Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (25.03.2019), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 714 din 20 noiembrie 2018referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 161 din 28 februarie 2019Data intrării în vigoare 28-02-2019


    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ştefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Simina Popescu-Marin- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Ministerul Afacerilor Interne în Dosarul nr. 1.776/101/2015* al Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 366D/2017.2.
    La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care precizează că stabilirea condiţiilor de exercitare a căilor de atac, inclusiv în materia contenciosului administrativ, este atributul exclusiv al legiuitorului şi că prevederile de lege criticate nu impun condiţii diferite privind invocarea excepţiei de nelegalitate de către instanţa judecătorească sau de părţi.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din 25 ianuarie 2017 pronunţată în Dosarul nr. 1.776/101/2015*, Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.5. Excepţia a fost ridicată de Ministerul Afacerilor Interne într-o cauză având ca obiect obligarea Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Timişoara la plata contravalorii orelor lucrate în zilele de repaus săptămânal şi în zilele libere.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt lipsite de claritate şi previzibilitate, deoarece presupun două modalităţi prin care poate fi invocată excepţia de nelegalitate a unui act administrativ unilateral: de către o instanţă sau de către partea interesată, fără ca legiuitorul să determine conduita pe care trebuie să o adopte judecătorul odată cu invocarea din oficiu. Astfel, dacă instanţa invocă din oficiu excepţia de nelegalitate a unui act administrativ, textul criticat nu impune condiţiile în care aceasta ar fi admisibilă, respectiv necesitatea motivării, sub aspectul existenţei unei legături între fondul pricinii şi incidentul procesual. Or, spre deosebire de situaţia în care controlul judecătoresc se realizează din oficiu, în cazul în care una dintre părţi invocă excepţia de nelegalitate, legiuitorul a descris în mod concret conduita pe care înţelege să o impună. Ca atare, prin invocarea excepţiei de nelegalitate de către instanţă, în măsura în care aceasta nu este ţinută să o motiveze, rezultă că temeiurile de fapt şi de drept ale acesteia, cunoscute doar de judecător, ar putea sau nu să fie împărtăşite de părţi.7. De asemenea, autorul excepţiei apreciază că, în cazul în care sintagma „din oficiu“ nu presupune şi obligaţia instanţei judecătoreşti de a-şi motiva, în fapt şi în drept, excepţia de nelegalitate invocată, se încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece, în absenţa unei motivări corespunzătoare, partea interesată se află în imposibilitatea de a-şi argumenta poziţia procesuală, cu consecinţe directe în soluţia ce urmează a se pronunţa.
    8. Referitor la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, autorul excepţiei arată că legiuitorul a prevăzut în norma legală criticată că instanţa competentă se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, fără a preciza însă condiţiile în care aceasta poate distinge între cele două variante. În opinia autorului excepţiei, judecătorul este obligat să stabilească, prin hotărârile pronunţate şi în afara cadrului legal, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate cu care a fost învestit, contrar art. 1 alin. (4) din Constituţie.9. În final, susţine că părţile nu cunosc modalitatea în care pot ataca cu recurs hotărârea, ceea ce face ca accesul lor la justiţie, pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege, să fie limitat. Mai mult, în condiţiile în care excepţia de nelegalitate este invocată într-o cale de atac şi este soluţionată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, art. 129 din Constituţie este golit de conţinut şi creează o situaţie de inegalitate juridică, de discriminare evidentă, în cadrul aceleiaşi categorii de justiţiabili, de natură să determine o judecată inechitabilă.10. Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal consideră că prevederile legale ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu sunt de natură să contravină art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 53 alin. (2) teza finală şi nici art. 129 din Constituţie. Textul alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu distinge între situaţia în care excepţia ar fi invocată din oficiu de instanţă şi cea în care este invocată de către partea din proces şi nu impune conduite diferenţiate, inechitabile în raport cu titularul excepţiei, de natură a pune partea într-o situaţie de inferioritate. Indiferent că excepţia este invocată din oficiu sau de parte, procedura permite părţilor expunerea punctelor de vedere în contradictoriu şi citarea emitentului actului administrativ individual. În toate cazurile, excepţia se invocă prin precizarea în concret a dispoziţiilor din actul normativ cu forţă juridică superioară, în raport cu care urmează a se cerceta legalitatea, astfel încât părţile sunt în măsură a-şi concentra argumentele la aceste considerente.11. Totodată, alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 554/2004 trebuie privit în coroborare şi succesiune logică cu alin. (1) al aceluiaşi articol. Din moment ce excepţia de nelegalitate, ca mijloc de apărare, poate fi invocată oricând, adică atât în faţa primei instanţe, cât şi în recurs, în mod corelativ, alin. (2) se referă la situaţia pronunţării de către instanţa fondului, prin încheiere interlocutorie, ce se atacă o dată cu fondul, şi, respectiv, prin hotărâre, de către instanţa de recurs. Art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu contravine nici art. 129 din Constituţie, întrucât textul constituţional se referă la exercitarea căilor de atac în condiţiile legii. Revine astfel legiuitorului misiunea de a reglementa procedura şi căile de atac; or, pentru excepţiile absolute ce pot fi invocate în calea de atac a recursului direct, soluţia urmează calea de atac a hotărârii asupra fondului, fiind definitivă.12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.13. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că nu poate fi primită critica referitoare la lipsa de claritate şi previzibilitate a dispoziţiilor legale criticate, deoarece, potrivit regulii prevăzute de art. 224 din Codul de procedură civilă, aplicabilă şi în materia contenciosului administrativ, „Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu“. În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, fără însă ca norma juridică să precizeze condiţiile în care instanţa poate distinge între cele două variante, arată că, în conformitate cu prevederile art. 235 din Codul de procedură civilă, încheierile interlocutorii sunt acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase. Încheierile interlocutorii conţin soluţionări parţiale ale unor aspecte ale litigiului, care leagă instanţa, aceasta nemaiputând reveni asupra celor hotărâte. Judecătorul fondului are libertatea să aprecieze, în interesul bunei administrări a justiţiei şi în funcţie de elementele de la dosarul cauzei, asupra modului de soluţionare a excepţiei de nelegalitate, fie prin încheiere interlocutorie, atunci când situaţia de fapt şi de drept este clar determinată şi confirmată, fie prin hotărârea finală, atunci când pentru soluţionarea excepţiei este nevoie de administrarea aceloraşi dovezi ca şi pentru soluţionarea fondului. Mai mult, critica formulată vizează strict aspecte procedurale, pe care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul este îndreptăţit să le reglementeze, modalitatea de reglementare nefiind de natură să restricţioneze accesul liber la justiţie, să afecteze dreptul la apărare ori să creeze discriminări între diferite categorii de persoane.14. În fine, referitor la critica privind încălcarea prevederilor art. 129 şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, arată că, în conformitate cu art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calea de atac specifică în materia contenciosului administrativ este recursul, textul de lege stabilind că „Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare“. Aşadar, părţile au un reper sigur în ceea ce priveşte momentul de la care curge termenul de contestare a hotărârii pronunţate în primă instanţă, inclusiv a soluţiei date excepţiei de nelegalitate. În mod evident însă hotărârea prin care instanţa de recurs soluţionează excepţia de nelegalitate invocată în faţa sa nu poate fi atacată cu recurs, întrucât s-ar deschide calea recursului la recurs, o astfel de soluţie în actualul sistem al procedurii civile române nefiind admisă.
    15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: (1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.
