Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (17.06.2019), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 2 din 30 ianuarie 2019referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept: dacă fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969)
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 242 din 28 martie 2019Data intrării în vigoare 28-03-2019

    Dosar nr. 3.002/1/2018
    Daniel Grădinaru- preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului
    Maricela Cobzariu- judecător la Secţia penală
    Luciana Mera
    - judecător la Secţia penală
    Francisca Maria Vasile- judecător la Secţia penală
    Lavinia Valeria Lefterache- judecător la Secţia penală
    Ana Hermina Iancu- judecător la Secţia penală
    Ştefan Pistol- judecător la Secţia penală
    Leontina Şerban- judecător la Secţia penală
    Geanina Cristina Arghir- judecător la Secţia penală
    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 24.590/300/2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept:Dacă fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) («interzicerea de a se afla în anumite localităţi») se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 (respectiv, 1 februarie 2014)?Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 3.002/1/2018/HP/P este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală, ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi potrivit Procesului-verbal din data de 28 ianuarie 2019 prin care s-a dispus înlocuirea doamnei judecător Ioana Bogdan cu doamna judecător Ana Hermina Iancu.Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.La şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Maricela Cobzariu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul Răzvan Horaţiu Radu, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.002/1/2018 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.Totodată, a învederat că a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care nu au transmis puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat domnului procuror Răzvan Horaţiu Radu să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a solicitat respingerea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti, ca inadmisibilă, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, având în vedere că, raportat la cele trei condiţii prevăzute de articolele anterior menţionate privind admisibilitatea sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat o serie de hotărâri relevante în cuprinsul cărora a stabilit criterii punctuale pentru examinarea îndeplinirii acestora.Astfel, prin Decizia nr. 28/2015 s-a arătat că sesizarea formulată în procedura reglementată de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului cauzei.Totodată, prin Decizia nr. 16/2015 s-a statuat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării dacă prin formularea acesteia se tinde, în realitate, la pronunţarea unei decizii definitive şi obligatorii cu privire la o chestiune ce ţine de fondul cauzei, întrucât ar exista riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii.În acelaşi context s-a arătat că mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală vizează acele chestiuni de drept ce influenţează soluţia în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept şi nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza succesiunii de legi, acestea aparţinând exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii penale (Decizia nr. 31/2015).Din aceeaşi perspectivă, prin Decizia nr. 1/2017 s-a stabilit că intervenţia instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori succesiune în timp poate da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.Prin urmare, se impune a se concluziona că raţiunea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aceea ca judecata instanţei supreme să se substituie celei a instanţei legal învestite cu soluţionarea unei cauze, adoptarea unor soluţii fiind atributul exclusiv al judecătorului fondului (Decizia nr. 26/2015).Din perspectiva celor menţionate anterior se observă că rezolvarea problemei de drept semnalate impune o analiză a condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale prin raportare la condiţiile concrete de săvârşire a faptei deduse judecăţii, ceea ce nu se poate realiza prin intermediul procedurii prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală.De altfel, se observă că unicul motiv de apel invocat de parchet în calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond îl constituie tocmai problema de drept supusă clarificării.În atare situaţie dezlegarea ce ar putea fi dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta procedură echivalează cu soluţionarea căii de atac declarate de parchet, ceea ce este inadmisibil, întrucât instanţa supremă nu se poate substitui instanţei de control judiciar, oferind o rezolvare efectivă fondului cauzei pendinte.În ceea ce priveşte fondul cauzei a arătat că sunt împărtăşite argumentele exprimate de către judecătorul-raportor, precum şi de către Direcţia legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.A arătat că în Codul penal în vigoare interzicerea de a se afla în anumite localităţi, alături de alte două măsuri, respectiv expulzarea şi interzicerea de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, care erau prevăzute ca măsuri de siguranţă în Codul penal anterior, au fost incluse în categoria pedepselor complementare, având în vedere caracterul acestora preponderent punitiv.Analiza conţinutului acestei măsuri prin modul în care a fost reglementată în noul Cod penal relevă faptul că sancţiunea în cauză nu a fost eliminată din legislaţia penală actuală, ci a fost recalificată juridic de către legiuitor ca pedeapsă complementară aplicabilă infractorului persoană fizică în conţinutul dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal.Conform Codului penal în vigoare, se incriminează în dispoziţiile art. 288 alin. (1) din Codul penal fapta de neexecutare a sancţiunilor penale, prin sustragerea de la executarea ori, după caz, neexecutarea conform legii a uneia dintre pedepsele complementare, deci implicit şi a aceleia la care se referă dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal.Ceea ce diferă în cele două reglementări este numai natura juridică dată de legiuitor interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, respectiv în Codul penal anterior aceasta era o măsură de siguranţă, în timp ce în actuala reglementare este o pedeapsă complementară.În esenţă, a apreciat că fapta concretă de a încălca interdicţia de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, comisă până la data de 1 februarie 2014, ce constituia infracţiunea prevăzută de art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior, continuă să fie incriminată în noul Cod penal în fapta prevăzută la art. 288 alin. (1) şi nu poate fi admisă ipoteza conform căreia încălcarea unei astfel de interdicţii instituite anterior datei de 1 februarie 2014 nu mai constituie infracţiune, doar pentru că în noua reglementare această interdicţie are altă natură juridică.
