Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (23.03.2019), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 74 din 30 ianuarie 2019referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind declasificarea unor documente, în ansamblul său, precum şi, în special, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (3) şi (4), art. 2, art. 3 alin. (1), art. 4, art. 5 şi art. 6 din aceasta
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 200 din 13 martie 2019Data intrării în vigoare 13-03-2019
    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu
    - judecător
    Mircea Ştefan Minea- judecător
    Daniel-Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Mihaela Ionescu- magistrat-asistent
    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.2.
    Prin Adresa nr. 1.033 din 20 noiembrie 2018, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a trimis Curţii Constituţionale Hotărârea nr. 9, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite în şedinţa din 20 noiembrie 2018, prin care, în conformitate cu prevederile art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, a sesizat Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului de constituţionalitate, înainte de promulgare, asupra dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente. Adresa de înaintare a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.645 din 20 noiembrie 2018, iar sesizarea constituie obiectul Dosarului nr. 1.843A/2018.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate critici de neconstituţionalitate intrinsecă ce vizează încălcarea prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) din Constituţie cu referire la principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, precum şi cu referire la principiul securităţii raporturilor juridice.4. În acest sens, pornind de la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional referitoare la standardele privind calitatea legii - claritatea, precizia şi previzibilitatea pe care un text de lege trebuie să le îndeplinească (Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, şi Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012), precum şi la incidenţa normelor de tehnică legislativă în cadrul controlului de constituţionalitate (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 790 din 30 octombrie 2014) şi care asigură conformitatea legii cu dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), autoarea sesizării susţine că, din punctul de vedere al coerenţei, al clarităţii, al preciziei şi al previzibilităţii, dispoziţiile art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente nu întrunesc exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii.5. Astfel, se arată că dispoziţiile art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente reglementează soluţia legislativă a revizuirii hotărârilor penale definitive - de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la aplicarea pedepsei (pronunţate după 1 februarie 2014), de amânare a aplicării pedepsei (pronunţate după 1 februarie 2014) şi de condamnare, stabilind numai instanţa competentă să judece revizuirea. Formularea imperativă şi derogatorie de la reglementarea cuprinsă în Codul de procedură penală - „sunt supuse revizuirii“, precum şi includerea unei dispoziţii referitoare exclusiv la instanţa competentă să judece revizuirea determină, în opinia autoarei sesizării, imposibilitatea stabilirii raporturilor dintre norma cuprinsă în art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente şi normele Codului de procedură penală care reglementează calea extraordinară de atac a revizuirii. 6. În concret, autoarea sesizării apreciază că nu se poate stabili dacă în calea de atac a revizuirii reglementate în art. 5 din legea examinată sunt sau nu sunt aplicabile dispoziţiile din Codul de procedură penală ale art. 455 (persoanele care pot cere revizuirea), art. 456 (cererea de revizuire), art. 459 (admiterea în principiu), art. 460 (măsurile care pot fi luate odată cu sau ulterior admiterii în principiu), art. 461 (rejudecarea), art. 462 (soluţiile după rejudecare) sau art. 463 (calea de atac). În aceste condiţii consideră că imposibilitatea de a stabili raporturile cu normele Codului de procedură penală enumerate, care reglementează calea extraordinară de atac a revizuirii, are ca efect imposibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente, contrar cerinţelor privind calitatea legii impuse de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.7. Totodată, autoarea sesizării observă faptul că în cuprinsul dispoziţiilor art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente se face referire la „mijloace tehnice speciale“ folosite în administrarea probelor. Reţine că sintagma „mijloace tehnice speciale“ nu este utilizată în dispoziţiile Codului de procedură penală, în materia probelor, şi nu este explicată în cuprinsul Legii privind declasificarea unor documente, neputându-se determina, cu claritate, semnificaţia acesteia. Or, în condiţiile în care „administrarea probelor prin mijloace tehnice speciale“ constituie însuşi motivul revizuirii, imprecizia sintagmei „mijloace tehnice speciale“ conduce la încălcarea standardelor privind calitatea legii consacrate în dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5).8. De asemenea, autoarea sesizării observă faptul că, în conformitate cu art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente, revizuirea operează în cauzele „în care au fost administrate probe prin mijloace tehnice speciale în perioada de existenţă a documentelor prevăzute la art. 1 şi până la intrarea în vigoare a prezentei legi.“ Din formularea dispoziţiilor art. 5 rezultă că, pentru incidenţa revizuirii, este suficientă administrarea probelor prin anumite mijloace, pe perioada de existenţă a documentelor prevăzute la art. 1, indiferent dacă există sau nu există o legătură între administrarea probelor şi documentele menţionate. Autoarea sesizării consideră că omisiunea legiuitorului de a stabili o legătură între documentele prevăzute la art. 1 şi cauzele în care operează revizuirea contravine ideii de „eroare judiciară“ care stă la baza revizuirii, afectând coerenţa reglementării. Condiţia privind coexistenţa temporală a unor documente şi a unor procese penale, fără o legătură stabilită de legiuitor între acestea, determină revizuirea hotărârilor penale definitive de achitare, de încetare a procesului penal şi de condamnare pronunţate din 2005 până în prezent, chiar dacă revizuirea nu se întemeiază pe o „eroare judiciară“, contrazicând natura acestei căi extraordinare de atac.
    9. Cu privire la critica referitoare la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, invocând, pe de o parte, considerente ale hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 iunie 2011, paragrafele 28 şi 30, din 23 ianuarie 2001, paragraful 61, din 24 iulie 2003, paragraful 52, din 18 noiembrie 2004, paragraful 25, din 20 iulie 2004, paragrafele 54-61, pronunţate în Cauza Giuran împotriva României, în Cauza Brumărescu împotriva României, în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, în Cauza Pravednaya împotriva Rusiei şi în Cauza Nikitin împotriva Rusiei, şi, pe de altă parte, considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragraful 34, autoarea sesizării susţine că dispoziţiile art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, întrucât impun repunerea în discuţie a hotărârilor penale definitive de achitare, de încetare a procesului penal şi de condamnare pronunţate începând cu anul 2005, contrar cerinţelor rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale.10. În raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale precitate, autoarea sesizării susţine că „administrarea probelor prin mijloace tehnice speciale în perioada de existenţă a documentelor prevăzute la art. 1“ nu echivalează cu o „eroare judiciară“, care să justifice o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice, şi nu reprezintă un „motiv substanţial şi imperios“ pentru revizuirea hotărârilor penale definitive de achitare, de încetare a procesului penal şi de condamnare. Coexistenţa temporală a unor documente şi a unor procese penale în care au fost pronunţate hotărâri penale definitive, în absenţa unei legături între acestea, nu poate constitui un „motiv substanţial şi imperios“ care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat. În concluzie, autoarea susţine că, prin modul în care este formulat, art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente, care nu reflectă nici eroarea judiciară şi nici relaţia dintre documentele prevăzute la art. 1 şi cauzele în care operează revizuirea, creează premisele repunerii în discuţie a hotărârilor penale definitive de achitare, de încetare a procesului penal şi de condamnare pronunţate începând cu anul 2005, soluţie legislativă care subminează principiul securităţii raporturilor juridice.-11. În final, autoarea sesizării precizează că susţinerile referitoare la neîntrunirea exigenţelor privind calitatea legii privesc şi dispoziţiile art. 4 din Legea privind declasificarea unor documente, având în vedere că nu se reglementează procedura de urmat şi natura acţiunii descrise de acest text de lege.12. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.13. Preşedintele Senatului a transmis, cu Adresa nr. I2613 din 28 noiembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.951 din 28 noiembrie 2018, punctul său de vedere, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente este neîntemeiată.14. În acest sens reţine că legiuitorul nu urmăreşte altceva decât declasificarea Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005 şi a tuturor documentelor care conţin informaţii clasificate având ca temei sau care au fost încheiate în conformitate cu sau în baza hotărârii menţionate. Precizează că, în baza acestei hotărâri, Serviciul Român de Informaţii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au încheiat în anul 2005 un protocol de cooperare secret, în materie de cercetare şi urmărire penală, care cuprindea dispoziţii prin care se încălcau prevederi legale în materie, inclusiv principii şi norme de rang constituţional. Susţine că dispoziţiile normative cuprinse în protocolul secret au afectat statul de drept şi principiul supremaţiei Constituţiei. Caracterul secret al protocolului încheiat între Serviciul Român de Informaţii şi o unitate jurisdicţională a Ministerului Public a dat naştere unor situaţii juridice complexe, care au adus atingere principiilor statului de drept, precum şi dreptului la apărare al cetăţenilor.15. Subliniază că nu art. 5 din legea criticată, ci înseşi protocoalele secrete de cooperare încheiate între Serviciul Român de Informaţii şi instituţii publice cu atribuţii în apărarea ordinii penale a statului român ar trebui să ridice probleme de interpretare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Într-un stat de drept este inadmisibil ca un act juridic emis de autorităţi publice în scopul de a reglementa anumite raporturi sociale să aibă un caracter secret şi, în această formă ocultă, să se aplice unor persoane aflate în urmărire penală, care nu îi cunosc conţinutul şi nu se pot apăra împotriva unor acuzaţii formulate în temeiul acestui act.
    16. Reţine, totodată, că este eronată susţinerea instanţei supreme, potrivit căreia, în materia probelor, Codul de procedură penală nu ar utiliza termenul „mijloace tehnice speciale“, folosit în art. 5 din legea criticată. Observă că art. 138 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală utilizează termenul „mijloace tehnice“ cu sensul de metodă specială de urmărire penală. Textul legal precitat prevede următoarele: „Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice“. Aceeaşi sintagmă este folosită şi în alin. (7) şi alin. (8) ale art. 138 din Codul de procedură penală şi în art. 9 lit. d) din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii.17. Cu privire la critica potrivit căreia art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice reţine că legiuitorul stabileşte în textul criticat o normă de trimitere la art. 453 alin. (1) din Codul de procedură penală, care reglementează cazurile de revizuire a hotărârilor definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti în materie penală.18. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/10789 din 28 noiembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.938 din 28 noiembrie 2018, punctul său de vedere, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată şi propune respingerea acesteia.19. În acest sens, în ceea ce priveşte critica referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, atât în componenta sa referitoare la calitatea legii, cât şi în componenta sa referitoare la principiul securităţii juridice, contrar opiniei autoarei sesizării, reţine că instanţa de control constituţional, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 299 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 26 aprilie 2007, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012), precum şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa constantă (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei), au statuat că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Menţionează că trebuie să se asigure standardele de claritate şi previzibilitate care se impun unei norme de incriminare. Întrucât Constituţia României nu defineşte noţiunea de administrare de probe prin mijloace tehnice speciale, rămâne, potrivit Deciziei nr. 299 din 29 martie 2007, precitate, ca împrejurările şi încadrarea juridică a acesteia să fie în sarcina exclusivă a judecătorului, acesta să interpreteze şi să aplice legea. 20. Referitor la criticile formulate cu privire la previzibilitate menţionează practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Hertel împotriva Elveţiei, potrivit căreia legea nu trebuie neapărat să fie însoţită de certitudini absolute. Certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or, dreptul trebuie să ştie să se adapteze schimbărilor de situaţie. Există multe legi care prevăd, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare depinde de practică. Totodată, în Cauza Wingrove împotriva Marii Britanii, Curtea a decis că legea internă pertinentă, care înglobează atât dreptul scris, cât şi pe cel nescris, trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Aşa fiind, apreciază că o lege care atribuie putere de apreciere nu contravine acestei exigenţe. Or, ţinând cont de aceste considerente şi raportându-se la intenţia legiuitorului, aşa cum reiese în mod explicit din expunerea de motive, „protocoalele au dus la grave abuzuri şi la încălcarea unor drepturi constituţionale ale persoanelor aflate în urmărire penală/inculpate în procese penale. Nu puţini cetăţeni au fost condamnaţi penal în baza unor probe culese şi administrate potrivit acestor protocoale secrete. Neavând acces la materialul probator, adunat de procuror prin înregistrări secrete efectuate ilegal de organele de cercetare penală speciale (aparţinând Serviciului Român de Informaţii), persoanele inculpate nu s-au putut apăra în faţa judecătorilor şi nu au avut parte de un proces echitabil. În acest fel, li s-au încălcat drepturi recunoscute de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi consacrate prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.“21. Aşadar, în considerarea celor precizate, apreciază că sintagma „administrarea probelor prin mijloace tehnice speciale“ este suficient de precisă şi clară pentru a observa cu uşurinţă că intenţia legiuitorului se referă la acele probe culese şi administrate de procurori în baza protocoalelor încheiate între Serviciul Român de Informaţii şi structuri ale sistemului judiciar şi care au avut o legătură şi un rol determinant în pronunţarea hotărârilor. Astfel, pe de o parte, a fost afectat dreptul părţii la un proces echitabil, care presupune dreptul la informare cu privire la natura şi cauza acuzaţiei penale, dreptul la apărare, dreptul de a propune probe şi de a-i fi admise cererile de administrare a unor probe pe latura penală a cauzei, şi, pe de altă parte, au fost create premisele unei situaţii inegale a inculpaţilor în faţa legii, în condiţiile în care există posibilitatea ca emitentul documentului clasificat să permită selectiv accesul avocaţilor la probele clasificate, astfel încât, în funcţie de decizia unei autorităţi administrative, deşi se află în situaţii egale chiar în acelaşi dosar, unii inculpaţi ar putea fi condamnaţi, iar alţii achitaţi, pe criterii străine dreptului penal. Or, Curtea Constituţională, în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, a apreciat că „probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului.“ Cu referire la dreptul la informare formulează două concluzii, pe de o parte, faptul că, sub sancţiunea nulităţii absolute, protecţia informaţiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar faţă de dreptul la informare al acuzatului, atunci când informaţia priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii pentru care au fost formulate acuzaţii penale, iar, pe de altă parte, că, în ceea ce priveşte accesul la mijloacele de probă clasificate (altele decât cele care vizează conţinutul constitutiv al infracţiunii), acesta poate fi restricţionat dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: accesul să afecteze grav securitatea naţională şi decizia de refuz a accesului să aparţină judecătorului. 22.