    18. În opinia autorului excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16, privind egalitatea în faţa legii, art. 21 alin. (1) şi (3), referitor la accesul liber la justiţie, art. 53 alin. (2) teza finală, privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, şi în art. 129, privind folosirea căilor de atac.19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate exercitat prin prisma unor critici similare celor formulate în prezenta cauză (a se vedea Decizia nr. 111 din 8 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 564 din 5 iulie 2018). Cu acel prilej, Curtea a constatat netemeinicia criticii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, formulată din perspectiva unei lipse de claritate şi previzibilitate, în situaţia invocării excepţiei de nelegalitate de către instanţă din oficiu. Curtea a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 reglementează instituţia excepţiei de nelegalitate şi procedura specifică acesteia. Astfel, potrivit dispoziţiilor de lege supuse controlului de constituţionalitate, excepţia de nelegalitate are ca obiect numai actele administrative cu caracter individual, poate fi invocată atât în faţa instanţei de fond, cât şi în căile de atac, de către partea interesată sau de către instanţa judecătorească din oficiu; soluţionarea litigiului pe fond trebuie să depindă de actul administrativ cu caracter individual ce face obiectul excepţiei şi, potrivit alin. (3) al art. 4 din Legea nr. 554/2004, în cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.20. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că ideea pe care se întemeiază instituţia „excepţiei de nelegalitate“ se numără printre acele constante ale dreptului care au disciplinat gândirea juridică a sistemului de drept romano-germanic şi a fost consacrată prin maxima quae temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum, a cărei semnificaţie este că cele ce sunt vremelnice pentru o acţiune juridică sunt permanente pentru constituirea excepţiei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008). De asemenea, prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că excepţia de nelegalitate se constituie într-un mijloc eficient de apărare, justificat de înseşi exigenţele unui proces echitabil.21. Legea nr. 554/2004, prin art. 28 alin. (1), stabileşte că dispoziţiile sale se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.22. În aceste condiţii, Curtea a constatat netemeinicia criticii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, formulată din perspectiva unei lipse de claritate şi previzibilitate, în situaţia invocării excepţiei de nelegalitate de către instanţă din oficiu, din perspectiva argumentelor ce vor fi prezentate. Astfel, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „Discutarea cererilor şi excepţiilor“, statuează că instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu.23. Potrivit art. 14 alin. (4)-(6) din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „Contradictorialitatea“, părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate şi îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.24. Referitor la contradictorialitate, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragrafele 35-37, şi Decizia nr. 394 din 13 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 2 octombrie 2017, paragraful 19, Curtea a reţinut că acest concept este definit ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea a observat că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil.
    25. Prin urmare, legea procesuală civilă, care completează dispoziţiile Legii nr. 554/2004, prevede obligaţia instanţelor judecătoreşti de a pune în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, inclusiv excepţia de nelegalitate, şi împrejurările de fapt sau temeiurile de drept invocate, inclusiv pe cele invocate din oficiu de către instanţă, în aşa fel încât părţile să îşi poată face apărarea în cunoştinţă de cauză. Ca atare, invocarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual de către instanţa judecătorească, din oficiu, nu lipseşte de claritate şi previzibilitate dispoziţia cuprinsă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ci asigură dreptul la un proces echitabil, întrucât este pusă în discuţia părţilor, aşa încât acestea să îşi poată formula apărările în cunoştinţă de cauză.26. Referitor la dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, autorul excepţiei arată că legiuitorul a prevăzut în textul de lege criticat că instanţa competentă se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, fără a preciza însă condiţiile în care aceasta poate distinge între cele două variante. În opinia autorului excepţiei, contrar art. 1 alin. (4) din Constituţie, judecătorul este obligat să stabilească, prin hotărârile pronunţate şi în afara cadrului legal, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra excepţiei de nelegalitate cu care a fost învestit.27. Faţă de această susţinere, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 235 teza a doua din Codul de procedură civilă, încheierile interlocutorii sunt acele încheieri prin care, fără a se hotărî fondul procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.28. Curtea, prin Decizia nr. 241 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 13 iunie 2005, a statuat că, prin interpretarea şi aplicarea de către instanţă a textelor de lege nu se realizează un „transfer“ de competenţă din sfera puterii legislative în sfera puterii executive şi judecătoreşti. Aşadar, în interesul bunei administrări a justiţiei, judecătorul cauzei poate aprecia asupra modului în care va soluţiona excepţia de nelegalitate, fie prin încheiere interlocutorie, atunci când situaţia de fapt şi de drept este clar determinată, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, atunci când pentru soluţionarea excepţiei sunt administrate aceleaşi dovezi ca şi cele pentru soluţionarea fondului cauzei.29. De altfel, Curtea a reţinut că, prin critica formulată de autorul excepţiei, sunt vizate aspecte ce ţin de procedura de judecată, pe care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are competenţa de a o stabili, în aşa fel încât să nu afecteze accesul liber la justiţie, dreptul la apărare ori să creeze discriminări între diferite categorii de persoane.30. Cât priveşte critica potrivit căreia părţile nu cunosc modalitatea în care pot ataca cu recurs hotărârea, ceea ce face ca accesul lor la justiţie, pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege, să fie limitat, Curtea a reţinut că, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.31.
