Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (19.06.2019), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 114 din 28 februarie 2019referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c), ale art. 203 alin. (2), ale art. 211 alin. (1), art. 213 alin. (2) şi art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 465 din 10 iunie 2019Data intrării în vigoare 10-06-2019


    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ştefan Minea- judecător
    Daniel-Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Daniela Ramona Mariţiu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c), ale art. 203 alin. (2), ale art. 211 alin. (1), art. 213 alin. (2) şi art. 215^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dragoş George Bîlteanu în Dosarul nr. 6.323/2/2016 (3.164/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală - Judecătorul de drepturi şi libertăţi. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.394D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa autorului excepţiei de neconstituţionalitate. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală. Arată că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală.4. Cu privire la constituţionalitatea celorlalte dispoziţii criticate, reprezentantul Ministerului Public arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat, dintr-o perspectivă similară, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, precitată, şi Decizia nr. 254 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017. Solicită menţinerea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, apreciind că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea acesteia.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:5. Prin Încheierea din 23 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.323/2/2016 (3.164/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală - Judecătorul de drepturi şi libertăţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi lit. c), ale art. 203 alin. (2), ale art. 211 alin. (1), art. 213 alin. (2) şi art. 215^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dragoş George Bîlteanu, cu ocazia soluţionării plângerii formulate de autorul excepţiei împotriva ordonanţei parchetului de prelungire a duratei măsurii controlului judiciar.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, autorul acesteia susţine că libertatea persoanei, ca drept fundamental al omului, este o componentă majoră a condiţiei umane, un imperativ impus de necesitatea de progres a societăţii contemporane. Una dintre componentele dreptului la libertate priveşte în mod specific dreptul la liberă circulaţie a persoanelor. Arată că, potrivit art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, printre altele, măsurile preventive pot fi dispuse dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal. Or, sintagma „bunei desfăşurări a procesului penal“ poate privi orice conduită necorespunzătoare a inculpatului. Aşa fiind, apreciază că această sintagmă încalcă principiul clarităţii şi previzibilităţii legii, întrucât legiuitorul nu reglementează, în concret, ce se are în vedere, lăsând organului judiciar libertatea nelimitată de a o interpreta. 7. Referitor la dispoziţiile art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), ale art. 203 alin. (2) şi ale art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul excepţiei apreciază că măsurile preventive, indiferent de natura lor, privative/restrictive de libertate, sunt subsumate unui scop comun, afectând dreptul fundamental la libertate. Susţine că Legea fundamentală consacră principiul potrivit căruia libertatea persoanei şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Acţiunile autorităţilor publice privind restabilirea ordinii de drept sunt reglementate în mod riguros, aşa încât libertatea individuală să fie pe deplin respectată şi nicio persoană să nu fie victima unor acţiuni abuzive. Astfel, „Legea fundamentală statuează în sensul punerii măsurilor de limitare ori privare de libertate, ca măsuri, procesuale, sub autoritatea exclusivă a justiţiei“. Apreciază că garanţiile de independenţă sunt întrunite de către instanţa judecătorească, nu şi de organele de urmărire penală, în speţă de procuror. Aşa fiind, procurorul nu poate lua măsuri restrictive de libertate, cu referire la atribuţii care revin justiţiei, exclusiv instanţelor de judecată şi judecătorilor.8.
    Referitor la dispoziţiile art. 215^1 din Codul de procedură penală arată că, spre deosebire de durata totală de 180 de zile a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu în cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar are o durată de 1 sau 2 ani, potrivit distincţiilor stabilite de legiuitor. Rezultă existenţa unui caracter discriminatoriu, sub aspectul duratei totale a măsurilor preventive, dat de faptul că în situaţii care prezintă un pericol concret mai ridicat pentru ordinea publică şi pentru buna desfăşurare a procesului penal, durata măsurii preventive privative de libertate este mai mică, iar în cazul existenţei unui pericol concret mai redus, durata măsurii preventive restrictive de libertate este mai mare.
