Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (22.03.2019), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 807 din 6 decembrie 2018referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art. 253^1 alin. (1) din Codul penal din 1969 şi art. 301 alin. (1) din Codul penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 200 din 13 martie 2019Data intrării în vigoare 13-03-2019


    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Daniel-Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Daniela Ramona Mariţiu- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art. 253^1 alin. (1) din Codul penal din 1969 şi art. 301 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Virgil Lungu în Dosarul nr. 501/36/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.840D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent învederează asupra notelor scrise depuse la dosar de către partea Chera Constantin, prin care acesta solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Totodată, este învederat faptul că reprezentantul Ministerului Public a depus concluzii scrise, însoţite de o copie a Deciziei penale pronunţate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, prin care solicită respingerea excepţiei, ca inadmisibilă, motivat de faptul că inculpatul a fost achitat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, astfel că o eventuală decizie de admitere pronunţată de Curtea Constituţională nu ar produce niciun efect în cauză.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă. Arată că inculpatul a fost achitat definitiv, în temeiul art. 16 lit. b) din Codul de procedură penală, pentru infracţiunea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi, în temeiul art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală, pentru infracţiunea prevăzută de art. 253^1 alin. (1) din Codul penal din 1969. Astfel, în măsura în care s-ar constata că normele de incriminare sunt neconstituţionale, consecinţa în plan procesual a unei astfel de decizii de admitere a excepţiei ar fi o soluţie de achitare, în temeiul art. 16 lit. b) din Codul de procedură penală. Or, decizia penală prin care inculpatul a fost achitat s-a întemeiat pe aceste dispoziţii, astfel că eventuala admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu este de natură a mai produce niciun efect în cauză, întrucât autorul acesteia a obţinut deja ce urmărea să obţină. Prin urmare, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei.
    4. Pe fondul cauzei, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Arată că există o bogată jurisprudenţă a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor de lege care reglementează conflictul de interese. Solicită menţinerea acestei jurisprudenţe, având în vedere că nu au intervenit elemente noi, iar autorul excepţiei critică varianta acestei infracţiuni de dinaintea modificărilor survenite prin Legea nr. 193/2017. În ceea ce priveşte art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 apreciază că dispoziţiile acestuia sunt clare şi previzibile. Susţine că expresia „de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit“ este clară şi previzibilă, doctrina precizând că expresia trebuie înţeleasă în sensul că fapta trebuie să aibă aptitudinea de a aduce un folos necuvenit. Dacă dispoziţia criticată ar fi reglementată potrivit solicitării autorului excepţiei, în sensul că fapta să producă un folos necuvenit pentru autorul infracţiunii, apreciază că incriminarea ar fi inutilă, pentru că ea ar fi mult mai restrânsă decât incriminarea generală de la art. 301 din Codul penal.5. În continuare, apreciază neîntemeiată critica potrivit căreia expresia „sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat“ este imprevizibilă, iar „sarcina“ ar trebui să rezulte dintr-o lege. Argumentele autorului excepţiei, inclusiv cele referitoare la aplicarea în cauza de faţă a considerentelor Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, nu pot fi primite, întrucât expresia criticată nu se referă la elementul material al infracţiunii, ci la subiectul activ al infracţiunii. Or, în cazul Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea s-a referit la elementul material al infracţiunii.6. De asemenea apreciază că nu poate fi primită nici critica referitoare la expresia „a îndeplini pentru aceasta vreo însărcinare“. Arată că în Codul penal sunt reglementate infracţiuni, de exemplu abuzul în serviciu sau neglijenţa în serviciu, care au ca element material expresia „a îndeplini un act“. Având în vedere că acest element material a fost considerat previzibil şi constatat ca fiind constituţional, apreciază că un text care circumstanţiază acest element material, şi arată cazurile concrete în care el este aplicabil, este, în mod evident, previzibil.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:7. Prin Încheierea din 11 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 501/36/2016, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art. 253^1 alin. (1) din Codul penal din 1969 şi art. 301 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Virgil Lungu, într-o cauză penală.8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, Decizia nr. 52 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 24 martie 2016. Susţine că şi pentru infracţiunile asimilate celor de corupţie ar trebui reglementate aceleaşi cerinţe în ceea ce priveşte folosul necuvenit. Apreciază că un argument în acest sens reiese din compararea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu titlul IV din Legea nr. 161/2003. „Dacă pentru existenţa unui conflict de interese de natură disciplinară sau administrativă se impune dovedirea unui folos material concret, dobândit de către persoana aflată în conflict de interese, atunci aceeaşi cerinţă se impune şi în ceea ce priveşte fapta penală“. Astfel, sintagma „dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit“, cuprinsă în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, este vădit neconstituţională, neasigurând cerinţele de calitate impuse de norma fundamentală.9. În continuare, apreciază că sintagma „are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat“, cuprinsă în art. 11 din Legea nr. 78/2000, trebuie interpretată în sensul că „are atribuţii de serviciu prevăzute în lege sau ordonanţe de Guvern de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat“. Susţine, totodată, că noţiunea de „a îndeplini pentru aceasta vreo însărcinare“ este una complet neclară, improprie cerinţelor de tehnică legislativă specifice unei incriminări penale.
