 pct. l al Convenţiei nu se aplică procedurilor care reglementează cetăţenia unei persoane şi/sau intrarea, şederea şi deportarea străinilor, deoarece aceste proceduri nu implică nici «stabilirea drepturilor şi obligaţiilor civile şi nici vreo acuzaţie penală împotriva sa», în sensul articolului 6 pct. l al Convenţiei (a se vedea, printre altele, Slivenko împotriva Letoniei (dec.) [GC], nr. 48.321/99, CEDO 2002 II (Extrase), pct. 94, Maaouia împotriva Franţei [GC], nr. 39.652/98, pct. 36-40, CEDO 2000 X, Karassev împotriva Finlandei (dec.), S. împotriva Elveţiei (dec.), nr. 13.325/87, DR 59, 15 decembrie 1988 şi Soc împotriva Croaţiei (dec.), nr. 47.863/99/99, 29 iunie 2000).“ Pe cale de consecinţă, nici prevederile art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie, care prevăd dublul grad de jurisdicţie în materie penală, nu sunt aplicabile procedurilor care reglementează cetăţenia unei persoane.18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.19. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, prin Adresa depusă la dosarul cauzei şi înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 6.436 din 25 mai 2017, autorul excepţiei de neconstituţionalitate solicită Curţii Constituţionale să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu trimiterea prejudicială în interpretare conţinând următoarea întrebare prejudicială, precum şi să decidă suspendarea judecării cauzei naţionale până la hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene: „Dreptul UE (în special art. 2, art. 6 paragraful 3 şi art. 9 din TUE), precum şi principiile generale reprezentate de drepturile fundamentale aşa cum acestea rezultă din Convenţia europeană a drepturilor omului) se interpretează ca impunând statelor membre UE, care sunt Părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la Protocolul adiţional nr. 7 la aceasta, obligaţia de a asigura respectarea dreptului la dublul grad de jurisdicţie, în sensul european autonom al noţiunii «penal», într-o procedură - pe care dreptul naţional o califică drept extra-penală - de retragere a cetăţeniei unui stat membru UE (având ca efect pierderea cetăţeniei UE, precum şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale legate de aceasta) pentru terorism sau atingeri aduse securităţii naţionale?“.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, cererea autorului excepţiei depuse la dosar, prin care solicită sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu trimiterea prejudicială în interpretare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului autorului excepţiei de neconstituţionalitate din şedinţa publică, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.21.
    Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în actul de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 32 alin. (7) din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010, modificate prin art. VII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, având următorul conţinut: „Ordinul poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului de la domiciliul sau, după caz, reşedinţa solicitantului. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, ordinul poate fi atacat, în acelaşi termen, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti. Hotărârea tribunalului este definitivă şi irevocabilă.“ Analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia critică numai fraza finală a dispoziţiilor art. 32 alin. (7) din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, astfel încât va reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate art. 32 alin. (7) fraza finală din Legea nr. 21/1991.