    Totodată, reţine că Legea privind declasificarea unor documente nu contravine în niciun fel principiului legalităţii, din contră, reprezintă expresia principiului constituţional al autonomiei parlamentare.
    23. Cu referire la neîndeplinirea exigenţelor privind calitatea legii, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 din Legea privind declasificarea unor documente, arată că nu poate fi de acord cu autoarea sesizării, având în vedere că, potrivit prevederilor art. 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept, părţile având dreptul la un proces echitabil, iar, potrivit art. 52 alin. (1) din Constituţie, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.24. Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.25. Pe rolul Curţii Constituţionale se află şi obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind declasificarea unor documente, în ansamblul său, precum şi, în special, a dispoziţiilor art. 1, art. 2, art. 3 alin. (1), art. 4 şi art. 5 din aceasta, formulată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de un număr de 30 de senatori, aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România.26. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost transmisă cu Adresa nr. XXXV 5.921 din 20 noiembrie 2018 de secretarul general al Senatului, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.650 din 20 noiembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.844A/2018.27. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.28. Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă vizează încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 52 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. e), h), j), k) şi l), art. 76 alin. (1) şi art. 118 alin. (2) din Constituţie.
    29. În acest sens, se arată că propunerea legislativă a fost dezbătută şi adoptată potrivit procedurii de adoptare a legilor ordinare, în considerarea caracterului de lege ordinară avut în vedere atât de iniţiatori, cât şi de forul legislativ. Din analiza proiectului de lege supus adoptării rezultă însă că Legea privind declasificarea unor documente cuprinde dispoziţii ce făceau necesară adoptarea sa sub forma unei legi organice, iar nu a unei legi ordinare. Astfel, art. 4 din legea examinată stabileşte dreptul persoanelor vătămate într-un drept ori într-un interes legitim de efectele produse de documentele enunţate la art. 1 al legii de a se adresa instanţelor competente, în termen de trei ani de la intrarea în vigoare a legii, pentru constatarea încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi repararea prejudiciului suferit. Autorii sesizării susţin că, dacă legiuitorul a avut în vedere faptul că documentele emise conform art. 1 din lege sunt acte administrative producătoare de efecte juridice, fără a se mai preciza altceva în textul legii, acţiunea ce poate fi introdusă de persoana vătămată într-un drept sau interes legitim este o acţiune în contencios administrativ. În acest caz, se apreciază că norma precitată constituie o dispoziţie în materia contenciosului administrativ ce nu se poate reglementa decât prin intermediul unei legi organice, conform prevederilor art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituţie. 30. Totodată, autorii sesizării apreciază că, în raport cu argumentele menţionate anterior, este necesar a fi analizate şi dispoziţiile art. 5 din legea examinată, care reglementează un nou caz de revizuire a hotărârilor penale definitive, suplimentar celor deja prevăzute în art. 453 din Codul de procedură penală. Reţin, totodată, că, prin acelaşi articol, legiuitorul a stabilit şi competenţa de judecată a cererii de revizuire, ce revine primei instanţe care a soluţionat fondul cauzei. În acest caz, se susţine că, reglementând o nouă competenţă pentru instanţa de judecată, norma precitată se încadrează în categoria legilor organice, în conformitate cu art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, care precizează că organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt aspecte ce ţin de domeniul legii organice. 31. De asemenea, se susţine că art. 6 din legea examinată conţine dispoziţii ce făceau necesară adoptarea întregii legi sub forma unei legi organice, şi nu a unei legi ordinare. Textul precitat reglementează în materia răspunderii penale, administrative, disciplinare sau financiare, în sensul eliminării oricărei forme de răspundere a lucrătorilor din Serviciul Român de Informaţii, precum şi a celor „din toate instituţiile emitente“, care pot fi funcţionari publici, funcţionari publici cu statut special, chiar magistraţi sau membri ai Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, miniştri, directori ai serviciilor de informaţii, şeful Statului Major şi care, la solicitarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, pun la dispoziţia conducerii acestei comisii parlamentare documente şi declaraţii ce au ca temei Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005. În aceste condiţii, susţin autorii sesizării că, reglementând în domeniul răspunderii penale, dispoziţiile art. 6 din legea examinată se încadrează în categoria legilor organice prevăzute la art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie - „infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora“, totodată, prin reglementarea răspunderii unor categorii speciale de funcţionari, inclusiv sub aspectul introducerii unor cazuri de impunitate, acestea sunt norme de natura legii organice ce se încadrează în domeniile delimitate prin textele constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. j) - „statutul funcţionarilor publici“, art. 73 alin. (3) lit. l) - „organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public“, art. 73 alin. (3) lit. e) - „organizarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării“ sau art. 118 alin. (2) - „statutul cadrelor militare“. În context, se face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia, dacă o singură dispoziţie dintr-o lege este de natura legii organice, întreaga lege trebuie adoptată cu respectarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) din Constituţie şi, în acest sens, se invocă Decizia nr. 622 din 13 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 20 ianuarie 2017, precum şi Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015. Se reţine, totodată, că Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, prevede expres, în art. 63 teza a doua, că „Derogarea se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementării de bază“.32. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă sunt formulate în legătură cu prevederile art. 1, art. 2, art. 3 alin. (1), art. 4 şi art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente şi vizează nerespectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 62, art. 16 alin. (1) şi alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 119, art. 126 alin. (1) şi alin. (6), art. 132 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie (cu referire la art. 1 din lege), art. 1 alin. (4) şi alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 126 alin. (6), art. 61 şi art. 119 din Constituţie (cu referire la art. 2 din lege), art. 1 alin. (3), art. 31 alin. (3), art. 61, art. 64 alin. (4), art. 119, art. 126 alin. (1) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie [cu referire la art. 3 alin. (1) din lege], art. 1 alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie (cu referire la art. 4 din lege), art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2) din Constituţie (cu referire la art. 5 din lege).33. În acest sens, autorii sesizării susţin că, prin modul în care a fost redactată, Legea privind declasificarea unor documente are un caracter individual, întrucât nu reglementează relaţiile sociale dintr-o anumită materie, ci are ca obiect principal declasificarea şi lipsirea de efecte juridice a Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005 privind combaterea corupţiei, fraudei şi spălării banilor, a actelor subsecvente acesteia, precum şi desecretizarea planurilor de cooperare realizate de Direcţia Naţională Anticorupţie şi Serviciul Român de Informaţii în baza art. 15 din Protocolul de cooperare dintre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securităţii naţionale nr. 003064 din 4 februarie 2009 şi a tuturor protocoalelor şi acordurilor de colaborare şi cooperare încheiate între instituţiile statului român, Serviciul Român de Informaţii, Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Consiliul Superior al Magistraturii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Potrivit art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“. Funcţia de legiferare a Parlamentului constituie capacitatea forului reprezentativ suprem al poporului de a reglementa în mod primar orice categorie de relaţii sociale, sens în care emite norme cu aplicabilitate generală, în condiţiile prescrise de Constituţie şi de regulamentele parlamentare. Prin urmare, o lege trebuie să aibă caracteristicile specifice oricărui act normativ, respectiv să cuprindă norme juridice generale şi impersonale, reglementarea prin lege a unor situaţii particulare fiind de principiu prohibită de Legea fundamentală.34. Se susţine că Legea privind declasificarea unor documente are un veritabil caracter individual, fiind adoptată în vederea aplicării într-un singur caz prestabilit, iar nu într-un număr nedeterminat de cazuri concrete, respectiv cu privire la Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005 şi a tuturor documentelor care conţin informaţii clasificate, având ca temei sau care sunt încheiate în conformitate cu ori în baza hotărârii precitate. Faptul că legea examinată se referă nu numai la declasificarea hotărârii menţionate, ci şi la toate documentele care conţin informaţii clasificate având ca temei respectiva hotărâre nu este de natură să schimbe caracterul individual al acesteia, întrucât aceste documente sunt identificabile, având ca temei legal însăşi hotărârea individualizată în textul legii. Cu privire la aspectele reţinute anterior, autorii sesizării invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în care s-a reţinut că legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relaţii sociale generale, fiind, prin esenţa şi finalitatea ei constituţională, un act cu aplicabilitate generală. Prin definiţie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia. În măsura în care domeniul de incidenţă al reglementării este determinat concret, dată fiind raţiunea intuitu personae a reglementării, aceasta are caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz, prestabilit fără echivoc. 35. În continuare, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 din Legea privind declasificarea unor documente, autorii susţin că acestea aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 61, art. 16 alin. (1) şi alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 119, art. 126 alin. (1) şi alin. (6), art. 132 alin. (1) şi art. 147 alin. (4). Se arată, în acest sens, că scopul Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate - la care face referire art. 1 alin. (1) din legea examinată - este să asigure protecţia informaţiilor clasificate şi a surselor confidenţiale ce asigură acest tip de informaţii. De asemenea, potrivit art. 4 din Legea nr. 182/2002, principalele obiective ale protecţiei informaţiilor clasificate sunt: a) protejarea informaţiilor clasificate împotriva acţiunilor de spionaj, compromitere sau acces neautorizat, alterării sau modificării conţinutului acestora, precum şi împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate; b) realizarea securităţii sistemelor informatice şi de transmitere a informaţiilor clasificate. Totodată, art. 24 alin. (4) din acelaşi act normativ prevede în mod expres care este procedura declasificării informaţiilor clasificate potrivit art. 15 lit. f) din lege. În concluzie, autorii sesizării reţin că informaţiile clasificate pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului. Observând dispoziţiile legale în materie, autorii excepţiei arată că procedura declasificării este reglementată deja în legislaţia românească, fiind, asemenea procedurii clasificării, o procedură administrativă necontencioasă care se finalizează printr-o decizie administrativă, emisă în regim de putere publică de către autoritatea emitentă a documentului clasificat. În aceste condiţii, se susţine că Parlamentul nu se poate subroga, fără a încălca principiul separaţiei puterilor în stat, în competenţa originară a autorităţilor şi instituţiilor publice care întocmesc liste proprii privind categoriile de informaţii secrete de stat în domeniile lor de activitate ori în competenţa originară a Guvernului de a declasifica prin hotărâre a Guvernului aceste informaţii, la solicitarea motivată a emitentului, sau în competenţa autorităţilor emitente de documente clasificate de a decide când este necesară clasificarea sau declasificarea unor documente proprii, emise în realizarea competenţelor proprii prevăzute în Constituţie sau lege organică. O astfel de ingerinţă ar constitui o încălcare a competenţelor proprii, constituţionale şi legale, ale autorităţilor din sfera puterii executive (în speţă, Guvernul României şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării), respectiv din sfera autorităţii judecătoreşti (instanţele de judecată şi Ministerul Public).