    Curtea nu a reţinut nici critica potrivit căreia invocarea excepţiei de nelegalitate în calea de atac şi soluţionarea acesteia printr-o hotărâre judecătorească definitivă goleşte de conţinut norma constituţională prevăzută de art. 129 privind folosirea căilor de atac. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că legiuitorul are îndreptăţirea constituţională de a considera materia contenciosului administrativ ca fiind una aparte, cu reguli specifice, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea căilor de atac. De asemenea, Curtea a observat că, în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun, unde hotărârile pronunţate în prima instanţă pot fi atacate cu apel, cu toate consecinţele care decurg din aceasta, [...] potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menţinerea căii de atac a recursului, şi nu pentru înlocuirea acestuia cu calea de atac a apelului. În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele, pe calea recursului.
    32. Aşadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanţe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 6 februarie 2015, paragraful 23, sau Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 46).33. De asemenea, prin Decizia nr. 679 din 5 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 16 iunie 2009, şi Decizia nr. 549 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 9 iunie 2008, referitoare la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu denumirea marginală „Recursul“, instanţa de control constituţional a reţinut că dispoziţiile art. 129 din Constituţie conţin precizarea esenţială potrivit căreia hotărârile instanţelor pot fi atacate, de Ministerul Public sau de părţile interesate, în condiţiile legii. În plus, art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală oferă legiuitorului dreptul de a legifera cu privire la acest aspect; de aici se desprinde concluzia că nimic nu împiedică edictarea unei soluţii legislative ca cea cuprinsă în textul de lege criticat. De altfel, această opţiune a legiuitorului a fost impusă de exigenţa soluţionării cu celeritate a procesului dedus judecăţii, aceasta fiind una dintre caracteristicile acţiunii în contencios administrativ.34. De altfel, prin Decizia nr. 36 din 7 noiembrie 2016 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 7 februarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj - Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.225/117/2014* şi, în consecinţă, a stabilit că „dispoziţiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, permit invocarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, direct în recurs“. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că lipsa unei căi de atac împotriva hotărârii prin care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate, în situaţia în care excepţia de nelegalitate a fost ridicată pentru prima dată în recurs, nu reprezintă un impediment pentru invocarea acesteia direct, în calea de atac a recursului. De asemenea, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1.682 din 17 decembrie 2009, s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 554/2004, în forma nemodificată prin Legea nr. 76/2012, respingând ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate. S-a reţinut că invocarea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ cu caracter individual, în timpul soluţionării litigiului ajuns deja în recurs, nu pune probleme de constituţionalitate, deoarece partea interesată are dreptul de a introduce o acţiune directă prin care să solicite verificarea legalităţii actului administrativ respectiv, cu suspendarea consecutivă a soluţionării litigiului principal. Raţionamentul este asemănător şi în cazul noii reglementări, când excepţia de nelegalitate este soluţionată chiar de către instanţa de recurs, aceasta pronunţându-se mai întâi asupra excepţiei de nelegalitate a actului administrativ individual, după care va soluţiona fondul litigiului.35. În raport cu aceste considerente, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 53 din Constituţie nu au incidenţă în cauză.36. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia pronunţată de Curte prin Decizia nr. 111 din 8 martie 2018, precitată, precum şi considerentele care au fundamentat-o sunt valabile şi în prezenta cauză.37. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ministerul Afacerilor Interne în Dosarul nr. 1.776/101/2015* al Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 20 noiembrie 2018.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Simina Popescu-Marin
    ----