    10. În final, citând din doctrină, susţine că nu numai varianta specială a conflictului de interese incriminată de art. 11 din Legea nr. 78/2000 este criticabilă din perspectiva neconstituţionalităţii, ci şi varianta de bază, consacrată de art. 301 din Codul penal şi de art. 253^1 alin. (1) din Codul penal din 1969.11. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie arată că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile de admisibilitate.12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.13. Guvernul arată că incriminarea faptei prevăzute la art. 301 din Codul penal şi la art. 253^1 din Codul penal din 1969 s-a realizat în anul 2006, prin art. I pct. 61 din Legea nr. 278/2006, scopul urmărit prin reglementarea infracţiunii de conflict de interese fiind acela de a crea premisele legale desfăşurării activităţilor de serviciu într-un cadru de imparţialitate şi integritate a exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice, incriminarea faptei având un rol disuasiv pentru persoanele care ocupă astfel de funcţii în ceea ce priveşte obţinerea de foloase materiale pentru sine sau pentru subiectele de drept enumerate de textul de lege. Această cerinţă este apreciată ca fiind esenţială pentru derularea normală a relaţiilor sociale referitoare la activitatea funcţionarilor publici, întrucât asigură încrederea cetăţenilor în autorităţile şi instituţiile statului. De asemenea, Guvernul susţine că textul actual al infracţiunii este în acord cu Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004. În continuare, referitor la cerinţele de claritate şi previzibilitate, Guvernul invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, concretizată, de exemplu, prin Decizia nr. 146 din 12 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 18 mai 2015, şi Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012. Totodată, invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României.14. Susţine că art. 301 din Codul penal şi cel al art. 11 din Legea nr. 78/2000 se referă la reguli de îndeplinire a atribuţiilor funcţionarilor publici, enumerând în mod clar şi distinct categoriile de persoane avute în vedere şi actele interzise, neputându-se susţine în mod rezonabil că destinatarul normei juridice nu cunoaşte înţelesul noţiunilor folosite. Sintagma „de a îndeplini vreo însărcinare“ nu este de natură a afecta previzibilitatea normei penale, fiind de aşteptat ca orice destinatar al acesteia să cunoască înţelesul sintagmei şi să îşi poată adapta conduita exigenţelor legii. Aceasta cu atât mai mult cu cât norma penală se adresează unei categorii determinate de persoane, care, prin natura funcţiei lor, au datoria de a se supune unor rigori mai stricte ale profesiei şi de a cunoaşte în detaliu legea care le reglementează drepturile şi obligaţiile profesionale. De asemenea, întregul conţinut al normelor de incriminare are o redactare clară, accesibilă destinatarilor normei şi previzibilă. În ceea ce priveşte neintroducerea în cuprinsul normei de incriminare a condiţiei ca foloasele materiale să fie necuvenite, aceasta nu încalcă principiile constituţionale analizate, având în vedere faptul că incriminarea conflictului de interese din cadrul art. 11 din Legea nr. 78/2000 urmăreşte sancţionarea situaţiilor în care poate fi afectată exercitarea imparţială a sarcinilor de serviciu ale unui funcţionar public cu atribuţii de supraveghere, control, reorganizare sau lichidare a unui operator economic privat, şi nu a acelora de încălcare a normelor legale ce garantează corecta obţinere a unor foloase materiale. Având în vedere aceste aspecte, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.15. Avocatul Poporului arată că dispoziţiile art. 301 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 253^1 alin. (1) din Codul penal din 1969 întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate pe care un act normativ trebuie să le îndeplinească. Întrucât normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte, dispoziţiile art. 253^1 din Codul penal din 1969 trebuie corelate cu cele ale art. 145 şi art. 147 din acelaşi act normativ, iar prevederile art. 301 din Codul penal trebuie corelate cu cele ale art. 175 din acelaşi act normativ. Interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă a procesului de aplicare a legii. În ceea ce priveşte prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 apreciază că acestea sunt constituţionale, textul legal descriind toate elementele de natură să caracterizeze actul ilicit, iar sintagmele criticate de autorul excepţiei nu necesită o clarificare suplimentară din partea legiuitorului, acestea urmând să fie interpretate în concret de instanţa de judecată. Ca atare, Avocatul Poporului apreciază că există suficiente repere doctrinare şi jurisprudenţiale pentru a se putea susţine că textele legale criticate sunt clare şi previzibile. În concluzie, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.16.
    Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art. 253^1 alin. (1) din Codul penal din 1969 şi art. 301 alin. (1) din Codul penal. Legea nr. 78/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. Dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 au fost modificate prin art. 79 pct. 7 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Dispoziţiile art. 301 din Codul penal au fost modificate prin articolul unic pct. 1 din Legea nr. 193/2017 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 25 iulie 2017. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:– Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000: „Fapta persoanei care, având sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat, îndeplineşte pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori înlesneşte efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare ori participă cu capital la un asemenea operator economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.“;– Art. 253^1 alin. (1) din Codul penal din 1969: „Fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durată maximă.“;– Art. 301 din Codul penal: „(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obţinut un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o perioadă de 3 ani.“
    19. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, art. 73 alin. (3) lit. h) referitor la categoriile de legi, art. 124 alin. (1) şi alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei. De asemenea sunt invocate dispoziţiile art. 6 şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cele ale art. 49 alin. (1) teza întâi din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (2) se realizează având în vedere momentul ridicării excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti. Aşa fiind, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, urmând să analizeze dispoziţiile criticate prin raportare la prevederile constituţionale invocate.21. În continuare, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. Totodată, Curtea a constatat că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014). Astfel, Curtea recunoaşte că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Curtea a constatat că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. În acest sens, Curtea a statuat că legiuitorul trebuie să dozeze folosirea mijloacelor penale în funcţie de valoarea socială ocrotită, Curtea putând cenzura opţiunea legiuitorului numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 66, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016).22. În acest context, Curtea observă că legiuitorul a incriminat fapta persoanei care, având sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat, îndeplineşte pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori înlesneşte efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare ori participă cu capital la un asemenea operator economic, dacă fapta este de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit.23. Astfel, realizarea efectivă a unor foloase necuvenite nu este o condiţie pentru existenţa infracţiunii examinate, deoarece fapta trebuie să fie numai de natură a-i aduce subiectului activ al infracţiunii, în mod direct sau indirect, foloase necuvenite. Condiţia ce trebuie îndeplinită, condiţie ce se adaugă elementului material al infracţiunii pentru a întregi latura obiectivă, este ca fapta să fie de natură a-i aduce direct sau indirect un folos necuvenit.24. Curtea constată că folosirea de către legiuitor a sintagmei „de natură“ în cadrul reglementării infracţiunii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 78/2000 intră în marja de apreciere a acestuia, care în contextul politicii penale a statului a considerat-o oportună, fără ca în acest fel să se realizeze vreo încălcare a prevederilor constituţionale invocate. De altfel, sintagma „de natură“ este utilizată de legiuitor şi în reglementarea altor infracţiuni, spre exemplu art. 227 din Codul penal referitor la divulgarea secretului profesional sau art. 255 din acelaşi act normativ referitor la distrugerea din culpă.25. În continuare, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută nici critica ce rezultă din compararea conţinutului constitutiv al infracţiunii reglementate de art. 11 din Legea nr. 78/2000 cu cele ale infracţiunilor reglementate de art. 2531 alin. (1) din Codul penal din 1969 şi art. 301 alin. (1) din Codul penal.