    36. Se arată că scopul pentru care a fost reglementată, prin lege, procedura necontencioasă a clasificării şi declasificării informaţiilor secrete de stat a fost să ofere o garanţie pentru realizarea eficientă a competenţelor constituţionale şi legale proprii ale autorităţilor publice, indiferent de puterea din care acestea fac parte. Astfel, autorii sesizării consideră că numai autoritatea emitentă a documentului poate aprecia necesitatea clasificării sau declasificării respectivului document, prin raportare la propriile competenţe şi atribuţii, iar persoanele care se consideră vătămate prin decizia autorităţii se pot adresa instanţei de contencios administrativ.37. Aşadar, se susţine, în esenţă, că declasificarea unor documente se poate face numai prin raportare la art. 24 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, care prevede necesitatea adoptării unui act de reglementare secundară. În aceste condiţii, se apreciază că derogarea de la procedură printr-o reglementare de nivel principal, cum este legea, reprezintă o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut în art. 1 alin. (4) din Constituţie. A accepta posibilitatea ca Parlamentul, prin lege, să decidă, în cazuri concrete, ce documente ale unor autorităţi publice din sfera altor puteri se pot declasifica conduce la anihilarea scopului Legii nr. 182/2002 şi la subminarea competenţelor proprii ale autorităţilor, avute în vedere de legiuitor. Totodată, se susţine că oricând se poate imagina o situaţie în care, dacă declasificarea unui act administrativ este permisă prin lege, se poate reglementa şi clasificarea unor documente ale unor autorităţi publice, în acelaşi mod, ceea ce reprezintă o denaturare a scopului avut în vedere de Legea nr. 182/2002 şi, nu în ultimul rând, a rolului constituţional al Parlamentului. 38. De asemenea, în acord cu jurisprudenţa instanţei de control constituţional, respectiv Decizia nr. 777 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.011 din 20 decembrie 2017, se susţine că acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul îşi poate exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă. O astfel de interpretare este contrară celor statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale.39. Totodată, se consideră că, adoptând Legea privind declasificarea unor documente, Parlamentul a creat un tratament juridic distinct în privinţa desecretizării/declasificării documentelor prevăzute la art. 1 din lege, faţă de dreptul comun, reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 182/2002, fără ca acest tratament derogatoriu să aibă la bază un criteriu raţional şi obiectiv, astfel cum impune art. 16 din Constituţie. Împrejurarea că legiuitorul a stabilit, la art. 1 alin. (1) din legea examinată, că declasificarea Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005 şi a documentelor „care conţin informaţii clasificate având ca temei sau sunt încheiate în conformitate ori în baza“ acesteia se realizează „prin derogare de la prevederile art. 24 din Legea nr. 182/2002“ nu este de natură a acoperi viciul de neconstituţionalitate, întrucât competenţa Guvernului de a declasifica informaţiile nu derivă exclusiv din voinţa legiuitorului, ci constituie un mijloc legal prin care îşi îndeplineşte competenţele constituţionale în sfera puterii executive şi deci o veritabilă aplicaţie a principiului constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie. În aceste condiţii, se susţine că Legea privind declasificarea unor documente, adoptată în condiţiile menţionate, contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, astfel cum acesta îşi găseşte expresie în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, având caracter discriminatoriu, şi, ca atare, se apreciază că aceasta este în totalitate neconstituţională. În plus, se susţine că se aduce atingere şi dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care un anumit subiect de drept este sustras, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate exclusiv în considerarea lui şi aplicabile numai în ceea ce îl priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză încălcând principiul constituţional potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege“.40. Autorii sesizării apreciază că toate argumentele dezvoltate în precedent sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea privind declasificarea unor documente. 41. Sub aspectul calităţii legii, într-o primă critică, se susţine că formularea art. 1 alin. (1) din legea examinată este deficitară, putând da naştere mai multor interpretări. În concret, sintagma „toate documentele care conţin informaţii clasificate având ca temei sau sunt încheiate în conformitate ori în baza Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005 privind combaterea corupţiei, fraudei şi spălării banilor“ este lacunară, generală, imprecisă, de natură să genereze impredictibilitate în aplicare, nepermiţând stabilirea exactă a documentelor vizate, nici măcar sub aspectul categoriei juridice.42. Totodată, se arată că legea examinată nu derogă doar de la art. 24 din Legea nr. 182/2002, ci şi de la alte prevederi legale, respectiv de la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, potrivit căruia „Informaţiile din acest domeniu nu pot fi comunicate decât în condiţiile prezentei legi“, şi de la art. 17 lit. f) şi lit. g) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, potrivit căruia „În categoria informaţiilor secrete de stat sunt cuprinse informaţiile care reprezintă sau care se referă la: […] f) activitatea de informaţii desfăşurată de autorităţile publice stabilite prin lege pentru apărarea ţării şi siguranţa naţională; g) mijloacele, metodele, tehnica şi echipamentul de lucru, precum şi sursele de informaţii specifice, folosite de autorităţile publice care desfăşoară activitate de informaţii.“43. De asemenea, se arată că art. 1 alin. (1) din legea examinată se referă la Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005, precum şi la toate documentele care conţin informaţii clasificate având ca temei sau care sunt încheiate în conformitate ori în baza acestei hotărâri, art. 1 alin. (3) din lege are ca sferă de cuprindere desecretizarea planurilor de cooperare realizate de Direcţia Naţională Anticorupţie şi Serviciul Român de Informaţii în baza art. 15 din Protocolul de cooperare dintre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii nr. 003064 din 4.02.2009, iar art. 1 alin. (4) din lege are ca sferă de cuprindere desecretizarea protocoalelor şi/sau acordurilor de colaborare şi cooperare încheiate între instituţiile statului român, Serviciul Român de Informaţii, Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Consiliul Superior al Magistraturii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, potrivit art. 1 alin. (2) din lege, doar documentele cuprinse în art. 1 alin. (1) se declasifică de drept fără procedură, în schimb cele cuprinse în art. 1 alin. (3) şi alin. (4) se „desecretizează“, termen care nu este utilizat în Legea nr. 182/2002, fără a se preciza dacă se derogă sau nu de la procedura de drept comun privind declasificarea. Astfel, se susţine că, în primul caz, declasificarea este neconstituţională întrucât se realizează prin efectul unei legi, şi nu printr-un act administrativ. În schimb, în ipotezele de la art. 1 alin. (3) şi alin. (4), neconstituţionalitatea rezultă din faptul că se impune, prin dispoziţia legii, celui care are dreptul de a cere şi de a efectua desecretizarea unor documente să facă demersurile în acest sens. 44. Într-o ultimă critică, referitoare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea privind declasificarea unor documente, se susţine că din coroborarea normelor constituţionale ale art. 65 alin. (2) lit. g), art. 73 alin. (3) lit. e), art. 116 alin. (2), art. 117 alin. (3) şi art. 119 rezultă fără echivoc statutul constituţional consacrat de legiuitorul constituant Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, acesta fiind o autoritate a administraţiei publice centrale de specialitate, cu caracter autonom, înfiinţată prin lege organică, prezidată de Preşedintele ţării şi supusă controlului parlamentar. Potrivit art. 65 alin. (2) din Constituţie şi Legii nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este o autoritate publică de rang constituţional, aflată sub control parlamentar. Modalitatea de realizare a controlului parlamentar şi, implicit, „dependenţa“ faţă de Parlament a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării se concretizează prin prezentarea de rapoarte. În aceste condiţii, autorii sesizării reţin că legiuitorul constituant nu a inclus în sfera controlului parlamentar exercitat de Parlament prerogativa acestuia de a declasifica sau de a desecretiza documentele adoptate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării în exercitarea rolului său constituţional constând în „organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii“. În scopul realizării rolului său constituţional, art. 4 lit. i) din Legea nr. 415/2002 stabileşte competenţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării de a „exercita orice alte atribuţii prevăzute de lege în domeniul apărării ţării şi al siguranţei naţionale“. În acest mod, prin art. 19 lit. a) pct. 3 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt împuterniciţi expres să atribuie informaţiilor din clasa secrete de stat unul dintre nivelurile de secretizare cu prilejul elaborării lor. Privitor la declasificarea acestora, potrivit art. 24 alin. (4) din acelaşi act normativ, aceasta se realizează „prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului“. Prin urmare, o hotărâre a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării se declasifică la solicitarea motivată a acestuia. Or, eliminarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, autoritate publică de rang constituţional, de la o decizie majoră, cu posibile implicaţii asupra securităţii naţionale, fără o motivaţie clară şi fără consultarea sa, nesocoteşte rolul său constituţional prevăzut la art. 119 din Constituţie, potrivit căruia „Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc (…) securitatea naţională“. Pe cale de consecinţă, se susţine că art. 1 alin. (1) din Legea privind declasificarea unor documente încalcă dispoziţiile art. 119 din Constituţie.45. Totodată, se susţine că modul de reglementare al art. 1 alin. (4) din lege este defectuos, în condiţiile în care s-ar putea ajunge la concluzia că toate protocoalele şi/sau acordurile de colaborare şi cooperare încheiate între instituţiile statului român, fără nicio precizare suplimentară - Serviciul Român de Informaţii, Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Consiliul Superior al Magistraturii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - ar trebui „desecretizate“. Se apreciază că sfera de întindere a normei nu este clară, nu se poate stabili dacă aceasta se referă la toate protocoalele şi/sau acordurile de cooperare încheiate de toate instituţiile statului, printre care şi cele precizate în mod expres, sau norma se referă doar la acele protocoale şi/sau acorduri de cooperare care sunt încheiate de o instituţie publică împreună cu toate celelalte instituţii enunţate expres.46. În ceea ce priveşte art. 2 din Legea privind declasificarea unor documente, se susţine că acesta contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 126 alin (6), art. 61 şi art. 119. Într-o primă critică, se apreciază că „documentele prevăzute la art. 1“ nu pot fi lăsate fără efecte printr-o lege a Parlamentului, întrucât se încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, fiind afectată, pe de o parte, competenţa unei autorităţi a administraţiei publice, iar, pe de altă parte, competenţa instanţelor judecătoreşti, care au obligaţia să spună dreptul prin raportare la probe legale, concludente, necesare şi utile. Totodată, se susţine că formularea „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, încetează efectele juridice ale documentelor prevăzute la art. 1“ este neclară, imprecisă şi creează impredictibilitate în aplicare, întrucât nu se poate stabili dacă prin dispoziţiile legii se anulează, se revocă sau se abrogă efectele Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005. 47. Cât priveşte prevederile art. 3 alin. (1) din legea criticată, se susţine că acestea aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 31 alin. (3), art. 61, art. 64 alin. (4), art. 119, art. 126 alin. (1) şi art. 132 alin. (1). În acest sens, se arată că centralizarea documentelor declasificate, prevăzute la art. 1 din lege, de către Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii este de natură să încalce rolul constituţional al autorităţilor publice care nu se află sub controlul acestei comisii şi faţă de care respectiva comisie nu poate să exercite un control parlamentar, fie pentru că acest control parlamentar asupra activităţii unei autorităţi se realizează chiar de forul legislativ, în plen reunit al celor două Camere, fie pentru că un astfel de control parlamentar asupra activităţii unei autorităţi nu există. Se apreciază că emitentul sau emitenţii documentelor declasificate sunt cei îndreptăţiţi să centralizeze documentele respective, iar nu o comisie parlamentară, care nu are nicio atribuţie în acest sens. Totodată, cu privire la posibilitatea persoanelor interesate de a consulta documentele prevăzute la art. 1 din lege, centralizate de Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, la cerere, prin studierea nemijlocită a documentelor şi eliberarea de copii de pe acestea, se susţine că oferirea accesului public nerestricţionat asupra unor informaţii de securitate naţională, declasificate în mod arbitrar, este de natură a constitui o încălcare gravă a art. 31 alin. (3) din Constituţie. 48. Cu privire la dispoziţiile art. 4 din lege se susţine că acestea sunt neclare, de natură să creeze impredictibilitate în aplicare, pe cale de consecinţă fiind încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală. Astfel, din redactarea textului criticat nu se poate stabili instanţa competentă, respectiv instanţa de contencios administrativ sau instanţa de drept comun. Totodată, se apreciază că, în condiţiile în care o instanţă de judecată nu constată nelegalitatea actului, nu se poate constata încălcarea drepturilor sau a intereselor legitime ale persoanei care se consideră vătămată şi nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul produs. Se consideră că legalitatea actului, raportat la prevederile criticate, nu se poate constata decât de instanţa de judecată, şi nu de către Parlamentul României prin adoptarea unei legi ordinare.
    49. Cât priveşte dispoziţiile art. 5 din lege, se susţine că acestea sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2). Se apreciază că redactarea textului de lege precitat este defectuoasă, întrucât permite interpretarea conform căreia orice hotărâre penală definitivă în care s-au administrat probe în mod legal, dar folosind mijloace tehnice speciale, este supusă revizuirii prin simplul fapt că documentele prevăzute în art. 1 existau la acel moment. Totodată, se susţine că dispoziţiile art. 5 din lege sunt neconstituţionale prin faptul că retroactivează, permiţând atacarea unor hotărâri definitive pronunţate până la data intrării lor în vigoare, pentru motive reglementate în legea nouă, contrar principiului constituţional statuat în art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.“ În acest sens, se arată că instanţa de contencios constituţional a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că „principiul neretroactivităţii legii este valabil pentru orice lege, indiferent de domeniul de reglementare a acesteia. Singura excepţie pe care o îngăduie norma constituţională priveşte legea penală sau contravenţională mai favorabilă“ (Decizia nr. 90 din 1 iunie 1999, Decizia nr. 228 din 13 martie 2007 şi Decizia nr. 283 din 22 martie 2007). De asemenea, se invocă şi considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 377 din 31 mai 2017, potrivit cărora „criteriul ce trebuie luat în seamă şi care ţine de esenţa art. 15 alin. (2) din Constituţie raportat la aplicarea în timp a reglementărilor referitoare la căile de atac este data pronunţării hotărârii judecătoreşti“. 50. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.51. Preşedintele Senatului a transmis, cu Adresa nr. I2.613 din 28 noiembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.951 din 28 noiembrie 2018, punctul său de vedere, prin care apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.52. Cu privire la critica potrivit căreia Legea privind declasificarea unor documente ar avea caracter de lege organică şi, ca atare, ar fi trebuit adoptată de Senat şi Camera Deputaţilor cu votul majorităţii absolute a membrilor acestora, arată că aceasta este infirmată chiar de Avizul Consiliului Legislativ nr. 792 din 6 august 2018, referitor la Propunerea legislativă privind declasificarea unor documente, în care se precizează că, prin conţinutul şi obiectul reglementării, propunerea legislativă face parte din categoria legilor ordinare. Reţine că obiectul principal de reglementare al legii criticate este rezervat de legiuitorul constituant în categoria legilor ordinare, în condiţiile în care legea criticată nu reglementează infracţiunile, pedepsele sau regimul executării acestora, situaţie care ar fi impus adoptarea sa cu votul majorităţii senatorilor şi deputaţilor. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din lege, precizează că instanţa de control constituţional este competentă să aprecieze atât forţa juridică a normei criticate, cât şi cu privire la reglementarea unui nou caz de revizuire a hotărârilor penale definitive. Totodată, se arată că este eronată aprecierea potrivit căreia Legea privind declasificarea unor documente ar avea un caracter individual. Declasificarea unor documente, prin voinţa legislativă a Parlamentului, constituie o soluţie normativă prin care forul legislativ reglementează anumite raporturi sociale, conferindu-le un alt conţinut juridic decât cel anterior. De asemenea, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, Parlamentul este îndreptăţit să stabilească orice regim derogatoriu de la un act normativ. Or, în ipoteza examinată, derogarea se face printr-o normă legală, a cărei forţă juridică este similară normei de la care se face derogarea. Reţine, de asemenea, că sesizarea de neconstituţionalitate vizează şi un conflict de competenţă între puterea legislativă şi executivă. Cu privire la acest aspect însă arată că atribuţia Guvernului de a declasifica, prin hotărâre, informaţii clasificate nu este prevăzută în Constituţie, pe cale de consecinţă critica fiind neîntemeiată.53. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/10.790 din 28 noiembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.939 din 28 noiembrie 2018, punctul său de vedere, prin care consideră că sesizarea de neconstituţionalitate cu privire la Legea privind declasificarea unor documente este neîntemeiată.54. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate formulate în legătură cu dispoziţiile art. 4 din lege, reţine că textul criticat nu reglementează în domeniul contenciosului administrativ, nemodificând şi nesuprapunându-se cu Legea contenciosului administrativ, ci doar face o trimitere la aceasta, la calea procedurală de urmat, în cazul persoanelor care se consideră vătămate într-un drept ori într-un interes legitim. De asemenea, apreciază că art. 5 din lege nu aduce atingere organizării şi funcţionării Consiliului Superior al Magistraturii, instanţelor judecătoreşti, Ministerului Public şi Curţii de Conturi, ci doar face trimitere la dispoziţiile art. 456 alin. (1) din Codul de procedură penală, în contextul în care probele în temeiul cărora s-au emis hotărâri judecătoreşti de condamnare au fost administrate potrivit protocoalelor secrete. Susţine că legea supusă controlului de constituţionalitate vizează revizuirea hotărârilor definitive care nu corespund legii şi adevărului, în vederea restabilirii ordinii de drept. Revizuirea operează numai în situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate. Totodată, cât priveşte încadrarea legii examinate în categoria legilor organice, arată că nu poate fi de acord cu autorii sesizării, întrucât prevederile art. 6 din legea examinată, coroborate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege, prevăd că informaţiile cuprinse în documentele de la art. 1 dobândesc, de la data intrării în vigoare a acesteia, caracter de informaţii de interes public. Aşadar, art. 6 nu reglementează în materia răspunderii penale, administrative, disciplinare sau financiare. Potrivit legii, accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice. Orice persoană are dreptul să solicite şi să obţină de la autorităţile şi instituţiile publice informaţii de interes public, iar autorităţile şi instituţiile sunt obligate să asigure persoanelor, la cererea acestora, informaţiile de interes public solicitate în scris sau verbal. Mai mult, informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public. Având în vedere obiectul de reglementare a legii criticate, prevederile art. 73 alin. (3), art. 75 alin. (1), ale art. 76 alin. (2) din Constituţie, avizul Consiliului Legislativ şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, consideră că nu există vreun viciu de neconstituţionalitate generat de încadrarea legii supuse controlului de constituţionalitate în categoria legilor ordinare. Reţine că domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, fiind de strictă interpretare. De altfel, analizând procesul de adoptare a legii criticate, atât în plenul Senatului, cât şi în plenul Camerei Deputaţilor, constată că legea criticată a fost adoptată cu un număr de voturi ce se înscrie în proporţia necesară pentru o majoritate de jumătate plus unu din numărul total al membrilor fiecărei Camere. 55. Apreciază că nu poate fi primită nici critica potrivit căreia legea examinată are caracter individual, deoarece cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, apreciind că este dreptul legiuitorului de a reglementa anumite domenii particulare într-un mod diferit de cel utilizat în cadrul reglementării cu caracter general. Reţine că respectarea procedurii penale în toate fazele procesului penal, fără a se încălca drepturi şi libertăţi, este de esenţa funcţionării unui stat de drept. Respectarea independenţei judecătorilor şi procurorilor reprezintă o valoare esenţială a sistemului judiciar. Astfel, Parlamentul este îndreptăţit, ca reprezentant suprem al poporului şi unică autoritate legiuitoare, şi obligat de mandatul său reprezentativ să ia atitudine în numele cetăţenilor ale căror drepturi şi libertăţi au fost încălcate pentru rezolvarea unei probleme sociale grave, care poate pune sub semnul întrebării caracterul democratic al statului român şi încrederea cetăţenilor în actul de justiţie. Având în vedere aceste consideraţii, precum şi prevederile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime, susţine că legea criticată nu aduce atingere principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
    56. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii, face referire la jurisprudenţa instanţei de control constituţional şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei. Legea trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Întrucât Constituţia nu defineşte noţiunea de „toate documentele care conţin informaţii clasificate având ca temei sau sunt încheiate în conformitate ori în baza Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării“, apreciază că împrejurările şi încadrarea juridică a acesteia rămân în sarcina exclusivă a judecătorului, care urmează să interpreteze şi să aplice legea. Referitor la criticile formulate cu privire la previzibilitate, face referire la practica instanţei de la Strasbourg, potrivit căreia legea nu trebuie să fie însoţită de o certitudine absolută. Certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or, dreptul trebuie să se adapteze schimbărilor de situaţie. Există multe legi care prevăd, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare depinde de practică. Legea internă pertinentă, care înglobează atât dreptul scris, cât şi pe cel nescris, trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Aşa fiind, o lege care atribuie o putere de apreciere nu contravine acestei exigenţe. Or, ţinând cont de aceste considerente şi raportându-se la intenţia legiuitorului, astfel cum reiese din expunerea de motive, apreciază că legea este suficient de precisă şi clară pentru a se observa cu uşurinţă intenţia legiuitorului. De asemenea, precizează că nu este de acord cu susţinerea potrivit căreia legea criticată derogă de la prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu completările ulterioare, deoarece, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea privind declasificarea unor documente, informaţiile cuprinse în documentele de la art. 1 dobândesc, de la data intrării în vigoare a legi examinate, caracter de informaţii de interes public.57. În ceea ce priveşte prevederile art. 5 din legea criticată, apreciază că sintagma „administrarea probelor prin mijloace tehnice speciale“ este suficient de precisă şi clară pentru a se observa cu uşurinţă că intenţia legiuitorului se referă la acele probe administrate de procurori în baza protocoalelor încheiate între Serviciul Român de Informaţii şi structuri ale sistemului judiciar şi care au avut o legătură şi un rol determinant în pronunţarea hotărârilor de condamnare. Consideră că a fost afectat dreptul părţii la un proces echitabil, care presupune dreptul la informare cu privire la natura şi cauza acuzaţiei penale, dreptul la apărare, dreptul de a propune probe şi de a-i fi admise cererile de administrare a unor probe pe latura penală a cauzei şi, pe de altă parte, au fost create premisele unei situaţii inegale a inculpaţilor în faţa legii. Prin probele astfel administrate în acuzare a existat posibilitatea ca emitentul documentului clasificat să permită selectiv accesul avocaţilor inculpaţilor la probele clasificate, astfel încât, în funcţie de decizia unei autorităţi administrative, deşi se aflau în situaţii egale, unii inculpaţi au putut fi condamnaţi, iar alţii achitaţi, pe criterii străine dreptului penal, chiar în acelaşi dosar. Or, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, a apreciat că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului.58. Apreciază totodată că legea criticată nu aduce atingere principiului neretroactivităţii legii, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Potrivit legii criticate, toate efectele sale se produc pentru viitor, începând cu intrarea sa în vigoare. De aceea, nu se poate pretinde ca, respectând legile în vigoare şi acţionând în spiritul lor, cetăţenii să aibă în vedere eventuale reglementări viitoare.59. Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.60. Pe rolul Curţii Constituţionale se află şi obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind declasificarea unor documente, în ansamblul său, precum şi, în special, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi alin. (4), art. 2, art. 3 alin. (1), art. 4, art. 5 şi art. 6 din aceasta, formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de Preşedintele României.61. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost transmisă cu Adresa nr. CP1/1997 din 7 decembrie 2018 de către Preşedintele României, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.282 din 7 decembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.130A/2018.62.
    În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Preşedintele României formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă.
    63. Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă vizează încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 52 alin. (1) şi alin. (2), art. 61 alin. (2), art. 73 alin. (3) lit. k), art. 75 alin. (1), alin. (4) şi alin. (5), art. 76 alin. (1) şi art. 118 alin. (2).64. Într-o primă critică, potrivit căreia Legea privind declasificarea unor documente este contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1), alin. (4) şi alin. (5) prin raportare la art. 118 alin. (2) din Constituţie, se arată că dispoziţiile art. 6 din legea criticată, care introduc exonerări ale diferitelor forme de răspundere juridică, reprezintă o modificare a răspunderii cadrelor militare şi, implicit, a statutului acestora, cu consecinţe specifice pe planul raporturilor de serviciu. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia „Statutul juridic al unei categorii de personal este reprezentat de dispoziţiile de lege referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie“ (Decizia nr. 172 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016). În lumina acestor considerente, se apreciază că răspunderea cadrelor militare este un aspect ce ţine de statutul acestora, în conformitate cu art. 118 alin. (2) din Constituţie. Astfel, potrivit competenţei constituţionale stabilite de art. 75 alin. (1), prin raportare la dispoziţiile art. 75 alin. (4) şi alin. (5) din Legea fundamentală, art. 6 din legea criticată, introdus în Camera decizională - Camera Deputaţilor -, reprezintă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere, respectiv Senatului. 65. Într-o a doua critică, se arată că, potrivit dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. k) din Constituţie coroborate cu prevederile art. 52 alin. (1) şi alin. (2) din Legea fundamentală, contenciosul administrativ este un domeniu reglementat prin lege organică, iar, potrivit art. 118 alin. (2) din Legea fundamentală, statutul cadrelor militare se stabileşte prin lege organică. Raportat la dispoziţiile art. 4 din legea criticată, se reţine că vătămarea într-un drept ori într-un interes legitim este prezumată de legiuitor ca provenind din efectele produse „de documentele prevăzute la art. 1“. Or, se reţine că aceste documente nu pot avea altă natură juridică decât aceea a unor acte administrative şi, în acest sens, se invocă considerente ale Deciziei nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018. În consecinţă, stabilind dreptul la repararea prejudiciului suferit ca urmare a efectelor produse de „documentele prevăzute la art. 1“ din legea criticată - direct, fără ca o instanţă de contencios administrativ să se pronunţe asupra legalităţii acestor acte -, Legea privind declasificarea unor documente instituie o normă derogatorie de la ansamblul regulilor ce guvernează contenciosul administrativ, reglementate prin Legea nr. 554/2004, ceea ce ar fi impus adoptarea sa cu respectarea art. 76 alin. (1) din Constituţie. Totodată, răspunderea cadrelor militare, inclusiv a lucrătorilor din Serviciul Român de Informaţii, precum şi a celor din alte instituţii emitente, care pun la dispoziţia conducerii instituţiilor din care fac parte, la solicitarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, documente sau declaraţii care au ca temei Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005, reprezintă un aspect care ţine de statutul cadrelor militare. Potrivit dispoziţiilor capitolului VII din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, răspunderea penală a personalului militar are implicaţii asupra încetării sau modificării raportului de serviciu, motiv pentru care dispoziţiile ce vizează răspunderea cadrelor militare este necesar a fi adoptate prin lege organică. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia regimul general privind raporturile de muncă, respectiv statutul funcţionarului public se reglementează prin lege organică, iar reglementările derogatorii sau speciale de la cea generală în materie trebuie şi ele adoptate, la rândul lor, tot printr-o lege din aceeaşi categorie (Decizia nr. 392 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667 din 11 septembrie 2014, şi Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015). În concluzie, se susţine că, stabilind derogări atât în materia contenciosului administrativ, cât şi de la statutul cadrelor militare, legea criticată reglementează în domenii care, prin excelenţă, aparţin legii organice, astfel încât adoptarea unei legi cu caracter derogatoriu sau special în raport cu aceste texte legale trebuie să se supună dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. k) coroborate cu art. 52 alin. (1) şi alin. (2), art. 118 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) din Constituţie. 66. A treia critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează încălcarea art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie. Astfel, se susţine că Legea privind declasificarea unor documente a fost adoptată cu nesocotirea prevederilor constituţionale precitate, fiind încălcată competenţa primei Camere sesizate, Senatul, care nu a dezbătut textul şi soluţiile adoptate de Camera Deputaţilor, cu referire la modificările adoptate după votul din plenul acesteia, amendamente nediscutate în prima Cameră sesizată. În forma adoptată, legea dedusă controlului de constituţionalitate nesocoteşte şi principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră, legea fiind, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament. Curtea Constituţională a statuat că principiul bicameralismului izvorăşte din art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, iar, în jurisprudenţa sa, a stabilit două criterii esenţiale (cumulative) pentru a se determina cazurile în care în procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Chiar dacă aplicarea acestui principiu nu poate deturna rolul de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012), legiuitorul trebuie să ţină cont de limitele impuse de principiul bicameralismului. De asemenea, se invocă atât Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, potrivit căreia în Camera decizională se pot aduce modificări şi completări propunerii legislative, dar Camera decizională „nu poate însă modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator“, cât şi Decizia nr. 62 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 2 mai 2018, în considerentele căreia Curtea Constituţională a statuat că, în analiza respectării acestui principiu, „trebuie avut în vedere (a) scopul iniţial al legii, în sensul de voinţă politică a autorilor propunerii legislative sau de filosofie, de concepţie originară a actului normativ; (b) dacă există deosebiri majore, substanţiale, de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului; (c) dacă există o configuraţie semnificativ diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului“. Reţine că, potrivit expunerii de motive, obiectul propunerii legislative este reprezentat de declasificarea Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005 privind combaterea corupţiei, fraudei şi spălării banilor, precum şi a tuturor documentelor care conţin informaţii clasificate în baza acesteia, iar documentele declasificate se centralizează de Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, care le va pune la dispoziţie persoanelor interesate. De asemenea, potrivit scopului urmărit de iniţiatori, „persoanele care se consideră vătămate într-un drept ori într-un interes legitim de efectele produse de documentele declasificate au posibilitatea, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, să se adreseze instanţelor, cu acţiuni în revizuire, pretenţii, răspundere civilă delictuală, pentru constatarea încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi repararea prejudiciului suferit“. Prin amendamentele admise, Senatul a extins termenul în care persoanele se pot adresa unei instanţe pentru „constatarea încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi repararea prejudiciului suferit“ de la 6 luni la 3 ani, aspect neavut în vedere de iniţiatori. De asemenea, prin alte două amendamente adoptate de Senat se introduce calea extraordinară de atac a revizuirii pentru hotărârile definitive în care au fost administrate probe prin mijloace tehnice speciale în perioada de existenţă a documentelor prevăzute de art. 1 din lege şi până la intrarea în vigoare a legii. Apreciază că amendamentele introduse în Senat se îndepărtează în mod substanţial de voinţa iniţiatorului şi reprezintă modificări majore ale conţinutului formei iniţiale a propunerii legislative. Mai mult, forma adoptată de Senat conţine un număr de cinci articole, în timp ce forma iniţiatorului conţine un număr de patru articole supuse dezbaterii Parlamentului. Totodată, în şedinţa din data de 4 noiembrie 2018, plenul Camerei Deputaţilor a adoptat alte patru amendamente, propuse prin raportul comun al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi şi al Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Printre acestea se numără completarea art. 1 din lege şi extinderea obiectului legii adoptate de Senat cu norma referitoare la desecretizarea tuturor protocoalelor şi/sau acordurilor de colaborare şi cooperare încheiate între instituţiile statului român, Serviciul Român de Informaţii, Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Consiliul Superior al Magistraturii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, la Camera decizională - Camera Deputaţilor - a fost introdus art. 6 din lege, în condiţiile în care exonerarea de răspundere penală, disciplinară, administrativă sau financiară pentru acţiunile categoriilor de personal enunţate de lege reprezintă o deosebire majoră adoptată de Camera decizională, atât faţă de forma adoptată de Senat, cât şi faţă de forma iniţiatorilor. Consideră că această modificare reprezintă o schimbare a filosofiei legii şi a propunerii iniţiale, fiind o măsură cu un impact major la nivelul tuturor categoriilor socio-profesionale enunţate în text. Subliniază că acest aspect este valabil şi pentru extinderea obiectului legii şi includerea documentelor prevăzute de art. 1 alin. (4) în rândul documentelor declasificate de la data intrării în vigoare a legii criticate. 67. Prin raportare la cel de-al doilea criteriu, stabilit, pe cale jurisprudenţială, de către instanţa de control constituţional, autorul obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază că şi configuraţia între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului este una semnificativ diferită, forma legii adoptate de Camera Deputaţilor având un număr de şase articole (primul având patru alineate), în timp ce forma iniţiatorului şi cea adoptată de Senat au o structură diferită, cuprinzând doar patru articole (dintre care primul cu două alineate), respectiv cinci articole. În aceste condiţii susţine că, adoptând, în calitate de Cameră decizională Legea privind declasificarea unor documente, Camera Deputaţilor a sustras dezbaterii şi adoptării primei Camere sesizate modificări care vizau aspecte esenţiale în structura şi filosofia legii, aspect de natură a aduce atingere dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie.68. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă sunt formulate în legătură cu prevederile art. 1 alin. (1) şi alin. (4), art. 2, art. 3 alin. (1), art. 4, art. 5 şi art. 6 din Legea privind declasificarea unor documente.