    În acest sens menţionează dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit cărora dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare chiar sub o altă denumire.De altfel, însăşi denumirea marginală a art. 288 din Codul penal actual „Neexecutarea sancţiunilor penale“ reliefează faptul că atât măsurile de siguranţă, cât şi pedepsele complementare fac parte din aceeaşi categorie a sancţiunilor de drept penal, astfel că nu poate fi vorba despre o diferenţă de regim juridic între măsurile de siguranţă şi pedepsele complementare.Faptul că o astfel de interdicţie nu se mai regăseşte printre măsurile de siguranţă din art. 108 din Codul penal, dar se regăseşte ca pedeapsă complementară în Codul penal, nu poate conduce la concluzia că s-a urmărit o dezincriminare a infracţiunii de nerespectare a măsurii de siguranţă cu acest conţinut.Prin urmare, a apreciat că, dacă o sancţiune de drept penal calificată juridic ca măsură de siguranţă sau ca pedeapsă complementară şi-a modificat, în noua reglementare, natura juridică, nu poate fi admis ca, pe cale de interpretare, să se ajungă la concluzia că o măsură de siguranţă de natura celei puse în discuţie, aplicată sub imperiul legii vechi, să nu mai fie executată, în condiţiile în care conţinutul său are corespondent identic în legea nouă.În concluzie, a reiterat că fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, şi nu a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului, în situaţia în care au întrebări de formulat.La întrebarea adresată de către doamna judecător Luciana Mera „dacă problema care trebuie dezlegată în cauza de faţă este dezincriminarea faptei?“, domnul procuror Răzvan Horaţiu Radu a arătat că problema ce trebuie dezlegată este dacă fapta prevăzută în Codul penal anterior la art. 271 alin. 4 se regăseşte sau nu se regăseşte incriminată în noul Cod penal sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1).Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare.ÎNALTA CURTE,asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizăriiPrin Încheierea de şedinţă din data de 7 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 24.590/300/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept:Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) («interzicerea de a se afla în anumite localităţi») se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 (respectiv, 1 februarie 2014)?II. Expunerea succintă a cauzeiCurtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a fost sesizată să examineze apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 494 din 5.06.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 24.590/300/2017.Prin Sentinţa penală nr. 494 din 5 iunie 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 24.590/300/2017, prima instanţă a dispus, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii a două infracţiuni de neexecutare a sancţiunilor penale în concurs real, fiecare prevăzută de art. 288 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal.
    Judecătoria a reţinut, printre altele, că situaţia de fapt descrisă în actul de sesizare corespunde adevărului, în sensul că lucrătorii din cadrul Secţiei 9 Poliţie l-au depistat pe inculpat în municipiul Bucureşti, respectiv: în noaptea de 6/7.04.2014, în jurul orei 23,40, pe bd. Basarabia nr. 80 din Bucureşti, sectorul 2; la data de 19.04.2014, în jurul orei 09,40, la Spitalul „Sf. Pantelimon“ din Bucureşti, sectorul 2, unde fusese adus la 18.04.2014, în jurul orei 15,50 din Bucureşti, sectorul 2, Str. Irimicului nr. 2. Aceasta, deşi prin Sentinţa penală nr. 236 din 9.06.2005 a Tribunalului Argeş se dispusese contopirea pedepselor aplicate inculpatului prin sentinţele penale nr. 1.034/2004 şi nr. 912/2003 ale Tribunalului Bucureşti, se stabilise în sarcina acestuia o pedeapsă rezultantă de 14 ani de închisoare şi i se aplicase, în temeiul art. 116 din Codul penal din 1969, măsura de siguranţă a interzicerii dreptului de a se afla în municipiul Bucureşti pe o durată de 5 ani (dispusă iniţial prin Sentinţa penală nr. 1.034/2004 a Tribunalului Bucureşti). Inculpatul a fost liberat condiţionat din executarea acestei pedepse la data de 15.05.2012, astfel că la datele la care a fost depistat în municipiul Bucureşti în cauză el se afla sub puterea măsurii de siguranţă a interzicerii dreptului de a se afla în această localitate.În raport cu situaţia de fapt reţinută, judecătoria a constatat că, în drept, faptele inculpatului nu sunt prevăzute în prezent de legea penală.Astfel, sub imperiul Codului penal anterior, sustragerea de la executarea măsurii de siguranţă prevăzute de art. 116 din Codul penal din 1969 era incriminată de art. 271 alin. 4 din Codul penal din 1969, constituind o variantă normativă a infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, sancţionată cu închisoarea de la o lună la trei luni, alternativ cu amenda.Art. 271 alin. 4 din Codul penal din 1969 a fost abrogat la data de 1.02.2014, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.În sistemul noului Cod penal nu se mai regăseşte măsura de siguranţă a interzicerii dreptului de a se afla în anumite localităţi, posibilitatea impunerii unei astfel de interdicţii fiind prevăzută cu titlu de pedeapsă complementară la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal.Totodată, potrivit art. 288 alin. (1) din Codul penal, constituie infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale „[sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare [...]“, care se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.În legea de punere în aplicare a noului Cod penal nu se regăsesc dispoziţii care să asimileze măsura de siguranţă prevăzută la art. 116 din Codul penal din 1969 cu pedeapsa complementară prevăzută la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal sau care să prevadă că măsura de siguranţă menţionată se execută potrivit regimului de executare al pedepsei complementare amintite.Pornind de la aceste premise şi având în vedere principiul legalităţii incriminării, prevăzut de art. 1 alin. (1) din Codul penal, precum şi dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind aplicarea legii penale de dezincriminare, prima instanţă a conchis că, pe de o parte, tratamentul sancţionator prevăzut la art. 271 alin. 4 din Codul penal din 1969 (care incrimina, în mod expres, încălcarea măsurii de siguranţă prevăzute de art. 116 din Codul penal din 1969) nu mai poate fi aplicat, ca urmare a ieşirii din vigoare a acestui text legal odată cu întregul Cod penal anterior, iar, pe de altă parte, faptele inculpatului deduse judecăţii în cauză, prin care a nesocotit măsura de siguranţă menţionată, nu pot fi încadrate în textul art. 288 alin. (1) din Codul penal, care incriminează, în mod expres, sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare.În lipsa unei norme tranzitorii care să prevadă că, după intrarea în vigoare a noului Cod penal, măsura de siguranţă prevăzută la art. 116 din Codul penal anterior (prin urmare, o măsură menită să înlăture o stare de pericol, reglementată într-un titlu separat de cel dedicat pedepselor) capătă regimul de executare şi efectele pedepsei complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal actual (o sancţiune de drept penal, prevăzută în titlul consacrat pedepselor), asimilarea acestor două instrumente de impunere a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi ar constitui rezultatul unei interpretări a legii prin analogie.Or, legea penală este de strictă interpretare şi aplicare, caracter care decurge din principiul legalităţii incriminării enunţat mai sus, astfel că nu sunt permise interpretarea şi aplicarea ei prin analogie.Împotriva sentinţei penale anterior menţionate a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, solicitând, în esenţă, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului pentru săvârşirea celor două infracţiuni de neexecutare a sancţiunilor penale, în concurs real, prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal, art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, fiecare cu aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. În acest sens a arătat, în esenţă, că „există o continuitate atât a aplicării sub forma unei sancţiuni cu caracter penal a interzicerii unei persoane, faţă de care s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, cât şi a incriminării nerespectării sancţiunii aplicate, indiferent de forma sub care a fost aplicată, respectiv cu titlu de măsură de siguranţă, potrivit Codului penal din 1969, sau cu titlu de pedeapsă complementară, potrivit legislaţiei în vigoare. (...) Un argument în acest sens îl poate constitui art. 6 alin. (5) din Codul penal, potrivit căruia când legea nouă este mai favorabilă (...), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta“.