    9. Totodată, o altă condiţie a restrângerii drepturilor fundamentale ataşată cerinţei asigurării unui just echilibru între interesul public şi cel individual, precum şi cerinţei ca restrângerea să nu afecteze însăşi substanţa dreptului priveşte caracterul rezonabil al duratei totale a măsurii preventive, indiferent de natura acestora, privativă/restrictivă de libertate. Aşa fiind, apreciază că o durată de 1 an, respectiv 2 ani, în cazul măsurilor restrictive de libertate, raportat la scopul dispunerii măsurilor preventive, nu este una rezonabilă.10. Mai mult, în cazul angajării răspunderii penale, o ingerinţă mai drastică, sub aspectul numărului drepturilor fundamentale afectate, măsura preventivă a controlului judiciar nu are niciun efect asupra pedepsei aplicate, în timp ce măsurile preventive privative de libertate se deduc din pedeapsa aplicată. Drept urmare, în această situaţie, măsura preventivă restrictivă de libertate se constituie într-o vătămare iremediabilă a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, susţine că nereglementarea termenului de soluţionare a plângerii, anterior ajungerii la termen a măsurii preventive dispuse, duce, în fapt, la prelungirea acestei măsuri. 11. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală - Judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că posibilitatea procurorului de a dispune măsura preventivă a controlului judiciar este o opţiune de politică penală, iar aprecierea asupra necesităţii luării unei măsuri preventive şi asupra duratei controlului judiciar revine exclusiv organului judiciar, aspect ce răspunde necesităţii separării puterilor în stat. În continuare, face referire la Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011, în care Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice. Câtă vreme instanţa de judecată, iar nu procurorul, este cea care urmează să pronunţe o hotărâre în cauza dedusă judecăţii, atât cu prilejul soluţionării fondului litigiului, cât şi în cadrul recursului, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia textele de lege criticate încalcă principiul separaţiei puterilor în stat.12. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, arată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii acestora, prin Decizia nr. 339 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 23 iunie 2015, respingând excepţia, ca neîntemeiată.13. Cu privire la durata măsurii preventive a controlului judiciar, se apreciază că acest aspect a fost supus cenzurii instanţei de contencios constituţional, care a constatat absenţa unor reglementări normative sub acest aspect, pronunţând Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015. Or, ca urmare a acestei pronunţări a fost adoptată Legea nr. 75/2016 prin care a fost aprobată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014, fiind remediată această omisiune.14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    15. Guvernul arată că, în privinţa art. 215^1 din Codul de procedură penală, autorul excepţiei formulează critici numai asupra duratei maxime a controlului judiciar în cursul urmăririi penale, apreciind-o nejustificat de mare prin raportare la durata maximă pe care legea o prevede în cazul măsurilor privative de libertate (arestarea preventivă şi arest la domiciliu), pentru aceeaşi fază procesuală. Aşadar, în cazul art. 215^1 din Codul de procedură penală, Guvernul apreciază că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie exclusiv prevederile alin. (6) al acestui articol.16. Susţine că, în condiţiile art. 213 alin. (1) şi ale art. 215 alin. (5) din Codul de procedură penală, atât luarea măsurii controlului judiciar, cât şi prelungirea acesteia pot fi supuse controlului judecătorului de drepturi şi libertăţi, prin formularea unei plângeri împotriva ordonanţei prin care au fost dispuse. În cadrul acestei proceduri inculpatul este citat, asistenţa sa juridică este obligatorie, iar instanţa este obligată să îl asculte atunci când este prezent, în acest fel asigurându-se atât accesul la justiţie, cât şi caracterul echitabil al procedurii.17. În legătură cu pretinsa lipsă de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, decurgând din faptul că legiuitorul nu a definit sintagma „buna desfăşurare a procesului penal“, Guvernul arată că, prin Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 6 februarie 2017, Curtea Constituţională a respins o excepţie de neconstituţionalitate invocată în raport cu critici similare.18. În continuare, Guvernul apreciază că, prin reglementarea în art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală a duratei maxime a controlului judiciar, legiuitorul asigură proporţionalitatea între ingerinţa pe care măsura preventivă o determină în exerciţiul unor drepturi şi al unor libertăţi fundamentale (libertatea individuală, dreptul la muncă, dreptul de proprietate, libertatea economică) şi scopul urmărit prin aceasta, respectiv desfăşurarea în bune condiţii a instrucţiei penale. De asemenea, întrucât măsura este necesară într-o societate democratică şi se aplică nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, Guvernul apreciază că dispoziţiile art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal“, sunt conforme