    22. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 129 privind căile de atac. De asemenea se invocă dispoziţiile art. 6, privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 privind dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie.23. Examinând cererea autorului excepţiei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu trimiterea prejudicială în interpretare - ce conţine următoarea întrebare prejudicială: „Dreptul UE (în special art. 2, art. 6 paragraful 3 şi art. 9 din TUE), precum şi principiile generale reprezentate de drepturile fundamentale aşa cum acestea rezultă din Convenţia europeană a drepturilor omului) se interpretează ca impunând statelor membre UE, care sunt Părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului şi la Protocolul adiţional nr. 7 la aceasta, obligaţia de a asigura respectarea dreptului la dublul grad de jurisdicţie, în sensul european autonom al noţiunii «penal», într-o procedură - pe care dreptul naţional o califică drept extra-penală - de retragere a cetăţeniei unui stat membru UE (având ca efect pierderea cetăţeniei UE, precum şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale legate de aceasta) pentru terorism sau atingeri aduse securităţii naţionale?“ - Curtea reţine că textele art. 2, art. 6 paragraful 3 şi art. 9 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) au următorul cuprins:– Art. 2: „Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.“;– Art. 6 paragraful 3: „Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.“;– Art. 9: „În toate activităţile sale, Uniunea respectă principiul egalităţii cetăţenilor săi, care beneficiază de o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă acesteia.“24. De asemenea, potrivit art. 6 paragraful 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, „Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare“. Însă Curtea constată că, până în prezent, Uniunea Europeană nu a aderat la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în acest sens fiind Avizul 2/13 din 18 decembrie 2014, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit următoarele: „Acordul preconizat privind aderarea Uniunii Europene la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este compatibil cu articolul 6 alineatul (2) TUE şi nici cu Protocolul nr. 8 cu privire la articolul 6 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană referitor la aderarea Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.“ La paragraful 179 al acestui aviz, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, „în temeiul articolului 6 alineatul (3) TUE, drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de CEDO, constituie principii generale ale dreptului Uniunii. Totuşi, în lipsa aderării Uniunii la convenţia menţionată, aceasta nu constituie un instrument juridic integrat formal în ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea Kamberaj, C-571/10, EU:C:2012:233, punctul 60, şi Hotărârea Åkerberg Fransson, EU:C:2013:105, punctul 44)“. S-a mai reţinut, la paragraful 180, că, „în schimb, ca urmare a aderării, CEDO, ca orice alt acord internaţional încheiat de Uniune, ar fi obligatorie, în temeiul articolului 216 alineatul (2) TFUE, pentru instituţiile Uniunii şi pentru statele membre şi, în consecinţă, ar face parte integrantă din dreptul Uniunii (Hotărârea Haegeman, 181/73, EU:C:1974:41, punctul 5, Avizul 1/91, EU:C:1991:490, punctul 37, Hotărârea IATA şi ELFAA, C-344/04, EU:C:2006:10, punctul 36, precum şi Hotărârea Air Transport Association of America şi alţii, C:366/10, EU:C:2011:864, punctul 73)“. Astfel, la paragraful 181 din Aviz, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a constatat că „Uniunea, ca orice altă parte contractantă, ar fi supusă unui control extern având ca obiect respectarea drepturilor şi a libertăţilor pe care Uniunea s-ar angaja să le respecte conform articolului 1 din CEDO. În acest context, Uniunea şi instituţiile sale, inclusiv Curtea, ar fi supuse mecanismelor de control prevăzute de această convenţie şi în special deciziilor şi hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului“.