    III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţiePunctul de vedere al completului de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la dezlegarea prezentei probleme de drept este în sensul că fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior („interzicerea de a se afla în anumite localităţi“) a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (respectiv, 1 februarie 2014).Aceasta nu se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. 1 lit. l) din Codul penal].Astfel, în sistemul Codului penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014 nu se mai regăseşte măsura de siguranţă a interzicerii dreptului de a se afla în anumite localităţi, posibilitatea impunerii unei astfel de interdicţii fiind prevăzută cu titlu de pedeapsă complementară la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal.Totodată, potrivit art. 288 alin. (1) din Codul penal, constituie infracţiunea de neexecutare a sancţiunilor penale „[sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare [...]“, care se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.În legea de punere în aplicare a noului Cod penal nu se regăsesc dispoziţii care să asimileze măsura de siguranţă prevăzută la art. 116 din Codul penal din 1969 cu pedeapsa complementară prevăzută la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal sau care să prevadă că măsura de siguranţă menţionată se execută potrivit regimului de executare al pedepsei complementare amintite.
    Având în vedere principiul legalităţii incriminării, prevăzut de art. 1 alin. (1) din Codul penal, precum şi dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind aplicarea legii penale de dezincriminare, rezultă că, pe de o parte, tratamentul sancţionator prevăzut la art. 271 alin. 4 din Codul penal din 1969 (care incrimina, în mod expres, încălcarea măsurii de siguranţă prevăzute de art. 116 din Codul penal din 1969) nu mai poate fi aplicat, ca urmare, a abrogării acestui text odată cu întregul Cod penal anterior, iar, pe de altă parte, faptele inculpatului deduse judecăţii în cauză, prin care a nesocotit măsura de siguranţă menţionată, nu pot fi încadrate în textul art. 288 alin. (1) din Codul penal, care incriminează, în mod expres, sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare.În lipsa unei norme tranzitorii care să prevadă că, după intrarea în vigoare a noului Cod penal, măsura de siguranţă prevăzută la art. 116 din Codul penal anterior (prin urmare, o măsură menită să înlăture o stare de pericol, reglementată într-un titlu separat de cel dedicat pedepselor) capătă regimul de executare şi efectele pedepsei complementare prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal actual (o sancţiune de drept penal, prevăzută în titlul consacrat pedepselor), asimilarea acestor două instrumente de impunere a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi ar constitui rezultatul unei interpretări a legii prin analogie.Prin urmare, instanţa de trimitere a apreciat că se impune dezlegarea oficială, de principiu, a chestiunii de drept invocate în apel şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile art. 475-476 din Codul de procedură penală.
    IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondateÎn conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.Au comunicat puncte de vedere asupra problemelor de drept în discuţie Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate.De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Braşov au transmis jurisprudenţă în materie.În urma consultării instanţelor de judecată, s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută de art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) - „Interzicerea de a se afla în anumite localităţi“ - nu se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, fiind dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior, la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, respectiv 1 februarie 2014].În acest sens au opinat curţile de apel: Alba Iulia, Braşov, Bucureşti (Secţia I penală), Galaţi, Timişoara, tribunalele: Bacău, Braşov, Caraş-Severin, Dolj, Gorj, Ialomiţa, Teleorman şi judecătoriile: Alexandria, Babadag, Baia Mare, Caransebeş, Lehliu-Gară, Roman, Roşiori de Vede, Tulcea, Turnu Măgurele.În argumentarea opiniei exprimate, instanţele amintite au precizat, în esenţă, că, în considerarea principiului legalităţii incriminării, asimilarea, după abrogare, a măsurii de siguranţă a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi cu pedeapsa complementară a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi nu poate opera întrucât s-ar da eficienţă interpretării prin analogie.Astfel fiind, deşi se apreciază că lipsa de reglementare este o lacună a legiuitorului, inexistenţa unor dispoziţii exprese nu permite a pronunţa o soluţie de condamnare. Este adevărat că raţiunea instituirii interdicţiei de a se afla în anumite localităţi este aceeaşi, indiferent că vorbim de măsura de siguranţă sau de pedeapsa complementară, anume aceea de a înlătura o stare de pericol concretă pentru ordinea publică, însă, fiind vorba de instituţii juridice diferite, norma de incriminare trebuie să prevadă în mod expres în conţinutul constitutiv al unei infracţiuni care manifestări intră în sfera ilicitului penal.Or, în cauză, dispoziţiile art. 288 alin. (1) din Codul penal prevăd în mod expres că realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii exclusiv faptul sustragerii de la executarea ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare, nu şi a unei măsuri de siguranţă care nici nu se mai bucură de reglementare în noul Cod penal.În opinia contrară, minoritară, s-a susţinut că fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută de art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (interzicerea de a se afla în anumite localităţi) se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal].În acest sens au comunicat puncte de vedere curţile de apel: Bucureşti (Secţia a II-a penală, Braşov (în opinie minoritară), tribunalele: Bucureşti şi Ilfov şi Judecătoria Reşiţa.În susţinerea acestui punct de vedere s-a argumentat că, practic, atât în regimul reglementării anterioare, cât şi sub imperiul actualei reglementări penale, fapta concretă de încălcare a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă se încadrează în sfera ilicitului penal. Ceea ce diferă în cele două reglementări este numai calificarea dată de legiuitor interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, respectiv în Codul penal din 1969 aceasta era o măsură de siguranţă, în vreme ce în actualul Cod penal reprezintă o pedeapsă complementară.Făcând însă abstracţie de această modificare, se observă că fapta concretă de a încălca interdicţia de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, comisă până la data de 1.02.2014, constituia infracţiunea prevăzută de art. 271 alin. 4 din Codul penal din 1969. Ulterior intrării în vigoare a Codului penal, fapta concretă de a încălca interdicţia de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă constituie infracţiunea prevăzută de art. 288 alin. (1) din Codul penal. În atare condiţii, nu se poate admite ca încălcarea unei astfel de interdicţii instituite anterior datei de 1.02.2014 să nu mai constituie infracţiune doar pentru că în noua reglementare această interdicţie are o altă natură juridică.