prevederilor constituţionale ale art. 53, iar ingerinţa în drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei, constituţională.19. De asemenea, Guvernul susţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 29 alin. (3) şi alin. (5) din Legea nr. 47/1992. Subliniază faptul că, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile criticate „sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală“. Aşa fiind, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c), art. 203 alin. (2), art. 211 alin. (1) şi ale art. 215^1 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală este, de asemenea, neîntemeiată.20. Avocatul Poporului arată că a transmis punctul de vedere în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, acesta fiind reţinut în deciziile nr. 744 din 13 decembrie 2016, precitată, şi nr. 185 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 5 iulie 2017. Precizează, de asemenea, că sensul sintagmei „buna desfăşurare a procesului penal“ este acela de prevenire a situaţiilor în care inculpatul ar putea să interfereze de o manieră gravă cu buna şi corecta desfăşurare a procesului penal, prin conduita sa încercând alterarea probatoriului pe baza căruia organele judiciare trebuie să stabilească adevărul.21. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate aduse prevederilor art. 202 alin. (4) lit. b) şi c) şi art. 203 alin. (2), art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală, Avocatul Poporului invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011, nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010, şi nr. 171 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 16 martie 2010. Susţine că, examinând activitatea procurorului din perspectiva unor critici similare, Curtea Constituţională a constatat că principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine principiului constituţional al imparţialităţii. Din principiul imparţialităţii rezultă că procurorul, în calitatea sa de reprezentant al întregii societăţi, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, are obligaţia să îşi exercite acţiunea cu obiectivitate, fără alt scop general prestabilit şi fără părtinire în favoarea statului sau a vreuneia dintre părţile din procesele judiciare la care participă.
    22. Mai mult decât atât, arată că textele criticate au fost supuse controlului de constituţionalitate, iar instanţa de contencios constituţional a concluzionat că „luarea măsurii controlului judiciar de către procuror poate fi dispusă doar cu respectarea procedurii şi cu asigurarea garanţiilor procesuale prevăzute la art. 212 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală“, iar „asupra legalităţii şi temeiniciei luării măsurii preventive a controlului judiciar se pronunţă judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, potrivit art. 213 din Codul de procedură penală, în procedura soluţionării plângerii formulate de inculpat împotriva ordonanţei procurorului“ (Decizia nr. 254 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, paragrafele 20 şi 21). În cadrul acestui control judiciar, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura preventivă a controlului judiciar, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar, în acest fel asigurându-se respectarea dreptului la libertate şi siguranţă consacrat în noua lege procesual penală, în art. 9 alin. (4), potrivit căruia „atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat.“23. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate ale art. 213 alin. (2) şi ale art. 215^1 alin. (6) din acelaşi cod, Avocatul Poporului arată că instanţa de contencios constituţional a analizat restrângerea exercitării drepturilor menţionate în cazul controlului judiciar, respectiv dacă această restrângere este conformă cu condiţiile constituţionale, şi a reţinut că „ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertatea individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept“ (Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, precitată).24. Cât priveşte critica privind durata maximă a măsurii controlului judiciar, arată că măsurile preventive privative de libertate şi cele restrictive, deşi ambele fac parte din categoria măsurilor preventive, au naturi juridice diferite. Analizând cele două tipuri de măsuri preventive, din perspectiva scopului pentru care sunt dispuse, a gradului de restrângere a exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi, dar şi a obligaţiilor şi interdicţiilor aplicate, se observă că măsura controlului nu este numai mai uşoară, dar se şi aplică individualizat, în funcţie de specificul fiecărei situaţii, prin urmare abordarea mult mai strictă a reglementărilor constituţionale şi legale în materia arestului preventiv este pe deplin justificată. Totodată, instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, precitată, analizând speţa din perspectiva unor critici similare, a constatat că dispoziţiile „art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, ce reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar, dispusă în cursul urmăririi penale, sunt constituţionale“.25. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:26. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.27.