    26. Curtea a statuat că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei (Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 15 octombrie 2017, paragraful 18).27. De altfel, dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 78/2000 sunt norme juridice penale complete (unitare), în structura acestora putând fi identificate atât dispoziţia, cât şi sancţiunea. Astfel, analiza existenţei infracţiunii în forma consumată ori în cea tentată nu presupune coroborarea acestor norme cu alte dispoziţii de drept penal prin care sunt reglementate variante-tip ale acestor infracţiuni.28. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia, similar Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, sintagma „are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat“, cuprinsă în art. 11 din Legea nr. 78/2000, trebuie interpretată în sensul că „are atribuţii de serviciu prevăzute în lege sau ordonanţe de Guvern de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat“, Curtea apreciază că nici aceasta nu poate fi reţinută.29. Astfel, Curtea observă că, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, a statuat că neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie să se raporteze la atribuţii de serviciu prevăzute în acte normative cu putere de lege. Curtea a reţinut că, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, neîndeplinirea unui act şi îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu. Infracţiunea de abuz în serviciu, fiind una de rezultat, se consumă în momentul producerii unei pagube sau a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea prin încălcarea legii a unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale subiectului activ.30. Spre deosebire de infracţiunea de abuz în serviciu, Curtea observă că elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 78/2000 constă în fapta: de a îndeplini o însărcinare; de a intermedia efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare; de a înlesni efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare; de a participa cu capital.31. Curtea reţine că referirea la „sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat“ tinde la conturarea sferei subiectului activ al infracţiunii. Astfel, deşi norma de incriminare nu prevede expres, subiectul activ al infracţiunii este calificat, deoarece nu poate avea această calitate decât o persoană care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un agent economic privat, de a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital la un asemenea agent economic. De exemplu, un lichidator judiciar.32.
    Astfel, Curtea constată că, din perspectiva realizării elementului material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 78/2000, nu prezintă relevanţă dacă stabilirea atribuţiilor persoanei care are sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat se realizează prin dispoziţii legislative de nivel primar sau prin cele de nivel secundar.
    33. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 253^1 alin. (1) din Codul penal din 1969 şi ale art. 301 alin. (1) din Codul penal, Curtea observă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate s-a limitat la a aprecia că aceste dispoziţii sunt lipsite de claritate şi previzibilitate.34. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 88 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 3 iunie 2016, analizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de conflict de interese, a constatat că dispoziţiile criticate sunt clare, previzibile şi predictibile. Curtea a observat că obiectul juridic special al infracţiunii de conflict de interese este reprezentat de relaţiile sociale a căror naştere, dezvoltare şi desfăşurare sunt posibile numai prin îndeplinirea cu corectitudine, de către funcţionarii publici, a îndatoririlor de serviciu, ceea ce presupune respectarea de către aceştia a principiilor legalităţii, imparţialităţii, obiectivităţii, integrităţii, transparenţei, deciziei şi supremaţiei interesului public.35. Totodată, Curtea a reţinut că infracţiunea de conflict de interese este o infracţiune de serviciu, care presupune un pericol concret, deoarece nu este suficient ca funcţionarul să îndeplinească un act, ci trebuie ca acel act să fi produs direct sau indirect un folos material/patrimonial pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură. Interesul public lezat prin săvârşirea faptei este reprezentat de interesul general al societăţii ca persoanele care deţin funcţii publice să ia, în îndeplinirea atribuţiilor lor de serviciu, decizii imparţiale şi legitime. Astfel îndeplinirea de către persoana care deţine o funcţie publică a atribuţiilor sale fără obiectivitate şi fără respectarea principiilor imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi a supremaţiei interesului public are ca efect direct prejudicierea interesului public, afectând încrederea cetăţenilor în instituţiile statului, fără a fi necesară specificarea în textul incriminator că fapta constituie infracţiune numai dacă interesele publice au fost lezate. Conflictul de interese nu poate presupune doar obţinerea unor foloase materiale necuvenite, ci obţinerea oricărui tip de folos, întrucât incriminarea nu urmăreşte sancţionarea unor situaţii în care sunt încălcate normele legale care conferă temei şi justificare obţinerii unor foloase materiale, ci a situaţiilor în care exercitarea imparţială a atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public ar putea fi afectată.36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Virgil Lungu în Dosarul nr. 501/36/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art. 253^1 alin. (1) din Codul penal din 1969 şi art. 301 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 6 decembrie 2018.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Daniela Ramona Mariţiu
    -----