    V. Opinia specialiştilor consultaţiÎn conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.A comunicat un punct de vedere Departamentul de drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, precum şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.Conform opiniei specialiştilor Departamentului de drept public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, fapta unei persoane de a nu respecta interdicţia de a se afla în anumite localităţi care i-a fost dispusă cu titlu de măsură de siguranţă nu se încadrează (formal) în tiparul standard al normei de incriminare prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal (normă în vigoare la data săvârşirii faptei), care se referă la sustragerea de la executarea ori la neexecutarea unei pedepse complementare (din moment ce, în raport cu persoana făptuitorului, respectiva interdicţie nu a fost niciodată aplicată cu titlu - juridic/formal/oficial - de pedeapsă complementară, ci cu un alt titlu: măsură de siguranţă).În esenţă, aceştia au considerat că, deşi pe fond fapta este aceeaşi, calificarea sa juridică drept infracţiune nu poate fi indiferentă de exprimarea formală a legiuitorului (fără a se încălca principiul general/fundamental de drept penal reprezentat de legalitatea incriminării - art. 1 din Codul penal) şi de realitatea obiectivă potrivit căreia măsurile de siguranţă şi pedepsele complementare nu se pot confunda, ele reprezentând tipuri distincte de sancţiuni de drept penal, calificate juridic diferit, cu temeiuri distincte de dispunere, cu durată de executare diferită, de care se leagă consecinţe juridice distincte etc.De asemenea, colectivul de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în acelaşi sens.Aceştia au susţinut că în rezolvarea problemei supuse dezlegării trebuie pornit de la formularea textului art. 288 alin. (1) din Codul penal, potrivit căruia constituie infracţiune sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi c) din Codul penal de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni.Aşadar, textul nu incriminează neexecutarea sau sustragerea de la executarea oricărei măsuri de siguranţă, ci doar a celor expres menţionate - internarea medicală, respectiv interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii. De aceea, textul nu îşi poate găsi aplicarea în cazul altor măsuri de siguranţă, indiferent dacă ele ar fi prevăzute de noul Cod penal sau au fost dispuse în baza Codului penal anterior.Cum potrivit Codului penal în vigoare interzicerea de a se afla în anumite localităţi a fost inclusă în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, neexecutarea ei nu poate atrage aplicarea dispoziţiilor art. 288 alin. (1) privitoare la neexecutarea măsurilor de siguranţă.Este adevărat că textul menţionat sancţionează şi neexecutarea pedepsei complementare, ceea ce face ca neexecutarea interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, dispusă cu titlu de pedeapsă complementară, să întrunească elementele de tipicitate ale acestei infracţiuni. În speţă însă, prin ipoteză, condamnatul nu se află în executarea unei pedepse complementare, ci a unei măsuri de siguranţă, sancţiune dispusă în baza Codului penal anterior şi rămasă executabilă după intrarea în vigoare a legii noi.S-a arătat că, în acest context, verificarea continuităţii incriminării se face in concreto, ţinând cont de fapta concretă comisă de inculpat, şi nu pe baza unui examen in abstracto. Cu alte cuvinte, nu este suficient să constatăm că încălcarea interdicţiei de a se afla în anumite localităţi dispuse de instanţă poate constitui infracţiune atât pe legea veche (nerespectarea hotărârilor judecătoreşti - art. 271 din Codul penal anterior), cât şi potrivit legii noi (art. 288 din actualul Cod penal). Trebuie să examinăm situaţia măsurii dispuse în concret, constatând astfel că, potrivit legii noi, fapta nu este tipică, întrucât neexecutarea măsurii de siguranţă respective nu este prevăzută de art. 288 din Codul penal, şi în speţă nu s-a aplicat o pedeapsă complementară cu conţinutul respectiv.Singura modalitate de a menţine continuitatea incriminării în acest caz ar fi fost o normă tranzitorie care să prevadă că neexecutarea măsurii de siguranţă dispuse potrivit legii vechi se sancţionează potrivit art. 288 alin. (1) din Codul penal, iar lipsa acestei norme nu poate fi suplinită de către instanţă prin extinderea sferei de aplicare a textului analizat, un astfel de procedeu constituind o veritabilă analogie în defavoarea inculpatului.În consecinţă, s-a susţinut că fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (interzicerea de a se afla în anumite localităţi) nu se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal, fiind dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior.VI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieDirecţia de specialitate din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că sustragerea de la executarea interzicerii de a se afla în anumite localităţi, dispusă ca măsură de siguranţă în temeiul art. 112 lit. d) din Codul penal anterior, are corespondent în norma de incriminare prevăzută în art. 288 alin. (1) din Codul penal, în modalitatea sustragerii de la executarea interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, aplicabilă ca pedeapsă complementară prevăzută în art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, fapta nefiind dezincriminată la data de 1 februarie 2014.Opinia exprimată se întemeiază pe următoarele argumente:a) În conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, dispoziţiile art. 4 din Codul penal referitoare la legea penală de dezincriminare nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire.În dispoziţiile art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior, sustragerea de la executarea interzicerii de a se afla în anumite localităţi, dispusă ca măsură de siguranţă în temeiul art. 112 lit. d) din Codul penal anterior, era încriminată şi constituia infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.În dispoziţiile art. 288 alin. (1) din Codul penal, sustragerea de la executarea interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, aplicată ca pedeapsă complementară prevăzută în art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, este incriminată şi constituie infracţiunea de nerespectare a sancţiunilor penale.