    69. Se susţine că art. 1 din legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (4), art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (4), art. 119, precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Într-o primă critică de constituţionalitate cu referire la textul de lege precitat, se susţine, în esenţă, că Parlamentul legiferează o operaţiune administrativă, care, conform Legii fundamentale, nu este în competenţa sa. Potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 - dispoziţia de la care se derogă prin legea criticată -, „informaţiile clasificate potrivit art. 15 lit. f) pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului“. Chiar dacă norma din legea criticată este una derogatorie, se susţine că textul de lege criticat contravine principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi principiului legalităţii, prevăzute la art. 1 alin. (4) şi alin. (5) din Constituţie, întrucât se încalcă competenţele puterii executive referitoare la declasificarea informaţiilor clasificate, această operaţiune putând fi efectuată, după caz, prin hotărâre a Guvernului şi/sau de către persoanele sau autorităţile publice competente să aprobe clasificarea şi nivelul de secretizare a informaţiilor. Totodată, ca un motiv de neconstituţionalitate distinct, se susţine că, atât timp cât art. 1 din legea criticată vizează declasificarea unei hotărâri a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ţinând cont de rolul constituţional al acestei autorităţi publice, era necesar punctul de vedere al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării cu privire la legea dedusă controlului de constituţionalitate, din perspectiva respectării principiului cooperării loiale între autorităţile publice, aşa cum a fost acesta conturat în jurisprudenţa constituţională.70. Totodată, se susţine că art. 1 alin. (1) din lege încalcă standardele privind calitatea legilor referitoare la claritate, precizie şi predictibilitate, deoarece nu identifică în concret documentele pe care le declasifică, menţionând generic faptul că se declasifică toate documentele care conţin informaţii clasificate având ca temei sau care sunt încheiate în conformitate cu ori în baza Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005 privind combaterea corupţiei, fraudei şi spălării banilor, contravenind, prin aceasta, prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie. De asemenea, art. 1 alin. (4) din legea criticată încalcă exigenţele dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Legea fundamentală, aşa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, nefiind conform cu cerinţele de claritate, precizie şi predictibilitate a legii, în sensul că nu identifică, în concret, documentele în privinţa cărora va opera desecretizarea, menţionând generic că această operaţiune se aplică tuturor protocoalelor şi/sau acordurilor de colaborare şi cooperare încheiate între instituţiile statului român, Serviciul Român de Informaţii, Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Consiliul Superior al Magistraturii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.71. Cât priveşte dispoziţiile art. 2 din Legea privind declasificarea unor documente, se susţine că acestea aduc atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (4) prin raportare la art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, în condiţiile în care documentele prevăzute la art. 1 din lege nu pot avea altă natură juridică decât aceea a unor acte administrative, iar soluţia legislativă criticată pare că înlătură prezumţia de legalitate specifică actelor administrative şi, totodată, goleşte de conţinut controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ.72. Se consideră că şi dispoziţiile art. 3 din Legea privind declasificarea unor documente sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 31 alin. (1), art. 124 alin. (2) şi art. 131 alin. (1) din Constituţie, având în vedere faptul că, din formularea textului, nu rezultă cu claritate cui îi revine responsabilitatea transmiterii acestor documente către Comisia de control a Serviciului Român de Informaţii, aspect ce lipseşte norma de previzibilitate şi claritate, contrar exigenţelor art. 1 alin. (5) din Constituţie, aşa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. De asemenea, reţine că unele dintre „instituţiile statului român“ la care se referă art. 1 alin. (4) din lege şi care au încheiat astfel de documente nu sunt plasate sub control parlamentar. Susţine că obligarea unor autorităţi care nu sunt sub control parlamentar să pună la dispoziţia unei comisii parlamentare documente, dintre care unele pot fi chiar înscrisuri din dosare aflate în curs de instrumentare sau pe rolul instanţelor, nu numai că este în contradicţie cu principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, dar încalcă în mod vădit şi independenţa justiţiei prevăzută de art. 124 alin. (2), respectiv rolul Ministerului Public consacrat de art. 131 alin. (1) din Constituţie. 73. În ceea ce priveşte prevederile art. 4 din legea dedusă controlului de constituţionalitate, susţine că acestea aduc atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 52 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 126 alin. (6) din Constituţie. Se susţine, în primul rând, că sintagma „efectele produse de documente“ nu este clară, fiind lipsită de precizie şi previzibilitate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. În al doilea rând, se arată că, prin această dispoziţie, se încalcă separaţia puterilor în stat şi rolul puterii judecătoreşti prin faptul că toate documentele prevăzute la art. 1 din lege sunt prezumate a fi nelegale şi cauzatoare de prejudicii, deschizându-se astfel dreptul oricărei persoane interesate de a obţine repararea unui prejudiciu. Se precizează că această reglementare - care în esenţă reprezintă o aplicare trunchiată a art. 52 alin. (1) din Constituţie - deschide calea persoanelor ce se consideră vătămate de o autoritate publică de a se adresa instanţelor pentru recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei, însă fără anularea actului de către o instanţă de judecată, ceea ce contravine art. 126 alin. (6) din Constituţie care garantează controlul judecătoresc al actelor administrative. 74. Se susţine, de asemenea, că art. 5 din legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 15 alin. (2), precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Autorul obiecţiei susţine că sintagma „perioada de existenţă a documentelor prevăzute la art. 1“ este neclară, întrucât nu se înţelege dacă se referă la perioada dintre momentul emiterii respectivelor acte şi intrarea în vigoare a legii criticate sau la perioada dintre momentul de la care respectivele acte au produs efecte şi intrarea în vigoare a legii. Norma criticată este neclară şi din perspectiva faptului că, din punct de vedere juridic, declasificarea „documentelor prevăzute la art. 1“ nu este sinonimă cu încetarea existenţei acestora ori cu desfiinţarea sau anularea lor, cu atât mai mult cu cât chiar art. 2 din legea criticată face vorbire despre încetarea efectelor juridice ale documentelor respective şi nu despre „perioada de existenţă“ a acestora. Se precizează că nu este clar dacă probele administrate, la care se referă textul art. 5, trebuie să fie obţinute în baza documentelor prevăzute la art. 1. Din modul de redactare a textului, se înţelege că orice cauză în care a fost administrată o probă prin mijloace tehnice speciale în perioada existenţei respectivelor documente este supusă revizuirii, indiferent dacă există sau nu o legătură între documentele de la art. 1 şi probele respective. O asemenea dispoziţie afectează securitatea raporturilor juridice, vizând practic toate hotărârile definitive în care s-au administrat probe prin mijloace speciale din anul 2005 şi până în prezent, încălcându-se, în mod flagrant, art. 1 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, se arată că articolul 5 din legea criticată adaugă un nou caz de revizuire în materie penală. Se reţine că, în absenţa oricărei referiri la Codul de procedură penală, noua dispoziţie este de natură să afecteze caracterul unitar al reglementării unei căi de atac şi, implicit, regimul juridic al acesteia, cu atât mai mult cu cât prin legea criticată nu se prevede termenul în care această cale de atac poate fi exercitată. Fiind o cale extraordinară de atac, toate motivele de revizuire penală ar trebui să fie prevăzute strict şi limitativ de Codul de procedură penală. Se susţine că, prin modul deficitar şi neclar de redactare a acestui nou motiv de revizuire, se aduce atingere securităţii raporturilor juridice în dimensiunea ataşată art. 1 alin. (5) din Constituţie.75. Totodată, se susţine că prevederile art. 5 din legea criticată sunt de natură a încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, întrucât pot produce efecte care să contravină celor constatate de către o instanţă de judecată, prin aceea că textul criticat face referire doar la probe administrate „prin mijloace tehnice speciale“, fără a face distincţie între probe administrate cu respectarea dispoziţiilor legale ori probe deja înlăturate, ca fiind obţinute în mod nelegal, de către o instanţă de judecată.
    76. În plus, se apreciază că norma permite - contrar celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.020 din 29 noiembrie 2018 - exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, în forma reconfigurată prin legea nouă, împotriva hotărârilor penale definitive pronunţate anterior intrării în vigoare a legii noi, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie. Se susţine că dispoziţiile art. 5 din legea supusă controlului de constituţionalitate nu fac altceva decât să dispună aplicarea retroactivă a legii noi cu privire la hotărârile pronunţate până la data intrării sale în vigoare, astfel încât consacră o soluţie legislativă de natură să submineze caracterul de stat de drept al României [art. 1 alin. (3) din Constituţie] şi principiul securităţii raporturilor juridice [art. 1 alin. (5) din Constituţie], întrucât constituie premisa repunerii în discuţie a tuturor hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate după anul 2005.77. Cât priveşte dispoziţiile art. 6 din legea criticată, se susţine că acestea încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât sintagma „declaraţii care au ca temei Hotărârea nr. 17/2005 a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării“ este neclară, în condiţiile în care nu se înţelege ce intră în sfera impunităţii instituite de legiuitor, aspect ce conferă normei un caracter imprecis şi lipsit de previzibilitate.78. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere.79. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere, prin Adresa nr. 2/11308 din 13 decembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.484 din 13 decembrie 2018, în sensul că sesizarea formulată de Preşedintele României este neîntemeiată.80. Precizează că nu este de acord cu critica adusă prevederilor art. 6, în sensul că ar reglementa în domeniul contenciosului legislativ, întrucât textul criticat coroborat cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din lege, care prevăd că informaţiile cuprinse în documentele de la art. 1 dobândesc, de la data intrării în vigoare a legii, caracter de informaţii de interes public, nu reglementează în materia legilor organice, nu încalcă în niciun fel prevederile Legii nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, neafectând statutul juridic al niciunei categorii de personal referitor la executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie. Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 1, art. 2 şi art. 3 din lege reiese că documentele declasificate sunt centralizate de Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii şi pot fi consultate de persoanele interesate la sediul acesteia. Acest drept se exercită la cerere şi constă în studierea nemijlocită a documentelor şi eliberarea de copii de pe acestea. Informaţiile cuprinse în documentele de la art. 1 din lege dobândesc, de la data intrării în vigoare a acesteia, caracter de informaţii de interes public. Având în vedere obiectul de reglementare a legii criticate, faptul că derogă de la o lege cu caracter ordinar, prevederile art. 73 alin. (3), art. 75 alin. (1), art. 76 alin. (2) din Constituţie, avizul Consiliului Legislativ şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, susţine că nu există un viciu de neconstituţionalitate generat de încadrarea legii supuse controlului de constituţionalitate în categoria legilor ordinare. Mai mult, domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, fiind de strictă interpretare.81. În ceea ce priveşte materia contenciosului legislativ, după cum rezultă din chiar textul art. 4 din legea criticată, persoanele care se consideră vătămate într-un drept ori într-un interes legitim de efectele produse de documentele prevăzute la art. 1 au posibilitatea, în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a legii examinate, să se adreseze instanţelor competente pentru constatarea încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi repararea prejudiciului suferit. Subliniază că dispoziţiile precitate nu reglementează în domeniul contenciosului administrativ, nemodificând şi nesuprapunându-se cu Legea contenciosului administrativ, ci fac doar o trimitere la aceasta, la calea procedurală de urmat, în cazul persoanelor care se consideră vătămate într-un drept ori într-un interes legitim, ca în termenul general de prescripţie de 3 ani să poată iniţia o anumită acţiune, potrivit legii.82.
    Totodată, analizând procesul de adoptare a legii criticate, atât în plenul Senatului, cât şi în plenul Camerei Deputaţilor, constată că legea criticată a fost adoptată cu un număr de voturi ce se înscrie în proporţia necesară pentru o majoritate de jumătate plus unu din numărul total al membrilor fiecărei Camere. Astfel, nu poate fi de acord cu critica formulată, din această perspectivă, de către autorul sesizării.