    25. Cu privire la solicitarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu trimiterea prejudicială în interpretare, Curtea reţine că, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), „Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii;În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen“. 26. Condiţiile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost dezvoltate în jurisprudenţa constantă a acesteia. În acest sens, prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunţată în Cauza 283/81, SRL CILFIT şi Lanificio di Gavardo Spa, Curtea a statuat că articolul 177 (devenit art. 267 din TFUE) „trebuie să fie interpretat în sensul că o instanţă naţională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecăţii sale, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii“. De asemenea, prin Hotărârea din 9 septembrie 2015, pronunţată în Cauza C-160/14, João Filipe Ferreira da Silva e Brito şi alţii, paragraful 40, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că „revine exclusiv instanţei naţionale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune atât de evident încât nu permite nicio îndoială rezonabilă şi, în consecinţă, de a decide să se abţină să sesizeze Curtea cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii care a fost ridicată în faţa acesteia (a se vedea Hotărârea Intermodal Transports, C-495/03, EU:C:2005:552, punctul 37)“.27. Având în vedere această jurisprudenţă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, revine Curţii Constituţionale competenţa de a aprecia dacă întrebarea subsumată cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este relevantă şi necesară cauzei a quo, în sensul de a stabili dacă decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene va conduce la constatarea constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii art. 32 alin. (7) fraza finală din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991. Astfel, în contextul lipsei aderării Uniunii Europene la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la relevanţa/pertinenţa întrebării prejudiciale, Curtea constată că aceasta nu influenţează cu nimic constituţionalitatea art. 32 alin. (7) fraza finală din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, din perspectiva obligării la dublul grad de jurisdicţie în materia retragerii cetăţeniei române.28. Aşa cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa reţinută la paragraful 24 al prezente decizii, în lipsa aderării Uniunii la convenţia menţionată aceasta nu constituie un instrument juridic integrat formal în ordinea juridică a Uniunii.29. Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea constată că, având în vedere lipsa de relevanţă/pertinenţă a întrebării preliminare, raportată la cauza de faţă, precum şi faptul că dispoziţiile europene invocate sunt clare, atât prin conţinutul normativ al acestora, cât şi prin prisma jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cererea de sesizare a Curţii, formulată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, este neîntemeiată.30. Curtea constată că, în speţă, nu este vorba despre clarificarea unei norme de drept european, ci despre aplicarea art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - în lumina art. 20 din Constituţie - respectiv asigurarea, în materia retragerii cetăţeniei române, a dublului grad de jurisdicţie, drept recunoscut de Convenţie doar în materie penală. De altfel, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia invocă doar dispoziţii din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pretins a fi încălcate de prevederile art. 32 alin. (7) fraza finală din Legea nr. 21/1991. Prin urmare, esenţa problemei de drept constituţional deduse judecăţii Curţii Constituţionale o reprezintă aplicarea - în materia retragerii cetăţeniei - a art. 129 din Constituţie, interpretat - potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie - în lumina art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, problemă asupra căreia urmează a se pronunţa Curtea Constituţională.
    31. Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate fac parte din capitolul VI - Procedura retragerii cetăţeniei române şi aprobării renunţării la cetăţenia română şi prevăd că ordinul de retragere a cetăţeniei române poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, iar hotărârea tribunalului este definitivă şi irevocabilă. Potrivit legii, cetăţenia română se pierde prin: a) retragerea cetăţeniei române; b) aprobarea renunţării la cetăţenia română; c) în alte cazuri prevăzute de lege (art. 24 din Legea nr. 21/1991). Cetăţenia română se poate retrage persoanei care: a) aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României; b) aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război; c) a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase; d) este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă, ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională [art. 25 alin. (1) din Legea nr. 21/1991]. De asemenea, legea precizează că cetăţenia română nu poate fi retrasă persoanei care a dobândit-o prin naştere [art. 25 alin. (2) din Legea nr. 21/1991].32. Referitor la procedura retragerii cetăţeniei, Curtea reţine că, potrivit art. 32 din Legea cetăţeniei nr. 21/1991,(1) Orice autoritate sau persoană care are cunoştinţă de existenţa unui motiv pentru retragerea cetăţeniei române poate sesiza, în scris, Comisia, având obligaţia să prezinte dovezile de care dispune.