    În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, din notele scrise ale autorului excepţiei, rezultă că acesta critică doar alin. 6 al art. 215^1 din Codul de procedură penală, iar nu întregul articol. Aşa fiind, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi lit. c), ale art. 203 alin. (2), ale art. 211 alin. (1), art. 213 alin. (2) şi art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins:– Art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi lit. c):(1) Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.[...](4) Măsurile preventive sunt:[...]b) controlul judiciar;c) controlul judiciar pe cauţiune.– Art. 203 alin. (2): „Măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c) pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată.“;
    – Art. 211 alin. (1): „În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).“;– Art. 213 alin. (2): „Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului.“;– Art. 215^1 alin. (6): „În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani.“
    28. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 referitor la universalitate, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 25 referitor la libera circulaţie, art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, art. 41 referitor la munca şi protecţia socială a muncii, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 45 referitor la libertatea economică, art. 49 referitor la protecţia copiilor şi a tinerilor, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, art. 125 referitor la statutul judecătorilor, art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, art. 131 referitor la rolul Ministerului Public şi art. 132 referitor la statutul procurorilor.29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, Curtea observă că, prin Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 6 februarie 2017, şi Decizia nr. 254 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate referitoare la neconstituţionalitatea sintagmei „în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal“, cuprinsă de art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală.30. Cu acele prilejuri, Curtea, reţinând propria jurisprudenţă şi pe cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia clarităţii şi previzibilităţii legii, a constatat că în noul Cod de procedură penală, similar legii procesual penale anterioare, legiuitorul utilizează în reglementarea scopului general de luare a măsurilor preventive aceeaşi sintagmă, respectiv „asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal“, care, în acest mod, a devenit expresie consacrată. Astfel, ţinând cont de jurisprudenţa şi doctrina dezvoltate cu privire la conţinutul acestei sintagme şi luând în considerare faptul că, în mod firesc, jurisprudenţa care vine în continuarea celei existente va avea drept reper cele statuate anterior, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică, astfel că nu încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, pe cale de consecinţă nefiind încălcate nici celelalte dispoziţii constituţionale şi convenţionale invocate.31. Curtea a reţinut că stabilirea „unor repere obiective în funcţie de care să poată fi apreciat conţinutul acestei sintagme“ de către instanţe nu ar fi de natură a oferi un plus de claritate normei procesual penale criticate, ci, dimpotrivă, o astfel de reglementare ar aduce atingere plenitudinii de jurisdicţie a organului judiciar competent să dispună cu privire la măsura preventivă, care ar fi astfel împiedicat să aprecieze, în concret, în funcţie de circumstanţele cauzei. De altfel, Curtea a reamintit că, „pentru a ajunge la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar. Aşa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituţional al independenţei judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiţie, ci, dimpotrivă, ca o garanţie a lui“.32. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.33. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 203 alin. (2) şi art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 254 din 25 aprilie 2017, precitată, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 203 alin. (2) şi art. 211 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu privire la luarea măsurii controlului judiciar de către procuror. Cu acel prilej, Curtea, plecând de la rolul constituţional al Ministerului Public, a subliniat că procurorul, indiferent de fapte sau făptuitori, este ţinut de respectarea tuturor garanţiilor de legalitate şi imparţialitate cerute de art. 132 din Constituţie şi este obligat ca, în cadrul activităţii judiciare, să reprezinte interesele generale ale societăţii, să apere ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor (Decizia nr. 171 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 16 martie 2010). Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României, „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic“. Principiul legalităţii este, în sensul atribuit de Legea fundamentală, specific activităţii procurorilor, care, în virtutea acestuia, au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege, să urmeze în mod obligatoriu dispoziţiile legii, fără posibilitatea de a acţiona întemeindu-se pe criterii de oportunitate, fie în adoptarea unor măsuri, fie în alegerea procedurilor (Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). În acelaşi fel, Curtea a reţinut că principiul subordonării ierarhice, specific Ministerului Public, nu contravine principiului constituţional al imparţialităţii (Decizia nr. 1.273 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 25 noiembrie 2010). Din principiul imparţialităţii rezultă că procurorul, în calitatea sa de reprezentant al întregii societăţi, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, are obligaţia să îşi exercite acţiunea cu obiectivitate, fără alt scop general prestabilit şi fără părtinire în favoarea statului sau a vreuneia dintre părţile din procesele judiciare la care participă (Decizia nr. 311 din 14 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 17 august 2005).34. Totodată, Curtea a reţinut că luarea măsurii controlului judiciar de către procuror se face într-o procedură expres reglementată în art. 212 din Codul de procedură penală, care stabileşte că procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere, inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele luării măsurii controlului judiciar, iar măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu, cu aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 209 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea a constatat că luarea măsurii controlului judiciar de către procuror poate fi dispusă doar cu respectarea procedurii şi cu asigurarea garanţiilor procesuale prevăzute la art. 212 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală.35. De asemenea, Curtea a reţinut că asupra legalităţii şi temeiniciei luării măsurii preventive a controlului judiciar se pronunţă judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, potrivit art. 213 din Codul de procedură penală, în procedura soluţionării plângerii formulate de inculpat împotriva ordonanţei procurorului. Normele procesual penale menţionate sunt în acord cu dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Codul de procedură penală potrivit cărora „Asupra actelor şi măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuţii în acest sens, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege“. Aşadar, exercitarea căii de atac împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus luarea măsurii controlului judiciar reprezintă o modalitate de acces la justiţie prin care inculpatul, ale cărui drepturi constituţionale au fost restrânse, îşi exercită dreptul de a se adresa unei instanţe naţionale competente să examineze pretenţiile sale, un control judiciar care asigură respectarea drepturilor constituţionale invocate. În cadrul acestui control judiciar, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura preventivă a controlului judiciar, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar, în acest fel asigurându-se respectarea dreptului la libertate şi siguranţă consacrat în noua lege procesual penală, în art. 9 alin. (4), potrivit căruia „Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat“.36. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.37.