    83. În ceea ce priveşte critica formulată cu privire la încălcarea principiului bicameralismului, ţinând cont de jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în materie şi pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, analizând comparativ conţinutul normativ al legii criticate adoptat în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv în Camera decizională (Camera Deputaţilor), constată că modificările aduse nu se circumscriu criteriilor esenţiale stabilite de Curtea Constituţională pentru determinarea cazurilor în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului, respectiv, pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. 84. Cu referire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, arată că nu se poate reţine caracterul individual al legii examinate, deoarece, cu privire la acest aspect, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, apreciind că este dreptul legiuitorului de a reglementa anumite domenii particulare într-un mod diferit de cel utilizat în cadrul reglementării cu caracter general. Respectarea procedurii penale în toate fazele procesului penal, fără a se încălca drepturi şi libertăţi, este de esenţa funcţionării unui stat de drept. Respectarea independenţei judecătorilor şi procurorilor reprezintă o valoare esenţială a sistemului judiciar. Astfel, Parlamentul este îndreptăţit, ca reprezentant suprem al poporului român şi unică autoritate legiuitoare, şi obligat de mandatul său reprezentativ să ia atitudine în numele cetăţenilor ale căror drepturi şi libertăţi au fost încălcate pentru rezolvarea unei probleme sociale grave, care pot pune sub semnul întrebării caracterul democratic al statului român şi încrederea cetăţenilor în actul de justiţie. Având în vedere aceste consideraţii, precum şi prevederile art. 24 alin. (5) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime, susţine că nu s-a încălcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. Totodată, nu este de acord cu susţinerea potrivit căreia Parlamentul ar fi trebuit să solicite emitentului - Consiliul Suprem de Apărare a Ţării - un punct de vedere cu privire la legea dedusă controlului de constituţionalitate. Astfel, art. 4 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, cu modificările ulterioare, nu reglementează printre atribuţiile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi pe cea de a emite puncte de vedere.85. În ceea ce priveşte critica formulată cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii, contrar opiniei autorului, Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, precum şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza ex-regele Greciei şi alţii contra Greciei şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei) au statuat că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, întradevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Întrucât Constituţia României nu defineşte noţiunea de „toate documentele care conţin informaţii clasificate având ca temei sau sunt încheiate în conformitate ori în baza Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării“, rămâne, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ca împrejurările şi încadrarea juridică a acesteia să fie în sarcina exclusivă a judecătorului, acesta să interpreteze şi să aplice legea. 86. Totodată, referitor la criticile formulate cu privire la previzibilitate, menţionează practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Hertel contra Elveţiei, unde se precizează că legea nu trebuie neapărat să fie însoţită de certitudini absolute. Certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or dreptul trebuie să ştie să se adapteze schimbărilor de situaţie. Există multe legi care prevăd, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare depinde de practică. Şi în Cauza Wingrove contra Marii Britanii, Curtea a decis că legea internă pertinentă, care înglobează atât dreptul scris, cât şi pe cel nescris, trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Aşa fiind, o lege care atribuie o putere de apreciere nu contravine acestei exigenţe. Or, ţinând cont de aceste considerente precitate şi raportându-se la intenţia legiuitorului, aşa cum reiese în mod explicit şi din expunerea de motive, reţine că „protocoalele au dus la grave abuzuri şi la încălcarea unor drepturi constituţionale ale persoanelor aflate în urmărire penală/inculpate în procese penale. Nu puţini cetăţeni au fost condamnaţi penal în baza unor probe culese şi administrate potrivit acestor protocoale secrete. Neavând acces la materialul probator, adunat de procuror prin înregistrări secrete efectuate ilegal de organele de cercetare penală speciale (aparţinând S.R.I.), persoanele inculpate nu sau putut apăra în faţa judecătorilor şi nu au avut parte de un proces echitabil. În acest fel, li s-au încălcat drepturi recunoscute de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi consacrate prin jurisprudenţa C.E.D.O.“. Aşadar, în considerarea celor precizate, apreciază că legea este suficient de precisă şi clară pentru a se observa cu uşurinţă intenţia legiuitorului.87. Totodată, arată că nu poate fi de acord cu autorul sesizării nici în privinţa criticilor formulate cu privire la dispoziţiile art. 5 din legea criticată, în sensul că se reglementează un nou caz de revizuire a hotărârilor penale definitive, suplimentar celor deja prevăzute de Codul de procedură penală, şi, prin aceasta, afectează principiul securităţii raporturilor juridice. Arată că, fără niciun echivoc, se poate observa că art. 5 din legea criticată nu aduce atingere organizării şi funcţionării instanţelor judecătoreşti sau a Ministerului Public, ci face doar o trimitere la dispoziţiile art. 456 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, în contextul în care probele în baza cărora s-au emis hotărâri judecătoreşti de condamnare au fost administrate potrivit protocoalelor secrete. Neavând acces la materialul probator adunat de procuror prin înregistrări secrete efectuate ilegal, persoanele inculpate nu s-au putut apăra în faţa judecătorilor şi nu au avut parte de un proces echitabil. Astfel, prin raportare la încălcarea procedurilor penale în diferitele faze ale procesului penal, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor celor cercetaţi sau judecaţi penal, prin încălcarea dreptului la apărare şi la respectarea vieţii private se ajunge, inevitabil, la erori judiciare. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în Cauza Ryabik împotriva Rusiei, că tocmai respectarea principiului certitudinii juridice impune corectarea erorilor judiciare şi, ca atare, revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive.88. În fine, arată că nu poate fi de acord cu autorul sesizării nici în privinţa criticilor potrivit cărora art. 5 din lege aduce atingere principiului neretroactivităţii. Legea criticată nu aduce atingere principiului neretroactivităţii legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Potrivit legii criticate, toate efectele sale se produc pentru viitor, începând cu intrarea sa în vigoare. De aceea, nu se poate pretinde ca, respectând legile în vigoare şi acţionând în spiritul lor, cetăţenii să aibă în vedere eventuale reglementări viitoare (în acest sens a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012).
    89. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis Curţii Constituţionale punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.90. La dosarele nr. 1.843A/2018, respectiv nr. 1.844A/2018 au fost depuse cereri de intervenţie semnate de Eugeniu Dragoş Petria.91. Curtea, la termenul de judecată din 19 decembrie 2018, a amânat dezbaterile pentru data de 16 ianuarie 2019 şi apoi pentru data de 30 ianuarie 2019, când a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale Preşedintelui Senatului şi Preşedintelui Camerei Deputaţilor (în dosarele nr. 1.843A/2018 şi nr. 1.844D/2018), punctul de vedere al Preşedintelui Camerei Deputaţilor (în Dosarul nr. 2.130A/2018), rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:92. În vederea soluţionării prezentelor sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acestora. Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori“. Verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a obiecţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, trebuie realizată sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27).93. Astfel, în privinţa dreptului de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului a priori, Curtea observă că sesizările au fost formulate de către titulari ai dreptului de sezină prevăzuţi expres de art. 146 lit. a) din Constituţie şi de art. 15 din Legea nr. 47/1992, şi anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în Dosarul nr. 1.843A/2018, un număr de 30 de senatori, în Dosarul nr. 1.844A/2018, şi Preşedintele României, în Dosarul nr. 2.130A/2018.94. Sub aspectul termenului în care titularul este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, Curtea observă că Legea privind declasificarea unor documente a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, la data de 14 noiembrie 2018, a fost depusă la secretarul general, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii sale, la data de 19 noiembrie 2018, şi a fost trimisă Preşedintelui României, pentru promulgare, la data de 21 noiembrie 2018. Sesizările formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi, respectiv, de un număr de 30 de senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România au fost înregistrate la Curtea Constituţională în data de 20 noiembrie 2018. Curtea constată, aşadar, că, în dosarele nr. 1.843A/2018, respectiv nr. 1.844A/2018, obiecţia a fost formulată în interiorul termenului de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, aspect ce se încadrează în prima ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018. În Dosarul nr. 2.130A/2018, Curtea constată că sesizarea a fost formulată de Preşedintele României, la data de 7 decembrie 2018, în interiorul termenului de 20 de zile de la primirea legii adoptate, termen prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie pentru promulgarea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, precitată, paragraful 70).95. În ceea ce priveşte obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiecţiile de neconstituţionalitate vizează o lege adoptată de Parlament şi trimisă spre promulgare, care nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României şi deci nu este în vigoare. 96. Prin urmare, Curtea constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii criticate, obiect al sesizărilor de neconstituţionalitate.97. Cu privire la cererile de intervenţie depuse de domnul Eugeniu Dragoş Petria, plenul Curţii reţine că, potrivit prevederilor cuprinse la art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi la art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instanţa constituţională este competentă să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, fără a putea lua în considerare cererile de intervenţie, motiv pentru care cererile mai sus menţionate sunt inadmisibile [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, paragraful 74, şi Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, paragraful 64 lit. b)].98. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.843A/2018 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente.99. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.844A/2018 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate atât Legea privind declasificarea unor documente, în ansamblul său, cât şi, punctual, dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 3 alin. (1), art. 4 şi art. 5 ale acestei legi.100. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.130A/2018 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii privind declasificarea unor documente, în ansamblul său, precum şi, în special, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi alin. (4), art. 2, art. 3 alin. (1), art. 4, art. 5 şi art. 6 din aceasta.101.
    Având în vedere faptul că obiectul celor trei sesizări îl constituie dispoziţii ale Legii privind declasificarea unor documente, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, Curtea dispune, din oficiu, conexarea celor trei cauze, respectiv a dosarelor nr. 1.844A/2018 şi nr. 2.130A/2018 la Dosarul nr. 1.843A/2018, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor Legii privind declasificarea unor documente, în ansamblul său, precum şi, în special, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4), art. 2, art. 3 alin. (1), art. 4, art. 5 şi art. 6 din aceasta.
    102. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie, în urma conexării celor trei cauze, Legea privind declasificarea unor documente, în ansamblul său, precum şi, în special, dispoziţiile art. 1 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4), art. 2, art. 3 alin. (1), art. 4, art. 5 şi art. 6 din aceasta. Dispoziţiile criticate, în mod punctual, au următorul conţinut: Articolul 1(1) Prin derogare de la prevederile art. 24 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare, se declasifică Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005 privind combaterea corupţiei, fraudei şi spălării banilor, precum şi toate documentele care conţin informaţii clasificate având ca temei sau sunt încheiate în conformitate ori în baza Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005 privind combaterea corupţiei, fraudei şi spălării banilor. […] (3) De la intrarea în vigoare a prezentei legi se desecretizează toate planurile de cooperare realizate de Direcţia Naţională Anticorupţie şi Serviciul Român de Informaţii în baza art. 15 din Protocolul de cooperare dintre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securităţii naţionale nr. 003064 din 4 februarie 2009.(4) De la data intrării în vigoare a prezentei legi se desecretizează toate protocoalele şi/sau acordurile de colaborare şi cooperare încheiate între instituţiile statului român, Serviciul Român de Informaţii, Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Consiliul Superior al Magistraturii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Articolul 2Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi încetează efectele juridice ale documentelor prevăzute la art. 1.
    Articolul 3(1) Documentele prevăzute la art. 1 sunt centralizate de Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii şi pot fi consultate de persoanele interesate la sediul acesteia. Acest drept se exercită la cerere şi constă în studierea nemijlocită a documentelor şi eliberarea de copii de pe acestea. […]Articolul 4Persoanele care se consideră vătămate într-un drept ori într-un interes legitim de efectele produse de documentele prevăzute la art. 1 au posibilitatea, în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, să se adreseze instanţelor competente pentru constatarea încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi repararea prejudiciului suferit.Articolul 5Cauzele în care au fost pronunţate hotărâri definitive şi în care au fost administrate probe prin mijloace tehnice speciale în perioada de existenţă a documentelor prevăzute la art. 1 şi până la intrarea în vigoare a prezentei legi, sunt supuse revizuirii. Competenţa revine primei instanţe care a soluţionat fondul cauzei.Articolul 6
    Lucrătorii din Serviciul Român de Informaţii, precum şi cei din toate instituţiile emitente, care pun la dispoziţia conducerii instituţiilor din care fac parte, la solicitarea Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii, documente şi declaraţii care au ca temei Hotărârea nr. 17/2005 a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, nu răspund penal, disciplinar, administrativ sau financiar pentru acţiunile întreprinse în acest sens.