(2) Preşedintele Comisiei stabileşte, prin rezoluţie, termenul la care se va dezbate sesizarea de retragere, dispunând totodată:a) solicitarea punctului de vedere al autorităţilor competente cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale privind retragerea cetăţeniei;b) invitarea persoanei care a formulat sesizarea, precum şi a oricărei persoane care ar putea da informaţii utile soluţionării cererii;c) citarea persoanei în cauză la domiciliul cunoscut sau, dacă acesta nu se cunoaşte, prin publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a. Citarea persoanei are loc cu cel puţin 6 luni înainte de termenul fixat pentru dezbaterea sesizării.(3) La termenul stabilit pentru dezbaterea sesizării, Comisia verifică îndeplinirea condiţiilor necesare retragerii cetăţeniei române. Aceasta audiază persoanele citate potrivit alin. (2) lit. b), precum şi persoana în cauză. Lipsa persoanei legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurilor de retragere a cetăţeniei române.(4) În cazul în care constată îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiilor legale de retragere a cetăţeniei române, Comisia va propune preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, printr-un raport motivat, aprobarea retragerii cetăţeniei române sau, după caz, respingerea sesizării.(5) Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, emite ordinul de retragere a cetăţeniei române, respectiv de respingere a sesizării de retragere a cetăţeniei, în cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.(6) Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de admitere sau de respingere a sesizării de retragere a cetăţeniei se comunică persoanei în cauză, precum şi persoanei care a făcut sesizarea, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire“.33. În ceea ce priveşte consecinţele retragerii cetăţeniei române, Curtea reţine că, potrivit art. 26 din Legea nr. 21/1991, „Retragerea cetăţeniei române nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia“. Astfel, ca urmare a retragerii cetăţeniei române, în cazul în care persoana căreia i s-a retras cetăţenia română nu mai are şi altă cetăţenie, aceasta devine apatrid, iar, în cazul în care are şi altă cetăţenie, acesta devine cetăţean străin. Potrivit art. 18 (Cetăţenii străini şi apatrizii) din Constituţie, „(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi. (2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte“. Potrivit art. 19 (Extrădarea şi expulzarea) din Constituţie, „(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. (2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. (3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. (4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie“.34. Curtea mai reţine că, în conformitate cu art. 9 din TUE şi art. 20 din TFUE, este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia este definită în conformitate cu legile naţionale ale statului respectiv. Prin urmare, retragerea cetăţeniei române are ca efect şi pierderea cetăţeniei Uniunii Europene. Cetăţenia Uniunii Europene, care completează cetăţenia naţională, dar nu o înlocuieşte, se compune dintr-un ansamblu de drepturi şi de îndatoriri care se adaugă drepturilor şi îndatoririlor legate de cetăţenia unui stat membru.
    35. Cu privire la retragerea cetăţeniei unui stat membru al Uniunii Europene, prin Hotărârea din 2 martie 2010, pronunţată în Cauza C-135/08, Janko Rottmann, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat asupra limitelor privind retragerea cetăţeniei unui stat membru al Uniunii Europene, stabilind, la paragrafele 42-46, următoarele: „este evident că situaţia unui cetăţean al Uniunii, care, precum reclamantul din acţiunea principală, se confruntă cu o decizie de retragere a naturalizării adoptată de autorităţile unui stat membru ce îl plasează, ulterior pierderii cetăţeniei unui alt stat membru pe care o avea la origine, într-o situaţie care poate determina pierderea statutului conferit de articolul 17 CE şi a drepturilor care îi sunt aferente, ţine, prin natura şi prin consecinţele acesteia, de dreptul Uniunii. Astfel cum a arătat în repetate rânduri Curtea, statutul de cetăţean al Uniunii are vocaţia de a fi statutul fundamental al resortisanţilor statelor membre (a se vedea printre altele Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C-184/99, Rec., p. I-6193, punctul 31, precum şi Hotărârea din 17 septembrie 2002, Baumbast şi R, C-413/99, Rec., p. I-7091, punctul 82). Articolul 17 alineatul (2) CE asociază statutului menţionat obligaţiile şi drepturile prevăzute de Tratatul CE, printre care acela