    Examinarea comparativă a dispoziţiilor art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior şi a dispoziţiilor art. 288 alin. (1) din Codul penal conduce la concluzia că sustragerea de la executarea interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, stabilită prin hotărârea definitivă a instanţei penale, este incriminată atât sub imperiul Codului penal anterior, cât şi sub imperiul noului Cod penal, în primul caz sub denumirea de „nerespectare a hotărârilor judecătoreşti“, iar în al doilea caz sub denumirea de "nerespectare a sancţiunilor penale“. Aşadar, fapta - sustragerea de la executarea interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, interdicţie prevăzută în hotărârea definitivă a instanţei penale - este incriminată de legea nouă, sub o altă denumire („nerespectarea sancţiunilor penale“) şi, în consecinţă, sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.În acest context, se impune precizarea că natura interdicţiei de a se afla în anumite localităţi (de măsură de siguranţă sub imperiul Codului penal anterior şi de pedeapsă complementară sub imperiul noului Cod penal) nu are aptitudinea de a exclude aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, întrucât conduita incriminată atât în vechile dispoziţii ale art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior, cât şi în noile dispoziţii ale art. 288 alin. (1) din Codul penal constă în sustragerea de la executarea interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, cuprinsă într-o hotărâre definitivă a instanţei penale, indiferent dacă această interdicţie este dispusă de instanţa penală cu titlu de măsură de siguranţă (conform Codului penal anterior) sau cu titlu de pedeapsă complementară (conform noului Cod penal). Reglementarea interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, ca măsură de siguranţă, în concepţia Codului penal anterior, şi ca pedeapsă complementară, în concepţia noului Cod penal („interzicerea exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă“), nu modifică, în esenţă, norma de incriminare, în condiţiile în care conduita interzisă este reprezentată de sustragerea de la executarea interdicţiei stabilite printr-o hotărâre definitivă a instanţei penale.
    b) Opinia exprimată se reflectă în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti, concretizată, de exemplu, în:• Sentinţa penală nr. 492 din 4 iunie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în cuprinsul căreia s-a reţinut că, analizând comparativ dispoziţiile legale ce incriminau anterior nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior şi dispoziţiile legale actuale ce incriminează nerespectarea sancţiunilor penale prevăzută de art. 288 alin. (1) din Codul penal, instanţa constată că dispoziţiile din legislaţia veche se regăsesc şi în noul Cod penal, astfel că fapta inculpatei nu a fost dezincriminată. Pentru a aprecia în acest sens instanţa are în vedere că măsura de siguranţă a interzicerii dreptului de a se afla în anumite localităţi din Codul penal anterior (vizată de art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior) se regăseşte reglementată şi în noul Cod penal, dar ca pedeapsă complementară [vizată de art. 288 alin. (1) din Codul penal], iar în această situaţie subzistă interdicţia impusă inculpatei prin Sentinţa penală nr. 2.289 din 20.09.2011 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, definitivă, dar şi obligaţia inculpatei la respectarea acesteia;• Sentinţa penală nr. 640 din 9 septembrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în considerentele căreia sa reţinut că inculpatul a fost condamnat definitiv la 967 de zile închisoare cu executare prin Sentinţa penală nr. 231 din 13.03.2012 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 762 din 13.04.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, luându-se totodată şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în Bucureşti pe o perioadă de 3 ani, după executarea pedepsei principale. În drept, fapta inculpatului care la data de 30.09.2014, în jurul orei 12,00, a fost depistat în Bucureşti, deşi avea interdicţia de a se afla în Bucureşti, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale prevăzute în art. 288 alin. (1) din Codul penal. Elementul material al infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale îl reprezintă acţiunea inculpatului de a se afla în Bucureşti la data de 30.09.2014, deşi avea interdicţia de a se afla în Bucureşti;• Sentinţa penală nr. 527 din 27 iunie 2018 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, în cuprinsul căreia s-a reţinut că, sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului constă în neexecutarea conform legii a măsurii de siguranţă a interdicţiei de a se afla pe raza municipiului Bucureşti, sancţiune aplicată inculpatului prin hotărâre penală definitivă. Potrivit dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, interzicerea exercitării dreptului de a se afla într-o anumită localitate stabilită de instanţă constituie pedeapsă complementară. Astfel, instanţa apreciază că acţiunea inculpatului de a încălca măsura de siguranţă stabilită în sarcina sa realizează elementul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal, în condiţiile în care măsura de siguranţă are acelaşi conţinut cu pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, relevantă sub aspectul existenţei infracţiunii fiind conduita inculpatului, contrară interdicţiei ce îi incumba, iar nu calificarea sancţiunii ca pedeapsă complementară sau măsură de siguranţă;• Decizia nr. 649/C din 23 mai 2014 a Tribunalului Bucureşti Secţia I penală, în cuprinsul căreia sunt menţionate considerentele Sentinţei penale nr. 1.270 din 10 aprilie 2014 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, conform cărora, potrivit art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior raportat la art. 112 lit. d) din Codul penal anterior, infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, prin sustragerea de la executarea măsurii de siguranţă prevăzute în art. 112 lit. d) din acelaşi cod, respectiv interzicerea de a se afla în anumite localităţi, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.Într-adevăr, fapta nu se mai regăseşte incriminată sub această denumire în noul Cod penal, ci în conţinutul infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal, care prevede că sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi c) din acelaşi cod de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. Potrivit legislaţiei noi, interzicerea de a se afla în anumite localităţi este o pedeapsă complementară sau o pedeapsă accesorie [art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal]. Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, însă, dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire, cum este cazul în speţă;• Decizia nr. 321 din 26 august 2014 a Tribunalului Dâmboviţa - Secţia penală, potrivit căreia în mod greşit instanţa de fond a apreciat că infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti prin neexecutarea măsurii de siguranţă este dezincriminată, interzicerea de a se afla în anumite localităţi devenind pedeapsă complementară conform art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, nerespectarea sa fiind incriminată în continuare ca infracţiune de neexecutare a sancţiunilor penale prevăzută de art. 288 din Codul penal şi sancţionată cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.În concluzie, s-a opinat că sustragerea de la executarea interzicerii de a se afla în anumite localităţi, dispusă ca măsură de siguranţă în temeiul art. 112 lit. d) din Codul penal anterior, are corespondent în norma de incriminare prevăzută în art. 288 alin. (1) din Codul penal, în modalitatea sustragerii de la executarea interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, aplicabilă ca pedeapsă complementară prevăzută în art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, fapta nefiind dezincriminată la data de 1 februarie 2014.