    103. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, susţine că prevederile art. 4 şi art. 5 din Legea privind declasificarea unor documente contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii, precum şi cu referire la principiul securităţii raporturilor juridice.104. În susţinerea sesizării formulate, senatorii aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România consideră că Legea privind declasificarea unor documente, în ansamblu, contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 52 alin. (2) potrivit cărora condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică se stabilesc prin lege organică, art. 73 alin. (3) literele e), h), j), k) şi l) potrivit cărora prin lege organică se reglementează organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi, art. 76 alin. (1), conform căruia legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, şi art. 118 alin. (2), potrivit căruia statutul cadrelor militare se stabileşte prin lege organică. Totodată, susţin că prevederile art. 1 din lege sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 62, art. 16 alin. (1) şi alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 119, art. 126 alin. (1) şi alin. (6), art. 132 alin. (1) şi art. 147 alin. (4), prevederile art. 2 din lege contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 126 alin. (6), art. 61 şi art. 119, prevederile art. 3 alin. (1) din lege încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 31 alin. (3), art. 61, art. 64 alin. (4), art. 119, art. 126 alin. (1) şi art. 132 alin. (1), prevederile art. 4 din lege sunt contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) raportat la art. 52 şi art. 126 alin. (6), iar prevederile art. 5 din lege contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2).105. Preşedintele României susţine că Legea privind declasificarea unor documente, în ansamblu, este contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 52 alin. (1) şi alin. (2) relativ la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 61 alin. (2) referitor la structura Parlamentului, art. 73 alin. (3) lit. k) potrivit căruia prin lege organică se reglementează contenciosul administrativ, art. 75 alin. (1), alin. (4) şi alin. (5) privind sesizarea Camerelor, art. 76 alin. (1) privind adoptarea legilor organice, art. 118 alin. (2) cu referire la statutul cadrelor militare. De asemenea susţine că prevederile art. 1 din lege încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 1 alin. (5), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (4), art. 119 şi art. 147 alin. (4), prevederile art. 1 alin. (1) coroborate cu alin. (4) din lege aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi alin. (5), prevederile art. 2 din lege sunt contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (4) prin raportare la art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală, prevederile art. 3 din lege încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 31 alin. (1), art. 124 alin. (2) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie, prevederile art. 4 din lege contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 52 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 126 alin. (6), prevederile art. 5 din lege încalcă art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie şi dispoziţiile art. 6 din lege sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.106. Parcursul legislativ al legii examinate. Proiectul de Lege privind declasificarea unor documente a fost iniţiat de un număr de doi deputaţi ai Partidului Social Democrat (PSD) şi un senator al Partidului Alianţa Liberalilor şi Democraţilor (ALDE) şi înaintat Senatului, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 4 septembrie 2018. Consiliul Legislativ a avizat favorabil propunerea legislativă, cu observaţii şi propuneri, conform Avizului nr. 792 din 6 august 2018, reţinând că, prin conţinutul şi obiectul reglementării, propunerea legislativă face parte din categoria legilor ordinare, iar, în aplicarea prevederilor art. 75 alin. (1) din Constituţie, prima cameră sesizată este Senatul. În data de 19 septembrie 2018, Guvernul a trimis punctul său de vedere în care precizează că „Parlamentul va decide asupra oportunităţii adoptării acestei iniţiative legislative“, formulând, totodată, observaţii. În data de 22 octombrie 2018, proiectul de lege a fost adoptat de Senat, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţie, şi înaintat spre Camera decizională. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a trimis proiectul de lege, pentru raport, Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi şi Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi, pentru aviz, Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale şi Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii. Comisia comună permanentă a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii Serviciului Român de Informaţii a transmis aviz favorabil în data de 29 octombrie 2018. Totodată, prin Raportul comun din data de 30 octombrie 2018, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi şi Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională au hotărât, cu majoritate de voturi, să propună plenului Camerei Deputaţilor adoptarea Proiectului de Lege privind declasificarea unor documente, cu amendamente, reţinând că, în raport cu obiectul şi conţinutul său, iniţiativa legislativă face parte din categoria legilor ordinare. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale a avizat favorabil proiectul de lege, în data de 31 octombrie 2018, reţinând că acesta face parte din categoria legilor ordinare. În data de 14 noiembrie 2018, Camera Deputaţilor a adoptat Legea privind declasificarea unor documente, a depus-o la secretarul general în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, în data de 19 noiembrie 2018, şi a trimis-o spre promulgare Preşedintelui României în data de 21 noiembrie 2018. În termenul legal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, un număr de 30 de senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România şi Preşedintele României au formulat prezentele obiecţii de neconstituţionalitate.107. Analiza criticilor de neconstituţionalitate. Curtea reţine că, în Dosarul nr. 2.130A/2018, sunt formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă ce privesc încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie referitoare la principiul bicameralismului. Totodată, în dosarele Curţii nr. 1.844A/2018 şi nr. 2.130A/2018, autorii obiecţiilor susţin că legea examinată este contrară dispoziţiilor constituţionale referitoare la adoptarea de legi cu caracter organic.
    108. De asemenea, Curtea reţine că în dosarele nr. 1.844A/2018, respectiv nr. 2.130A/2018 sunt formulate critici de neconstituţionalitate intrinsecă vizând dispoziţii ale Legii privind declasificarea unor documente şi care privesc, printre altele, caracterul individual al legii examinate, încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, încălcarea art. 119 privind Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi art. 126 alin. (1) şi alin. (6) relativ la instanţele judecătoreşti. Susţinerile autorilor sesizărilor au fost reţinute, pe larg, în paragrafele 33-51, respectiv 70-77 ale prezentei decizii. Curtea constată însă că motivele de neconstituţionalitate referitoare la caracterul individual al legii examinate, respectiv încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat privesc legea, în ansamblul său, iar nu doar dispoziţiile expres precizate de către autorii sesizărilor. 109. Totodată, autorii sesizărilor formulează alte motive de neconstituţionalitate intrinsecă, în mod punctual, vizând dispoziţii ale legii examinate. Acestea din urmă privesc dispoziţiile art. 1 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4), art. 2, art. 3 alin. (1), art. 4, art. 5 şi art. 6 din legea examinată, motivele de neconstituţionalitate formulate având în vedere cerinţele de claritate a normei, în acest sens fiind reţinut caracterul general, imprecis, lacunar, neclar al sintagmei „toate documentele care conţin informaţii clasificate având ca temei sau sunt încheiate în conformitate ori în baza Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005 privind combaterea corupţiei, fraudei şi spălării banilor“ [art. 1 alin. (1) din lege], al expresiei „se desecretizează“ [art. 1 alin. (3) şi alin. (4) din lege] şi al formulării „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi încetează efectele juridice ale documentelor prevăzute la art. 1.“ (art. 2 din lege); faptul că art. 1 alin. (4) din lege încalcă exigenţele de claritate, precizie şi predictibilitate, întrucât nu identifică documentele în privinţa cărora operează desecretizarea şi între ce instituţii s-au încheiat acestea; accesul public cu privire la informaţiile de securitate naţională, declasificate, care este de natură a aduce atingere dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Constituţie [art. 3 alin. (1) din lege]; caracterul neclar al dispoziţiilor art. 4 din lege, având în vedere lipsa precizărilor referitoare la instanţa competentă, respectiv lipsa de precizie şi previzibilitate a sintagmei „efectele produse de documente“; caracterul neclar al expresiei „mijloace tehnice speciale“ şi al sintagmei „perioada de existenţă a documentelor prevăzute la art. 1“, redactarea defectuoasă a dispoziţiilor art. 5 din lege, din perspectiva reglementării unui nou caz de revizuire, cu consecinţa încălcării principiului securităţii raporturilor juridice şi a principiului constituţional al neretroactivităţii (art. 5 din lege); caracterul neclar al sintagmei „declaraţii care au ca temei Hotărârea nr. 17/2005 a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării“ (art. 6 din lege).110. Faţă de criticile de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă formulate, cu titlu prealabil, Curtea constată că este necesar să stabilească dacă Parlamentul, în calitate de legiuitor originar, avea competenţa funcţională de natură constituţională să adopte o lege în vederea declasificării unor documente, sens în care trebuie să se pronunţe cu privire la încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituţie, care instituie principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat în cadrul democraţiei constituţionale. Examinarea unei atare critici de neconstituţionalitate se impune a fi realizată de către instanţa de control constituţional în mod prioritar, având în vedere caracterul dirimant al acesteia.111. Potrivit susţinerilor autorilor sesizărilor, adoptând Legea privind declasificarea unor documente, Parlamentul a legiferat o operaţiune administrativă, care, conform Constituţiei, nu este în competenţa sa, prin aceasta subrogându-se în competenţa originară a Guvernului de a declasifica, prin hotărâre, informaţiile clasificate, contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4). Cu alte cuvinte, critica formulată de autorii sesizării priveşte încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, din perspectiva imixtiunii legislativului în competenţa originară a puterii executive.112. Cu privire la această critică, Curtea reţine că, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţie, „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale“. Din acest principiu constituţional rezultă modul în care Legea fundamentală reglementează autorităţile publice şi competenţele ce revin acestora (Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 9 martie 2012).113. Totodată, în jurisprudenţa sa recentă (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 138-140), Curtea a reţinut că art. 1 alin. (4) din Constituţie instituie principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat în cadrul democraţiei constituţionale, ceea ce presupune, pe de o parte, că niciuna dintre cele trei puteri nu poate interveni în activitatea celorlalte puteri, iar, pe de altă parte, presupune controlul prevăzut de lege asupra actelor emise de fiecare putere în parte (în acelaşi sens, Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 87). Astfel, cum nici administraţiei nu îi este permis să cenzureze o hotărâre judecătorească (a se vedea Decizia nr. 233 din 5 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 25 iulie 2003) sau legiuitorului să cenzureze o hotărâre judecătorească (a se vedea Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2003), nici instanţelor judecătoreşti nu le este permis să instituie/modifice/completeze/ abroge norme de reglementare primară. De asemenea, instanţelor judecătoreşti nu le este permis să realizeze controlul de constituţionalitate (Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009), să nesocotească deciziile Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.222 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 22 decembrie 2008, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, şi Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018) ori să verifice oportunitatea emiterii actelor legislative/administrative (Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, şi Decizia nr. 757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2018).114.
    Prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar, în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică ce adoptă legi. Conceptul de „lege“ se defineşte prin raportare la două criterii: cel formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie cu prevederile art. 67, art. 76, art. 77 şi art. 78, potrivit cărora Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi care sunt supuse promulgării de către Preşedintele României şi care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul lor nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare (Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, paragraful 88, şi Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 73). Totodată, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, Curtea a statuat că „în ceea ce priveşte puterea legislativă, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării». Pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau de urgenţă. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă a Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar.“
    115. Având în vedere cele de mai sus, Curtea observă că obiectul de reglementare al legii examinate îl constituie declasificarea de drept, fără procedură - „prin derogare de la prevederile art. 24 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare“ - a Hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 17/2005 privind combaterea corupţiei, fraudei şi spălării banilor, precum şi a tuturor documentelor care conţin informaţii clasificate având ca temei sau care sunt încheiate în conformitate cu ori în baza acestei hotărâri, precum şi desecretizarea tuturor planurilor de cooperare realizate de Direcţia Naţională Anticorupţie şi Serviciul Român de Informaţii în baza art. 15 din Protocolul de cooperare dintre Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securităţii naţionale nr. 003064 din 4 februarie 2009 şi a tuturor protocoalelor şi/sau acordurilor de colaborare şi cooperare încheiate între instituţiile statului român, Serviciul Român de Informaţii, Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Consiliul Superior al Magistraturii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 1 din lege).116. Curtea reţine că norma precitată constituie o derogare de la cadrul general în materia informaţiilor clasificate din clasa secrete de stat, respectiv de la Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 5 iulie 2002.117. Cu referire la procedeul legislativ al derogării, Curtea reţine că, potrivit art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, „Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri“.118. Din această perspectivă, Curtea urmează a analiza în continuare prevederile reglementării-cadru în materia protecţiei informaţiilor clasificate, respectiv Legea nr. 182/2002 şi Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.119. În aceste condiţii, Curtea observă că scopul Legii nr. 182/2002 îl constituie, potrivit art. 1, protecţia informaţiilor clasificate şi a surselor confidenţiale ce asigură acest tip de informaţii, prin instituirea sistemului naţional de protecţie a informaţiilor. Potrivit expunerii de motive la Legea privind protecţia informaţiilor clasificate, „prin proiectul Legii privind protecţia informaţiilor clasificate se are în vedere constituirea sistemului naţional de apărare a secretului de stat şi a secretului de serviciu, ca parte componentă a activităţii de realizare a securităţii şi siguranţei naţionale“. Protecţia informaţiilor clasificate vizează, printre altele, protecţia juridică şi protecţia prin măsuri procedurale [art. 19 lit. a) şi lit. b) din Legea nr. 182/2002], în condiţiile în care prin „protecţia juridică“ se înţelege ansamblul normelor constituţionale şi al celorlalte dispoziţii legale în vigoare, care reglementează protejarea informaţiilor clasificate, iar „protecţia prin măsuri procedurale“ se defineşte ca fiind ansamblul reglementărilor prin care emitenţii şi deţinătorii de informaţii clasificate stabilesc măsurile interne de lucru şi de ordine interioară destinate realizării protecţiei informaţiilor [art. 15 lit. g) şi lit. h) din Legea nr. 182/2002].120. „Informaţiile clasificate“ sunt informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate [art. 15 lit. b) din Legea nr. 182/2002], în timp ce „informaţiile secrete de stat“ sunt informaţiile care privesc securitatea naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării [art. 15 lit. d) din Legea nr. 182/2002 şi art. 4 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România].