de a invoca articolul 12 CE în toate situaţiile care intră în domeniul de aplicare ratione materiae al dreptului Uniunii (a se vedea printre altele Hotărârea din 12 mai 1998, Martínez Sala, C-85/96, Rec., p. I-2691, punctul 62, şi Hotărârea Schempp, citată anterior, punctul 17). Astfel, statele membre trebuie, în exercitarea competenţei lor în materie de cetăţenie, să respecte dreptul Uniunii (Hotărârea Micheletti şi alţii, citată anterior, punctul 10, Hotărârea Mesbah, citată anterior, punctul 29, Hotărârea din 20 februarie 2001, Kaur, C-192/99, Rec., p. I-1237, punctul 19, precum şi Hotărârea Zhu şi Chen, citată anterior, punctul 37). În aceste împrejurări, este de competenţa Curţii să se pronunţe asupra întrebărilor preliminare adresate de instanţa de trimitere, care privesc condiţiile în care un cetăţean al Uniunii poate, ca urmare a pierderii cetăţeniei sale, să fie lipsit de această calitate de cetăţean al Uniunii şi, aşadar, să fie privat de drepturile care îi sunt asociate“. În concluzie, la paragrafele 54-56, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că „aceste consideraţii privind legitimitatea, în principiu, a unei decizii de retragere a naturalizării în considerarea unor manopere frauduloase rămân în principiu valabile atunci când o astfel de retragere are drept consecinţă faptul că persoana în cauză pierde, pe lângă cetăţenia statului membru de naturalizare, şi cetăţenia Uniunii. Totuşi, într-o asemenea împrejurare, este de competenţa instanţei de trimitere să verifice dacă decizia de retragere în cauză în acţiunea principală respectă principiul proporţionalităţii în ceea ce priveşte consecinţele pe care le implică asupra situaţiei persoanei în cauză din perspectiva dreptului Uniunii, pe lângă, eventual, examinarea proporţionalităţii acestei decizii din perspectiva dreptului naţional. Prin urmare, având în vedere importanţa pe care dreptul primar o acordă statutului de cetăţean al Uniunii, trebuie, cu ocazia examinării unei decizii de retragere a naturalizării, să se ţină seama de eventualele consecinţe pe care această decizie le are pentru persoana interesată şi, dacă este cazul, pentru membrii familiei sale în ceea ce priveşte pierderea drepturilor de care beneficiază orice cetăţean al Uniunii. În această privinţă, trebuie să se verifice în special dacă această pierdere este justificată în raport cu gravitatea infracţiunii comise de aceasta, cu timpul scurs între decizia de naturalizare şi decizia de retragere, precum şi cu posibilitatea ca persoana interesată să redobândească cetăţenia sa de origine“. Având în vedere acestea, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că „dreptul Uniunii, în special articolul 17 CE, nu se opune ca un stat membru să retragă unui cetăţean al Uniunii cetăţenia acestui stat membru dobândită prin naturalizare atunci când aceasta a fost obţinută în mod fraudulos, cu condiţia ca această decizie de retragere să respecte principiul proporţionalităţii“.36. Referitor la susţinerile autorului excepţiei, privind încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Convenţie şi ale art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie, Curtea reţine că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „materie penală“, folosită de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, se suprapune peste noţiunea de „acuzaţie penală“, prevăzută de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în sensul de noţiune autonomă, astfel cum a fost definită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 iulie 2007, pronunţată în Cauza Zaicevs împotriva Letoniei, paragraful 53).37. Referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că garanţiile dreptului la un proces echitabil trebuie să se aplice nu numai în procesul penal, în sens strict, ci ori de câte ori fapta imputabilă are „conotaţie penală“. Astfel, potrivit instanţei de contencios al drepturilor omului, conceptul de „acuzaţie în materie penală“, prevăzut de art. 6 din Convenţie, are o semnificaţie „autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. În acest sens este Hotărârea din 25 august 1987, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lutz împotriva Germaniei, paragraful 52. De asemenea, prin Hotărârea Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, paragrafele 82 şi 83, şi prin Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunţată în Cauza Ozturk împotriva Germaniei, paragraful 50, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, în scopul aplicării prevederilor art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (acuzaţie „în materie penală“), trebuie avute în vedere 3 criterii: 1. caracterizarea faptei în dreptul naţional; 2. natura faptei; 3. natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, al