    VII. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciarăFiind solicitat punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.812/C/2.656/III-5/2018, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat.Prin opinia transmisă la dosarul cauzei s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curţii de Apel Bucureşti privind chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.S-a arătat că pentru a fi admisibilă solicitarea fundamentată pe procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative:– sesizarea să fie formulată de un complet învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă;– problema a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin intermediul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, respectiv hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii, şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare;– de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.Din analiza încheierii rezultă că solicitarea aparţine unei curţi de apel (Curtea de Apel Bucureşti) învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (apel), iar cu privire la problema de drept invocată nu au fost pronunţate anterior de către instanţa supremă hotărâri prealabile sau în recurs în interesul legii, aceasta nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.Referitor la ultima dintre condiţiile enumerate mai sus, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat o serie de hotărâri relevante în cuprinsul cărora a stabilit criterii punctuale pentru examinarea îndeplinirii acesteia.Astfel, s-a arătat că sesizarea formulată în procedura reglementată de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului cauzei (Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016).Totodată, s-a statuat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării dacă prin formularea acesteia se tinde, în realitate, la pronunţarea unei decizii definitive şi obligatorii cu privire la o chestiune ce ţine de fondul cauzei, întrucât ar exista riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii (Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015).În acelaşi context s-a arătat că mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală vizează acele chestiuni de drept ce influenţează soluţia în cauză, însă nu determină baza factuală, caracterizarea în drept şi nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza succesiunii de legi, acestea aparţinând exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii penale (Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 11 ianuarie 2016).Din aceeaşi perspectivă s-a stabilit că intervenţia instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe al căror conţinut ori succesiune în timp poate da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale (Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017).Prin urmare, se impune a se concluziona că raţiunea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este aceea ca judecata instanţei supreme să se substituie celei a instanţei legal învestite cu soluţionarea unei cauze, adoptarea unor soluţii fiind atributul exclusiv al judecătorului fondului (Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016).Problema de drept supusă dezlegării presupune a se stabili dacă fapta unei persoane de a se sustrage de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută de art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (interzicerea de a se afla în anumite localităţi), săvârşită ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal, constituie infracţiunea prevăzută de art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior.Astfel, pe de o parte, se solicită lămurirea incidenţei infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal în situaţia faptică imputată inculpatului, iar, pe de altă parte, clarificarea unei chestiuni de drept substanţial ce pune în discuţie succesiunea în timp a prevederilor care reglementează interzicerea dreptului unei persoane de a se afla în anumite localităţi [art. 112 lit. d) din Codul penal anterior/art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal], respectiv a normelor care incriminează nerespectarea acestei interdicţii [art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior/art. 288 alin. (1) din Codul penal].Din perspectiva celor menţionate anterior se observă că rezolvarea problemei de drept semnalate impune o analiză a condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de neexecutare a sancţiunilor penale, prin raportare la condiţiile concrete de săvârşire a faptei deduse judecăţii, ceea ce nu se poate realiza prin intermediul procedurii prevăzute de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală.
    Totodată, dezlegarea prezentei chestiuni de drept presupune examinarea hotărârii judecătoreşti pronunţate de prima instanţă din punctul de vedere al legalităţii soluţiei de achitare şi, implicit, o soluţionare a acţiunii penale deduse judecăţii.De altfel, se observă că unicul motiv de apel invocat de parchet în calea de atac exercitată împotriva hotărârii instanţei de fond îl constituie tocmai problema de drept supusă clarificării.În atare situaţie, dezlegarea ce ar putea fi dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta procedură echivalează cu soluţionarea căii de atac declarate de parchet, ceea ce este inadmisibil, întrucât instanţa supremă nu se poate substitui instanţei de control judiciar, oferind o rezolvare efectivă fondului cauzei pendinte.Pentru toate aceste motive, s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate.
    VIII. Examenul jurisprudenţei În materialul transmis de curţile de apel care au comunicat puncte de vedere asupra problemelor de drept în discuţie au fost identificate un număr de hotărâri judecătoreşti în această materie, transmise de către Curtea de Apel Braşov şi Curtea de Apel Bucureşti.Astfel, au fost transmise Decizia penală nr. 621/Ap din data de 1 octombrie 2015, pronunţată de Secţia penală a Curţii de Apel Braşov în Dosarul nr. 32.314/197/2014, Decizia penală nr. 64/A din 15 ianuarie 2015, pronunţată de Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 25.816/4/2014, Decizia penală nr. 967/A din 26 iunie 2015, pronunţată de Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 4.084/4/2015, Decizia penală nr. 1.479/A din 5 noiembrie 2015, pronunţată de Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 15.389/300/2015, Decizia penală nr. 23/A din 14 ianuarie 2016, pronunţată de Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 50.105/300/2015, Decizia penală nr. 1.807/A din 7 decembrie 2016, pronunţată de Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 19.871/4/2016, Sentinţa penală nr. 769 din 26 octombrie 2017, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosarul nr. 10.996/300/2017, Decizia penală nr. 279/A din 27 februarie 2018, pronunţată de Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 2.597/4/2017, Decizia penală nr. 297/A din 2 martie 2018, pronunţată de Secţia a II-a penală a Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 18.961/4/2017, Sentinţa penală nr. 959 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosarul nr. 21.194/300/2017, Sentinţa penală nr. 494 din 5 iunie 2018, pronunţată de Judecătoria Sector 2 Bucureşti în Dosarul nr. 24.590/300/2017, Sentinţa penală nr. 873 din 17 octombrie 2014, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în Dosarul nr. 6.153/301/2014, Sentinţa penală nr. 943 din 6 noiembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în Dosarul nr. 58.864/301/2013, Sentinţa penală nr. 640 din 9 septembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în Dosarul nr. 13.949/301/2015, Sentinţa penală nr. 964 din 11 decembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în Dosarul nr. 15.561/301/2015, Sentinţa penală nr. 464 din 28 iunie 2017, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în Dosarul nr. 31.761/301/2016, Sentinţa penală nr. 713 din 26 octombrie 2017, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în Dosarul nr. 35.349/301/2016, Sentinţa penală nr. 527 din 27 iunie 2018, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în Dosarul nr. 1.237/301/2018, Sentinţa penală nr. 2.746 din 26 octombrie 2017, pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti în Dosarul nr. 19.683/4/2017, Sentinţa penală nr. 2.698 din 23 octombrie 2017, pronunţată de Judecătoria Sector 4 Bucureşti în Dosarul nr. 31.458/4/2016, şi Decizia penală nr. 733/A din 15 mai 2018, pronunţată de Secţia I penală a Curţii de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 31.458/4/2016.Din examenul jurisprudenţei rezultă că practica judiciară transmisă la dosarul cauzei reliefează opinia conform căreia fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută de art. 112 lit. d) din Codul penal anterior se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal.Jurisprudenţă relevantă a Curţii ConstituţionaleNu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.Jurisprudenţă relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieNu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.IX. Dispoziţii legale incidente: Art. 112 din Codul penal anterior - Felurile măsurilor de siguranţăArticolul 112Măsurile de siguranţă sunt:a)
    obligarea la tratament medical;
    b) internarea medicală;c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie;d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi;e) expulzarea străinilor;f) confiscarea specială;g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată;
    h) confiscarea extinsă.