    În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea observă că, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală.
    38. În continuare, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile Curţii sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României şi au putere numai pentru viitor. Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi reţinând că decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data de 13 aprilie 2017, iar încheierea de sesizare a instanţei de contencios constituţional în prezentul dosar este din 23 septembrie 2016, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală a devenit inadmisibilă.39. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, prin Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, precitată, a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte proporţionalitatea duratei maxime a măsurii controlului judiciar dispuse în cursul urmăririi penale.40. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că proporţionalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar se analizează din două perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri preventive, Curtea a constatat existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă şi a unei proporţionalităţi subiective ce se circumscrie situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Curtea a apreciat că analiza proporţionalităţii obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când analiza proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context, Curtea a reţinut că legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi arestul la domiciliu (a se vedea Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015) nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea a reţinut că, nereglementând expres, la nivel constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului.41. Curtea a constatat că durata maximă pentru care pot fi dispuse măsurile preventive privative de libertate este de 180 de zile - aproximativ 6 luni, pe când durata maximă pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a controlului judiciar este 1 an, respectiv 2 ani. Totodată, Curtea a reţinut că dispunerea măsurii preventive a controlului judiciar de către organele judiciare are ca scop, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Din această perspectivă, având în vedere scopul pentru care este dispusă măsura preventivă a controlului judiciar, precum şi faptul că măsurile preventive privative de libertate au un caracter mai intruziv decât cea a controlului judiciar, Curtea a apreciat că stabilirea unei durate maxime pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a controlului judiciar de 1 an, respectiv 2 ani, nu contravine principiului proporţionalităţii.42. De altfel, Curtea a reţinut că dispunerea măsurii preventive a controlului judiciar presupune impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Prin art. 215 din Codul de procedură penală se instituie, ope legis, o serie de obligaţii pozitive, ce trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum şi o serie de obligaţii pozitive şi negative, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcţie de informaţiile existente despre faptă şi despre persoana făptuitorului, informaţii care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 333 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 23 august 2016, paragraful 14). Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală, ce reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar dispuse în cursul urmăririi penale, sunt constituţionale, necontravenind prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.43. Neintervenind elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţia deciziei amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    44. Distinct de cele reţinute în jurisprudenţa anterior menţionată, în ceea ce priveşte critica potrivit căreia durata măsurii controlului judiciar nu se deduce din pedeapsa aplicată, Curtea reţine că deducerea măsurilor preventive din durata pedepsei aplicate este reglementată cu titlu general de dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal. Curtea a constatat că aceste dispoziţii reglementează computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, respectiv scăderea perioadei în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate din durata pedepsei închisorii pronunţate. Totodată, teza a doua a aceluiaşi alineat prevede faptul că scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. Totodată, Curtea a constatat că măsura computării duratei măsurilor preventive privative de libertate are ca scop protecţia libertăţii individuale a persoanei, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituţie. Din această perspectivă, Curtea a reţinut că, deşi inculpatul care execută o măsură preventivă privativă de libertate nu este supus regimului de executare a pedepselor privative de libertate, el este, totuşi, privat, în acest fel, de libertate pentru o perioadă consistentă de timp, în funcţie de împrejurările şi complexitatea cauzei, prin prelungirea măsurii preventive dispuse sau prin înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă privativă de libertate (Decizia nr. 138 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 19 mai 2015, paragrafele 