doilea şi al treilea criteriu avute în vedere în scopul aplicării garanţiilor instituite de art. 6 din Convenţie sunt alternative, şi nu neapărat cumulative. Astfel, pentru ca art. 6 să fie aplicabil, este suficient ca fapta respectivă să fie considerată, prin natura sa, „penală“ din punctul de vedere al Convenţiei sau ca, prin săvârşirea unei fapte, o persoană să fie pasibilă de o sancţiune care, prin natura sa şi prin gradul său de gravitate, aparţine, în general, sferei „penale“ (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 februarie 1984, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ozturk împotriva Germaniei, paragraful 54).38. Cu privire la dreptul la cetăţenie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că acesta nu este un drept cu caracter civil în sensul art. 6 (a se vedea în acest sens Decizia privind admisibilitatea din 6 iulie 2006, pronunţată în Cauza Smirnov împotriva Rusiei). Însă, refuzul arbitrar de acordare a cetăţeniei, în anumite condiţii, intră sub protecţia Convenţiei, deşi dreptul de a obţine cetăţenia nu este garantat ca atare de Convenţie (a se vedea în acest sens Decizia privind admisibilitatea din 12 ianuarie 1999, pronunţată în Cauza Karassev împotriva Finlandei). De asemenea, revocarea arbitrară a cetăţeniei poate interfera cu dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, situaţie în care Curtea trebuie să examineze dacă revocarea cetăţeniei a fost arbitrară şi care sunt consecinţele acesteia asupra vieţii private şi de familie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2016, pronunţată în Cauza Ramadan împotriva Maltei, paragraful 85, sau Decizia din 7 februarie 2017, pronunţată în Cauza K2 împotriva Marii Britanii, paragraful 49, în contextul unor activităţi în legătură cu terorismul). 39. Cât priveşte latura penală a art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că procedurile legate de expulzarea străinilor nu intră sub incidenţa laturii penale a art. 6, în ciuda faptului că acestea pot fi iniţiate în cadrul unor procese penale (Hotărârea din 5 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Maaouia împotriva Franţei, paragraful 39). Aceeaşi abordare exclusivă se aplică procedurilor de extrădare (Decizia privind admisibilitatea din 16 aprilie 2002, pronunţată în Cauza Penafiel Salgado împotriva Spaniei). Pe altă parte, însă, înlocuirea unei pedepse cu închisoarea cu o expulzare, asociată cu interzicerea intrării pe teritoriul ţării pe o durată de zece ani, poate fi considerată o pedeapsă de acelaşi tip cu cea stabilită în momentul condamnării iniţiale (Hotărârea din 15 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Gurguchiani împotriva Spaniei, paragrafele 40 şi 47-48). De asemenea, prin Decizia privind admisibilitatea din 31 mai 2007, pronunţată în Cauza Makuc şi alţii împotriva Sloveniei, paragraful 186, Curtea a reiterat că art. 6 din Convenţie nu se aplică procedurilor care vizează cetăţenia şi/sau intrarea, şederea şi expulzarea străinilor, şi că asemenea proceduri nu implică nici „încălcarea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi nici o acuzaţie penală îndreptată împotriva sa“, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Totodată, prin Decizia privind admisibilitatea, din 4 ianuarie 2005, pronunţată în Cauza Naumov împotriva Albaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 6 din Convenţie nu este aplicabil procedurilor referitoare la retragerea cetăţeniei, iar cererea având acest obiect este incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei.40. Curtea Constituţională reţine că, la nivelul statelor membre ale Consiliului Europei, în materie de cetăţenie, se aplică dispoziţiile Convenţiei europene din 6 noiembrie 1997 asupra cetăţeniei, ratificată prin Legea nr. 396/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 9 iulie 2002. Potrivit art. 12 (Dreptul la o cale de atac) din capitolul IV (Proceduri referitoare la cetăţenie) al acestei Convenţii, „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât hotărârile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie să poată face obiectul unei căi de atac administrative sau judiciare, în conformitate cu dreptul său intern“.41.
    Având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile Convenţiei europene din 6 noiembrie 1997 asupra cetăţeniei, Curtea constată că nu se poate stabili că ordinul privind retragerea cetăţeniei române, emis de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, ar reprezenta „o acuzaţie în materie penală“, în sensul autonom al acesteia, sens stabilit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu consecinţa obligaţiei de asigurare a dublului grad de jurisdicţie împotriva acestui ordin.