    Art. 271 alin.4 din Codul penal anterior - Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, prin sustragere de la executarea măsurilor de siguranţă prevăzută de art. 112 lit. c), d) şi g) se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.Art. 108 din Codul penal - Categoriile măsurilor de siguranţăArticolul 108Măsurile de siguranţă sunt:a) obligarea la tratament medical;b) internarea medicală;c)
    interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
    d) confiscarea specială;e) confiscarea extinsă.
    Art. 66 alin. (1) din Codul penal - Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturiArticolul 66(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi:(...)l)
    dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă;
    Art. 288 alin. (1) din Codul penal - Neexecutarea sancţiunilor penaleArticolul 288(1) Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute de art. 108 lit. b) şi lit. c), de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
    X. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegăriiAnalizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că se impune admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 24.590/300/2017, stabilind că fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] şi nu a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.
    XI. Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieExaminând sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Bucureşti - Secţia a II-a penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate ale sesizăriiÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, existând o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 24.590/300/2017, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.Din verificările efectuate a rezultat şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită şi, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe:– instanţa care a formulat întrebarea, din categoria instanţelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie;– soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;– problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.În speţă sunt îndeplinite toate cerinţele cumulative anterior enunţate.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală este învestită, în Dosarul nr. 24.590/300/2017, cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 494 din 5.06.2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 24.590/300/2017, iar rezolvarea dată chestiunii de drept ce face obiectul trimiterii preliminare este susceptibilă a avea consecinţe juridice directe asupra modului de soluţionare a fondului cauzei.În fine, din verificările efectuate a rezultat că problema de drept ce face obiectul sesizării nu a primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie de recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aflat în curs de soluţionare.Constatând deci îndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.
    B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicităÎn analiza chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări se impune a se examina dacă, prin modul în care a fost reglementată fapta de încălcare a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, aplicată în perioada de activitate a Codului penal anterior, cu titlu de măsură de siguranţă, şi modul în care a fost reglementată aceeaşi faptă de încălcare a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, însă cu titlu de pedeapsă complementară, ca efect al intrării în vigoare a Codului penal actual, s-au schimbat condiţiile de tipicitate în raport de norma actuală de incriminare în vigoare la data comiterii activităţii infracţionale în cauză.Ceea ce trebuie analizat este dacă săvârşirea unei asemenea fapte este sau nu tipică în raport cu norma de incriminare în vigoare la data comiterii activităţii în cauză prin raportare la dispoziţiile art. 288 alin. (1) din Codul penal.În Codul penal în vigoare, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, alături de expulzare şi interzicerea de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, care erau prevăzute ca măsuri de siguranţă în Codul penal anterior, au fost incluse în categoria pedepselor complementare, având în vedere caracterul acestora preponderent punitiv.Analiza conţinutului interdicţiei de a se afla în anumite localităţi prin modul în care a fost reglementată în actualul Cod penal relevă faptul că sancţiunea în cauză nu a fost eliminată din legislaţia penală actuală, ci a fost recalificată juridic de către legiuitor ca pedeapsă complementară aplicabilă infractorului persoană fizică în conţinutul dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal (interzicerea exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă pe o perioadă de la 1 la 5 ani).Conform Codului penal în vigoare, se incriminează în dispoziţiile art. 288 alin. (1) din Codul penal fapta de neexecutare a sancţiunilor penale, prin sustragerea de la executarea ori, după caz, neexecutarea conform legii a uneia dintre pedepsele complementare, deci implicit şi a aceleia la care se referă dispoziţiile art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal.Aşadar, se constată că, în esenţă, conduita de nerespectare de către o persoană a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, interdicţie aplicată unei persoane cu titlu de sancţiune de drept penal, era incriminată în Codul penal anterior şi este incriminată şi în Codul penal în vigoare.Natura juridică dată de legiuitor diferă în cele două reglementări, respectiv în Codul penal anterior aceasta era o măsură de siguranţă, în timp ce în actuala reglementare reprezintă o pedeapsă complementară.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că, deoarece legea penală anterioară specifică, în mod expres, în norma de incriminare de la art. 271 alin. 4 din Codul penal anterior, calitatea de măsură de siguranţă a interdicţiei nerespectate, iar Codul penal actual specifică, expres, în norma de incriminare de la art. 288 alin. (1) din Codul penal, natura juridică de pedeapsă complementară a interdicţiei neexecutate, aceste calificări juridice fac parte integrantă din conţinutul normelor de incriminare analizate (ca elemente normative integrate conţinutului constitutiv al infracţiunii), astfel încât lipsa verificării lor, în raport cu o anumită faptă săvârşită în concret, împiedică aprecierea ca fiind întrunită trăsătura fundamentală a tipicităţii.În acest sens, dacă legiuitorul nu ar fi indicat, expres, în cele două norme de incriminare analizate comparativ, natura juridică a interdicţiei încălcate, de măsură de siguranţă în legislaţia anterioară, respectiv de pedeapsă complementară în legislaţia curentă, ci ar fi indicat doar (generic) că nerespectarea, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi constituie infracţiune, s-ar fi putut discuta despre o continuitate a incriminării.Însă, aşa cum a fost prevăzută de către legiuitor, fapta unei persoane de a nu respecta interdicţia de a se afla în anumite localităţi, care i-a fost dispusă cu titlu de măsură de siguranţă, nu se încadrează în tiparul standard al normei de incriminare prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal, care se referă la sustragerea de la executare ori la neexecutarea unei pedepse complementare. În cauza analizată, interdicţia de a nu se afla în anumite localităţi nu a fost niciodată aplicată cu titlu de pedeapsă complementară, ci cu un alt titlu, respectiv de măsură de siguranţă. Deşi pe fond fapta este aceeaşi, calificarea sa juridică ca infracţiune nu poate fi indiferentă de exprimarea formală a legiuitorului şi de realitatea obiectivă potrivit căreia măsurile de siguranţă şi pedepsele complementare nu se pot confunda, ele reprezentând tipuri distincte de sancţiuni de drept penal, calificate juridic diferit, cu temeiuri distincte de dispunere, cu durată de executare diferită, de care se leagă consecinţe juridice distincte.