11 şi 13).45. De asemenea, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 72 alin. (1) din Codul penal, prin reglementarea unui mecanism de computare a măsurilor preventive privative de libertate, constituie o garanţie a libertăţii individuale a persoanelor care execută astfel de măsuri în cursul procesului penal, garanţie ce constituie, totodată, o formă de protecţie a dreptului lor la viaţă privată şi de familie (Decizia nr. 441 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 23 octombrie 2017, paragraful 36).46. În ceea ce priveşte computarea măsurilor preventive privative de libertate, în doctrină s-a apreciat că, „potrivit legii, scăderea reţinerii şi a arestării preventive din durata pedepsei privative de libertate pronunţate este o măsură necesară, justificată şi echitabilă, deoarece deţinerea preventivă constituind o consecinţă a faptei penale săvârşite, la fel ca şi pedeapsa, în acest mod condamnatul ar executa o pedeapsă mai mare decât cea aplicată de instanţă dacă nu s-ar face această scădere. Rezultă că un element important în calcularea duratei pedepsei care urmează să fie executată îl constituie computarea din pedeapsa pe care condamnatul o are de executat a perioadei cât acesta a fost arestat preventiv, care se ştie că, în funcţie de complexitatea cauzei penale, poate însuma uneori luni de zile. Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate, [...], legea o scade din pedeapsa pronunţată, deoarece atât detenţiunea preventivă, cât şi pedeapsa aplicată însumează suferinţa globală pe care cel vinovat de comiterea infracţiunii o suportă pe deplin justificat. Dacă legea nu ar admite scăderea prevenţiei privative de libertate din pedeapsa pe care condamnatul o are de executat, s-ar crea o inechitate între gravitatea faptei şi pedeapsa prea grea pe care o suportă condamnatul“.47. Având în vedere aceste aspecte, Curtea observă că instituţia computării duratei măsurilor preventive privative de libertate rezidă în faptul că, deşi diferite prin natura lor, măsurile preventive privative de libertate se aseamănă pedepsei închisorii din perspectiva faptului că, în ambele cazuri, libertatea individuală este îngrădită, fiind vizată în mod direct starea de libertate a unei persoane (suspect, inculpat, condamnat), concretizându-se în privarea acestuia de libertate.48. Or, noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). În acest context, Curtea reţine că măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate).49. În acest sens, Curtea a reţinut că măsurile preventive sunt măsuri ce au ca efect restrângerea, pentru perioade limitate de timp, a exerciţiului unor drepturi fundamentale. Astfel, reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 209 şi 210, art. 216 şi 217 şi art. 218-222 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive privative de libertate, privare ce presupune, per se, restrângerea exerciţiului unui număr însemnat de drepturi fundamentale, cum sunt libera circulaţie, prevăzută la art. 25 din Constituţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, reglementat la art. 26 din Constituţie, dreptul la informaţie, prevăzut la art. 31 din Constituţie, accesul la cultură, reglementat la art. 33, şi dreptul de asociere, prevăzut la art. 40 din Constituţie. La rândul lor, măsura controlului judiciar şi măsura controlului judiciar pe cauţiune, reglementate la art. 211-215^1 şi art. 216 şi 217 din Codul de procedură penală, sunt măsuri preventive neprivative de libertate, a căror dispunere este însoţită de impunerea, ex lege, în sarcina inculpatului a unor obligaţii ce au acelaşi efect restrictiv cu privire la exercitarea de către acesta a anumitor drepturi fundamentale, obligaţii prevăzute la art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală. În completarea regimului juridic astfel stabilit, organul judiciar care a dispus măsura preventivă poate dispune, în privinţa inculpatului, una sau mai multe dintre obligaţiile reglementate la alin. (2) al aceluiaşi art. 215 (Decizia nr. 437 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, paragraful 34).50. Aşa fiind, Curtea constată că deşi atât reţinerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât şi controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (a se vedea, în sens contrar, Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, referitoare la natura arestului la domiciliu).
    51. Având în vedere aceste aspecte, rezultă că este întemeiată opţiunea legiuitorului de a nu prevedea computarea duratei măsurilor preventive restrictive de libertate din pedeapsa închisorii pronunţate, fără a fi încălcate prevederile constituţionale invocate.52. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Dragoş George Bîlteanu în Dosarul nr. 6.323/2/2016 (3.164/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală - Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi constată că dispoziţiile art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) şi c), ale art. 203 alin. (2), ale art. 211 alin. (1) şi art. 215^1 alin. (6) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.2. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală - Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 28 februarie 2019.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Mariţiu
    -----