    42. Curtea constată că procedura retragerii cetăţeniei române, pentru motive legate de terorism sau acte contra siguranţei naţionale, are natură administrativă. În cadrul acestei proceduri, stabilite de Legea nr. 21/1991, legiuitorul a reglementat o serie de garanţii ale persoanei în cauză, cum sunt: solicitarea punctului de vedere al autorităţilor competente cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale privind retragerea cetăţeniei; invitarea persoanei care a formulat sesizarea, precum şi a oricărei persoane care ar putea da informaţii utile soluţionării cererii; citarea persoanei în cauză la domiciliul cunoscut sau, dacă acesta nu se cunoaşte, prin publicarea citaţiei în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a; citarea persoanei are loc cu cel puţin 6 luni înainte de termenul fixat pentru dezbaterea sesizării; audierea persoanei care a formulat sesizarea, a oricărei persoane care ar putea da informaţii utile soluţionării cererii, precum şi a persoanei în cauză; redactarea de către Comisie a unui raport motivat asupra aprobării retragerii cetăţeniei române sau, după caz, a respingerii sesizării; emiterea de către preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie a ordinului de retragere a cetăţeniei române, în cazul în care constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege; comunicarea acestui ordin persoanei în cauză, precum şi persoanei care a făcut sesizarea, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.43. Or, după cum afirmă chiar autorul excepţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acceptă situaţia în care anumite sancţiuni să poată fi impuse de un organ care nu este „instanţă“, cu condiţia ca sancţiunea să poată fi contestată la o „instanţă“ (în condiţiile art. 6 din Convenţie). Astfel, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, ordinul poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului de la domiciliul sau, după caz, reşedinţa solicitantului. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, ordinul poate fi atacat, în acelaşi termen, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, iar hotărârea tribunalului este „definitivă şi irevocabilă“.44. Având în vedere acestea, Curtea reţine că procedura de retragere a cetăţeniei române are două faze: una administrativă, desfăşurată în faţa Comisiei din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, şi una judiciară, desfăşurată în faţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, ca singur grad de jurisdicţie. Acţiunea având ca obiect anularea ordinului preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de retragere a cetăţeniei române este o acţiune de contencios administrativ, în cadrul căreia legiuitorul a prevăzut că hotărârea instanţei este „definitivă şi irevocabilă“.45. Cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 129 din Constituţie, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege (a se vedea în acest sens Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, sau nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012).46. Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, interpretarea art. 129 din Legea fundamentală lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătoreşti (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 1.341 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 811 din 3 decembrie 2010, şi Decizia nr. 246 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 25 aprilie 2012).47. Cu privire la numărul căilor de atac, Curtea Constituţională a reţinut că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu consacră nici expres, dar nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicţie, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, nici art. 13 din Convenţie, care se referă la dreptul la un „recurs efectiv“, nu are semnificaţia asigurării dublului grad de jurisdicţie, ci doar a posibilităţii de a se supune judecăţii unei instanţe naţionale. Curtea a mai reţinut că reglementarea căilor de atac este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură (a se vedea Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 21).
    48. Aplicând aceste considerente de principiu la speţa de faţă, Curtea constată că dispoziţia de lege criticată, care nu permite decât o singură cale de acces la instanţă, împotriva ordinului de retragere a cetăţeniei române, emis de preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, nu contravine dispoziţiilor constituţionale referitoare la posibilitatea de a exercita căile de atac, în condiţiile legii.49. Referitor la invocarea de către autorul excepţiei a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 500 din 15 mai 2012, prin care au fost declarate ca fiind neconstituţionale dispoziţiile care suprimau orice cale de atac în materie contravenţională, Curtea reţine că argumentele pe care s-a bazat soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate care a format obiectul acestei decizii nu sunt aplicabile şi în prezenta cauză. Astfel, prin decizia sus-menţionată, Curtea a precizat că urmează să îşi reconsidere jurisprudenţa, în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că, în practică, unele instanţe de judecată, în lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor pe care le