Înalta Curte constată că aceasta reprezintă o omisiune a legiuitorului care ar fi putut fi evitată fie prin referirea directă la interdicţia încălcată, fără menţionarea naturii/calificării sale juridice într-un anumit fel, fie prin inserarea unei dispoziţii tranzitorii în legea de punere în aplicare a noului Cod penal, normă care ar fi putut stabili asimilarea interdicţiei de a se afla în anumite localităţi, dispuse cu titlu de măsură de siguranţă, potrivit Codului penal anterior, cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi (sub aspectul interdicţiei exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă).Însă legiuitorul nu a recurs la niciuna dintre aceste alternative posibile şi nici nu a oferit o altă manieră în care acesta ar fi reuşit să asigure continuitatea formală a incriminării conduitei în discuţie, faţă de impedimentul legal reprezentat de calificarea formală distinctă a interdicţiei încălcate.Astfel, a considera tipică, în raport cu art. 288 alin. (1) din Codul penal, fapta de nerespectare a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi de către o persoană căreia această sancţiune de drept penal i-a fost aplicată în temeiul fostului Cod penal, cu titlu de măsură de siguranţă, în condiţiile în care o asemenea măsură de siguranţă nu mai este reglementată de lege lata şi în contextul inexistenţei unei dispoziţii legale exprese şi clare care să dispună asimilarea sau înlocuirea acestei sancţiuni cu pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal, reprezintă o soluţie care încalcă principiul fundamental al legalităţii incriminării prevăzut de art. 1 alin. (1) din Codul penal, care nu permite nici incriminarea prin analogie, nici aplicarea prin analogie a unei dispoziţii penale, în detrimentul persoanei acuzate.În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 10 octombrie 2006 în Cauza Pessino împotriva Franţei, precum şi prin Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi evident previzibilă (Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României - paragraful 37). Textul dispoziţiei legale cuprinse în art. 288 alin. (1) din Codul penal nu permite, în considerarea respectării art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, o interpretare în sensul că sustragerea de la executarea unei măsuri de siguranţă întruneşte aceleaşi elemente de tipicitate cu cele ale sustragerii de la executarea unei pedepse complementare.De asemenea, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevăd că decăderile, interdicţiile şi incapacităţile decurgând din condamnări pronunţate în baza legii vechi îşi produc efectele până la intervenirea reabilitării de drept sau dispunerea reabilitării judecătoreşti, în măsura în care fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea este prevăzută de legea nouă şi dacă decăderile, interdicţiile şi incapacităţile sunt prevăzute de lege. Atunci când legea nouă este mai favorabilă, în condiţiile art. 6 alin. (1)-(4) din Codul penal, pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta. Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.Or, în raport cu dispoziţiile legale enunţate, se constată că măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi nu mai este prevăzută de Codul penal actual ca măsură de siguranţă, ci ca pedeapsă complementară şi nu se poate constata că această măsură de siguranţă, dispusă în baza Codului penal anterior, urmează a fi înlocuită cu pedeapsa complementară prevăzută de Codul penal actual, întrucât, dacă această sancţiune şi-a modificat natura/calificarea juridică (a devenit din măsură de siguranţă pedeapsă complementară - sau invers), textul invocat nu permite executarea sa cu noua calificare cu titlu corespunzător noii naturi juridice, deoarece referirea expresă la conţinut şi limite nu poate fi înţeleasă a acoperi şi referirea la natură/calificare (acestea reprezentând entităţi logico-juridice distincte care nu pot fi exprimate prin recurgere la aceeaşi formulare).Prin urmare, în situaţia în care o sancţiune de drept penal, formal calificată juridic ca măsură de siguranţă sau pedeapsă complementară, şi-a modificat în noua reglementare natura juridică (a trecut dintr-o categorie în alta), în lipsa unor norme tranzitorii exprese, nu se poate considera că executarea acesteia va continua potrivit noului titlu (nu operează o recalificare automată în raport cu sancţiunile definitiv aplicate cu un titlu în sancţiunile corespunzătoare calificate cu alt titlu din legea nouă). Aceasta în pofida faptului că textul analizat indică în cuprinsul său atât măsurile de siguranţă, cât şi pedepsele complementare. Asocierea lor în contextul dat nu este de natură a şterge distincţiile legale dintre cele două categorii distincte de sancţiuni de drept penal, nu face posibilă o veritabilă osmoză juridică.Astfel, în lipsa unei dispoziţii legale exprese de asimilare a sancţiunii prevăzute de art. 112 lit. d) din Codul penal anterior cu sancţiunea prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal în vigoare, aplicată conform Codului penal anterior ca măsură de siguranţă, fapta avută în vedere (nerespectarea interdicţiei de a se afla în anumite localităţi) nu este tipică în raport cu norma de incriminare prevăzută la art. 288 alin. (1) din Codul penal (neexecutarea sancţiunilor penale), ca efect al recalificării juridice a interdicţiei de a se afla în anumite localităţi (din măsură de siguranţă în pedeapsă complementară).În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior, interzicerea de a se afla în anumite localităţi, nu se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal actual, sub forma sustragerii de la executarea unei pedepse complementare, respectiv interzicerea exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal.Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 24.590/300/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă: „Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) («interzicerea de a se afla în anumite localităţi») se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 (respectiv, 1 februarie 2014)?“ şi va stabili căFapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) nu realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal.
    Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală,ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEÎn numele legiiDECIDE:Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 24.590/300/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă: „Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) («interzicerea de a se afla în anumite localităţi») se regăseşte în incriminarea de la art. 288 alin. (1) din Codul penal [sub forma sustragerii de la executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă, pedeapsă prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. l) din Codul penal] sau a fost dezincriminată ca urmare a abrogării Codului penal anterior la data intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012 (respectiv, 1 februarie 2014)?“.Stabileşte că „Fapta de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 112 lit. d) din Codul penal anterior (din 1969) nu realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal“.Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2019.
    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

    judecător DANIEL GRĂDINARU
    Magistrat-asistent,
    Costin Cristian Puşcă
    -----