    121. Nivelurile de secretizare se atribuie informaţiilor clasificate din clasa secrete de stat şi sunt: strict secret de importanţă deosebită - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune de o gravitate excepţională securităţii naţionale; strict secrete - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune grave securităţii naţionale; secrete - informaţiile a căror divulgare neautorizată este de natură să producă daune securităţii naţionale [art. 15 lit. f) din Legea nr. 182/2002]. Totodată, Curtea observă că „sunt împuterniciţi să atribuie unul dintre nivelurile de secretizare a informaţiilor cu prilejul elaborării lor: [...] 3. membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării [...] 5. membrii Guvernului şi secretarul general al Guvernului“ [art. 19 lit. a) pct. 3 şi pct. 5 din Legea nr. 182/2002], iar în categoria informaţiilor secrete de stat sunt cuprinse informaţiile enumerate la art. 17 lit. a)-n) din Legea nr. 182/2002. „Clasificarea informaţiilor“ este operaţiunea de încadrare a informaţiilor într-o clasă şi într-un nivel de secretizare (art. 3 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România).122. Curtea reţine că, potrivit art. 21 din Legea nr. 182/2002, în subordinea Guvernului se organizează Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, registru care organizează evidenţa listelor şi a informaţiilor din această categorie şi a termenelor de menţinere în nivelurile de clasificare, a personalului verificat şi avizat pentru lucrul cu informaţiile secrete de stat, a registrelor de autorizări menţionate la art. 10 din lege. Totodată, potrivit art. 22 din acelaşi act normativ şi art. 6 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, autorităţile publice întocmesc liste proprii cuprinzând categoriile de informaţii secrete de stat în domeniile lor de activitate, care se aprobă şi se actualizează prin hotărâre a Guvernului. Unităţile care gestionează informaţii clasificate au obligaţia să analizeze, ori de câte ori este necesar, listele informaţiilor secrete de stat şi, după caz, să prezinte Guvernului spre aprobare propuneri de actualizare şi completare a acestora, conform legii (art. 9 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România).123. Hotărârile Guvernului privind aprobarea listelor cuprinzând informaţiile secrete de stat se comunică Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi, după caz, celorlalte structuri informative cărora le revin, potrivit legii, sarcini de organizare a măsurilor specializate de protecţie.124. Termenele de clasificare a informaţiilor secrete de stat vor fi stabilite de emitent, în funcţie de importanţa acestora şi de consecinţele care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării lor neautorizate, şi pot fi prelungite prin hotărâre a Guvernului, pe baza unei motivaţii temeinice, la solicitarea conducătorilor unităţilor deţinătoare de informaţii clasificate sau, după caz, a împuterniciţilor şi funcţionarilor superiori abilitaţi să atribuie nivelurile de secretizare (art. 12 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România). Prin hotărâre a Guvernului vor fi stabilite şi regulile de identificare şi marcare, inscripţionările şi menţiunile obligatorii pe documentele secrete de stat, în funcţie de nivelurile de secretizare, cerinţele de evidenţă a numerelor de exemplare şi a destinatarilor, termenele şi regimul de păstrare, interdicţiile de reproducere şi circulaţie [art. 24 alin. (2) din Legea nr. 182/2002], totodată, încadrarea informaţiilor secrete de stat în unul dintre nivelurile prevăzute la art. 15 lit. f) din lege, precum şi normele privind măsurile minime de protecţie în cadrul fiecărui nivel stabilindu-se tot prin hotărâre a Guvernului [art. 24 alin. (3)].125. Curtea observă, totodată, că informaţiile vor fi clasificate numai în cazul în care se impune protecţia acestora, iar nivelurile de secretizare şi termenele de clasificare subzistă atât timp cât dezvăluirea sau diseminarea lor neautorizată ar putea prejudicia siguranţa naţională, apărarea ţării, ordinea publică sau interesele persoanelor juridice de drept public sau privat (art. 17 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România).126. Potrivit art. 20 din Legea nr. 182/2002, orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestaţia va fi soluţionată în condiţiile legii contenciosului administrativ. Supraevaluarea sau subevaluarea nivelului de secretizare a informaţiilor şi a duratei pentru care au fost clasificate se pot contesta de către orice persoană fizică sau juridică română, în contencios administrativ [art. 17 alin. (2) din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România].127. Cât priveşte procedura privind declasificarea informaţiilor secrete de stat, Curtea reţine că aceasta este reglementată în art. 24 din Legea nr. 182/2002, text de lege de la care actul normativ examinat derogă şi care stabileşte la alin. (4) că „Informaţiile clasificate potrivit art. 15 lit. f) pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului.“ (în acelaşi sens, art. 19 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România). De asemenea, art. 24 alin. (10) din acelaşi act normativ prevede că „Declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare este realizată de persoanele sau autorităţile publice competente să aprobe clasificarea şi nivelul de secretizare a informaţiilor respective“, în acest sens, art. 20 alin. (2) din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România stabilind că „Declasificarea sau trecerea la un alt nivel de secretizare a informaţiilor secrete de stat se realizează de împuterniciţii şi funcţionarii superiori abilitaţi prin lege să atribuie niveluri de secretizare, cu avizul prealabil al instituţiilor care coordonează activitatea şi controlul măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor clasificate, potrivit competenţelor materiale.“ Potrivit art. 3 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, „declasificarea“ are semnificaţia de „suprimarea menţiunilor de clasificare şi scoaterea informaţiei clasificate de sub incidenţa reglementărilor proiective prevăzute de lege“.
    128. În aceste condiţii, în acord cu prevederile legale precitate, Curtea reţine că procedura de declasificare implică atât scoaterea de sub protecţia juridică a informaţiei clasificate, prin hotărâre a Guvernului, în temeiul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, cât şi o măsură procedurală, prin care emitenţii/deţinătorii de informaţii clasificate suprimă menţiunea de clasificare de pe suportul material care conţine informaţia clasificată [art. 24 alin. (10) din Legea nr. 182/2002 şi art. 20 alin. (2) din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România].129. De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 20 alin. (1) lit. a)-c) din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, informaţiile se declasifică dacă: a) termenul de clasificare a expirat; b) dezvăluirea informaţiilor nu mai poate prejudicia siguranţa naţională, apărarea ţării, ordinea publică ori interesele persoanelor de drept public sau privat deţinătoare; c) a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege. Totodată, Curtea reţine că emitenţii documentelor secrete de stat evaluează periodic necesitatea menţinerii în nivelurile de secretizare acordate anterior şi prezintă împuterniciţilor şi funcţionarilor superiori abilitaţi prin lege să atribuie niveluri de secretizare propuneri în consecinţă [art. 20 alin. (3) din Standarde]. În acelaşi fel, emitentul unui document clasificat trebuie să precizeze dacă acesta poate fi declasificat ori trecut la un nivel inferior de secretizare, la o anumită dată sau la producerea unui anumit eveniment, iar, la schimbarea clasei sau nivelului de secretizare atribuit iniţial unei informaţii, emitentul este obligat să încunoştinţeze structura/funcţionarul de securitate, care va face menţiunile necesare în registrele de evidenţă (art. 21 şi art. 22 din Standarde). Data şi noua clasă sau noul nivel de secretizare vor fi marcate pe document deasupra sau sub vechea inscripţie, care va fi anulată prin trasarea unei linii oblice. De asemenea, emitentul informaţiilor declasificate ori trecute în alt nivel de clasificare se va asigura că gestionarii acestora sunt anunţaţi la timp, în scris, despre acest lucru. Totodată, Curtea observă că o situaţie specială în care intervine declasificarea este cea reglementată în art. 23 din Standarde, respectiv situaţia informaţiilor clasificate despre care s-a stabilit cu certitudine că sunt compromise sau iremediabil pierdute şi care vor fi declasificate numai în baza cercetării prin care s-a stabilit compromiterea sau pierderea informaţiilor respective ori a suportului material al acestora, cu acordul scris al emitentului.130. Având în vedere cele reţinute în paragrafele anterioare, Curtea constată că atât clasificarea, cât şi declasificarea informaţiilor secrete de stat se realizează printr-o procedură administrativă, riguros reglementată prin cadrul legal în materie, respectiv Legea nr. 182/2002 şi Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.131. Cât priveşte declasificarea informaţiilor secrete de stat, Curtea constată că legislaţia în vigoare normează o procedură în mai multe etape, fie anterioare emiterii actului de reglementare secundară de declasificare (hotărâre a Guvernului), respectiv solicitarea motivată a emitentului, avizul prealabil al instituţiilor care coordonează activitatea şi controlul măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor clasificate, fie ulterioare actului de declasificare, respectiv declasificarea informaţiilor secrete de stat de către împuterniciţii şi funcţionarii superiori abilitaţi prin lege să atribuie niveluri de secretizare, suprimarea menţiunilor de clasificare şi scoaterea informaţiei clasificate de sub incidenţa reglementărilor proiective prevăzute de lege. Totodată, Curtea constată că declasificarea informaţiilor secrete de stat se poate realiza doar prin hotărâre a Guvernului, după cum, prin acelaşi act cu caracter administrativ, se aprobă, se actualizează şi se completează listele cuprinzând categoriile de informaţii secrete de stat întocmite de autorităţile publice în domeniile lor de activitate, se prelungesc termenele de clasificare a informaţiilor secrete de stat stabilite de emitent, în funcţie de importanţa acestora şi de consecinţele care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării lor neautorizate, se stabilesc regulile de identificare şi marcare, inscripţionările şi menţiunile obligatorii pe documentele secrete de stat, în funcţie de nivelurile de secretizare, cerinţele de evidenţă a numerelor de exemplare şi a destinatarilor, termenele şi regimul de păstrare, interdicţiile de reproducere şi circulaţie, se încadrează informaţiile secrete de stat în unul dintre nivelurile prevăzute la art. 15 lit. f) din Legea nr. 182/2002 şi se stabilesc normele privind măsurile minime de protecţie în cadrul fiecărui nivel.132. În consecinţă, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor legale precitate, declasificarea unor informaţii secrete de stat se dispune, în cadrul unei proceduri reglementate prin lege, printrun act de reglementare secundară - hotărâre a Guvernului, care se subsumează competenţei puterii executive şi care asigură realizarea scopului Legii nr. 182/2002, respectiv protecţia informaţiilor clasificate şi a surselor confidenţiale ce asigură acest tip de informaţii.133. În mod contrar celor stabilite de cadrul normativ în vigoare, Legea privind declasificarea unor documente, examinată în cauză, stabileşte că documentele prevăzute la art. 1 alin. (1) se declasifică de drept (ope legis), fără a mai fi necesară parcurgerea unei proceduri, iar documentele prevăzute la alin. (3) şi alin. (4) ale art. 1 „se desecretizează“ (operaţiune juridică nereglementată prin Legea nr. 182/2002), prin aşa-numite norme derogatorii de la reglementarea-cadru în materie.134. Or, Curtea constată că declasificarea informaţiilor secrete de stat se circumscrie domeniului de reglementare al actelor cu caracter infralegal, administrativ şi nu poate avea loc prin efectul legii (ope legis), întrucât această operaţiune juridică nu corespunde finalităţii constituţionale a activităţii de legiferare, care presupune reglementarea unei sfere cât mai largi de relaţii sociale generale, în cadrul şi în interesul societăţii.135. Faţă de scopul declarat al Legii nr. 182/2002 - care reglementează procedura de declasificare a informaţiilor secrete de stat - respectiv „protecţia informaţiilor clasificate şi a surselor confidenţiale ce asigură acest tip de informaţii“, parte componentă a activităţii de realizare a securităţii şi siguranţei naţionale, Curtea constată că legiuitorul, fie originar sau delegat, nu are competenţa de a realiza, printr-un act normativ de reglementare primară, declasificarea informaţiilor secrete de stat, dar are, în schimb, posibilitatea de a reglementa printr-o lege-cadru regulile, procedurile şi condiţiile în care Guvernul să poată realiza o astfel de operaţiune juridică respectând dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Constituţie. Cu alte cuvinte, informaţiile clasificate ca secrete de stat nu îşi pot pierde această natură juridică prin efectul legii (ope legis), în condiţiile în care art. 4 din Legea nr. 182/2002 prevede principalele obiective ale protecţiei informaţiilor clasificate, şi anume: a) protejarea acestora împotriva acţiunilor de spionaj, compromitere sau acces neautorizat, alterării sau modificării conţinutului acestora, precum şi împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate şi b) realizarea securităţii sistemelor informatice şi de transmitere a informaţiilor clasificate. În acelaşi sens, Curtea a reţinut în Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, paragraful 129, că informaţiile clasificate ca secrete de stat nu îşi pot pierde regimul de protecţie consacrat prin legea-cadru, tocmai pentru că păstrarea confidenţialităţii lor este vitală colectivităţii, iar devoalarea lor ar produce prejudicii iremediabile interesului public, afectând buna funcţionare a statului de drept.136. În aceste condiţii, Curtea constată că actul normativ criticat este contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, Parlamentul intrând în sfera de competenţă a autorităţii executive, singura autoritate publică cu atribuţii în organizarea executării legilor, prin adoptarea actelor cu caracter administrativ. Având în vedere dispoziţiile constituţionale invocate, Curtea reiterează faptul că Parlamentul nu se poate subroga în competenţa originară a puterii executive de a declasifica informaţiile secrete de stat, întrucât are doar atribuţia constituţională de a crea cadrul legislativ necesar declasificării, iar nu şi pe cea de a dispune, prin lege, cu privire la această operaţiune juridică. Aplicarea legii, aducerea ei la îndeplinire în această materie, este de resortul puterii executive, în condiţiile în care, potrivit jurisprudenţei instanţei de control constituţional, „Competenţa originară a Guvernului, autoritate executivă, este prevăzută în art. 108 alin. (2) din Constituţie şi priveşte organizarea executării legilor, acte de reglementare primară, prin emiterea de hotărâri, acte normative de reglementare secundară. Hotărârile Guvernului sunt acte administrative normative sau individuale, emise în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar, care reclamă stabilirea de măsuri şi reguli subsecvente, care să asigure corecta aplicare a acestuia. Hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii, secundum legem, şi asigură aplicarea sau aducerea la îndeplinire a legilor. Cu alte cuvinte, în sistemul constituţional român, regula este aceea că Guvernul nu dispune de dreptul de reglementare primară a relaţiilor sociale, ci doar de a adopta legislaţia secundară.“ (Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 89). De altfel, instanţa de control constituţional a reţinut în Decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, că „declasificarea informaţiilor secrete de stat este, prin natura sa, o activitate administrativă, de resortul Guvernului“.137. Acceptarea ideii potrivit căreia Parlamentul îşi poate exercita competenţa de autoritate legiuitoare în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii, adoptând legi în domenii care aparţin în exclusivitate actelor cu caracter infralegal, administrativ, ar echivala cu o abatere de la prerogativele constituţionale ale acestei autorităţi consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie şi transformarea acesteia în autoritate publică executivă. Or, o astfel de interpretare este contrară celor statuate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa şi, prin urmare, în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, care consacră obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale (Decizia nr. 531 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 2 august 2018, paragraful 56).138. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că legea examinată încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie, prin raportare la competenţa Parlamentului de a adopta o lege având ca obiect de reglementare declasificarea unor documente.139. Pe cale de consecinţă, Curtea constată că nu mai este necesară examinarea condiţiilor în care a fost adoptată Legea privind declasificarea unor documente, prin raportare la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale privind principiul bicameralismului, respectiv adoptarea de legi cu caracter organic. De asemenea, nici criticile de neconstituţionalitate intrinsecă nu pot fi analizate în acest cadru, de vreme ce a fost admisă obiecţia de neconstituţionalitate pe motiv că Parlamentul nu avea competenţa funcţională de a adopta o lege cu privire la declasificarea unor documente.140. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Admite obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, de un număr de 30 de senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România şi de Preşedintele României şi constată că Legea privind declasificarea unor documente, în ansamblul său, este neconstituţională.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 30 ianuarie 2019.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Mihaela Ionescu
    ----