pronunţă, absolutizează prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în materia circulaţiei pe drumurile publice. De asemenea, Curtea a reţinut că aceste instanţe nu îşi mai exercită astfel rolul activ în ceea ce priveşte administrarea tuturor probelor utile, pertinente şi concludente în cauză, respingând astfel plângerile contravenţionale, fără a intra în cercetarea fondului. Or, Curtea a reţinut că această conduită poate constitui premisa unor viitoare condamnări ale statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere jurisprudenţa acestei instanţe, în care s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenţie, ce statuează cu privire la prezumţia de nevinovăţie, văzută ca una dintre garanţiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Având în vedere acestea, Curtea constată că, în cauza de faţă, nu sunt aplicabile aceste considerente, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, amintită la paragrafele 38 şi 39 ale prezentei decizii, art. 6 din Convenţie nu este aplicabil procedurilor referitoare la retragerea cetăţeniei.50. De asemenea, cu privire la invocarea Deciziei nr. 967 din 20 noiembrie 2012, prin care au fost declarate ca fiind neconstituţionale dispoziţiile care suprimau orice cale de atac în materie civilă privind litigiile de valoare redusă, Curtea reţine că argumentele cuprinse în această decizie nu sunt aplicabile şi în prezenta cauză. Astfel, prin decizia sus-amintită, Curtea a reţinut că, în reglementarea normelor de procedură referitoare la exercitarea căilor de atac, legiuitorul este ţinut de respectarea tuturor normelor şi principiilor constituţionale de referinţă, iar eventualele limitări aduse condiţiilor de exercitare a căilor de atac nu trebuie să aducă atingere dreptului în substanţa sa. Or, Curtea a constatat că pragul valoric de 2.000 lei al obiectului litigiului nu poate constitui un criteriu de natură să justifice instituirea unui tratament juridic diferit în privinţa exercitării căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate asupra fondului cauzei, pentru aceleaşi categorii de litigii, şi anume cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani. Astfel, Curtea a reţinut că soluţia legislativă criticată creează o situaţie de inegalitate juridică în cadrul aceleiaşi categorii de justiţiabili, ceea ce aduce atingere principiului constituţional referitor la egalitatea în faţa legii, astfel cum este reglementat prin art. 16 din Constituţie.51. Referitor la comparaţia pe care o face autorul excepţiei, între textul de lege criticat - care nu permite exercitarea vreunei căi de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat acţiunea de anulare a ordinului de retragere a cetăţeniei române - şi textul cuprins în art. 31 din Legea nr. 21/1991 - care se referă la renunţarea la cetăţenia română, şi care stabileşte, în alin. (6), că ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, prin care se respinge cererea de renunţare la cetăţenia română, poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ (situaţie similară, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, cu ordinul de retragere a cetăţeniei române), dar, în plus, hotărârea de primă instanţă este supusă recursului -, Curtea reţine că nici această susţinere nu poate fi primită. Astfel, potrivit art. 24 din Legea nr. 21/1991, cetăţenia română se pierde prin: a) retragerea cetăţeniei române; b) aprobarea renunţării la cetăţenia română; c) în alte cazuri prevăzute de lege. Curtea reţine, pe de o parte, că, din perspectiva efectului de pierdere a cetăţeniei române, ordinul de admitere a sesizării de retragere a cetăţeniei este similar cu ordinul de aprobare a cererii de renunţare la cetăţenia română, iar nu cu ordinul prin care se respinge cererea de renunţare la cetăţenia română. Pe de altă parte, Curtea reţine că cele două cazuri de pierdere a cetăţeniei române, din iniţiativa statului român sau din iniţiativa persoanei - respectiv, retragerea şi aprobarea renunţării la cetăţenie - sunt reglementate separat, în art. 37 şi, respectiv, în art. 36 din Legea nr. 21/1991, acestea putând interveni pentru motive diferite şi în cadrul unor proceduri diferite. Prin urmare, nu se pot compara regulile de procedură aplicabile renunţării la cetăţenia română cu regulile de procedură aplicabile retragerii acesteia.52. În final, Curtea mai reţine că legiuitorul a consacrat şi posibilitatea redobândirii cetăţeniei române, cu anumite condiţii. Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 21/1991, „(1) Cetăţenia română se poate acorda şi persoanelor care au pierdut această cetăţenie, precum şi descendenţilor acestora până la gradul II inclusiv şi care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc în mod corespunzător condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b)-e). (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi apatrizilor foşti cetăţeni români şi descendenţilor acestora până la gradul II inclusiv“.53. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Said Baaklini în Dosarul nr. 22.586/3/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 32 alin. (7) fraza finală din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 28 mai 2019.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Ioana Marilena Chiorean
    ----