Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (18.02.2019), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA Nr. 859 din 18 decembrie 2018 nr. 859 din 18 decembrie 2018referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 94 din 6 februarie 2019Data intrării în vigoare 06-02-2019


    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ştefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia-Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Oana Cristina Puică- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Nicolae Hriţiuc în Dosarul nr. 2.308/307/2016 al Judecătoriei Gherla şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 66D/2017.2.
    La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 811D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, excepţie ridicată de Alexandru Nicolae Ghiban în Dosarul nr. 16.516/299/2016 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. 4. La apelul nominal răspunde personal autorul excepţiei. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 66D/2017 şi nr. 811D/2017, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. Autorul excepţiei Alexandru Nicolae Ghiban arată că este de acord cu conexarea dosarelor. De asemenea, reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile pentru conexarea cauzelor. Astfel, Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 811D/2017 la Dosarul nr. 66D/2017, care este primul înregistrat.6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia. În acest sens, susţine că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 încalcă prevederile constituţionale privind separaţia şi echilibrul puterilor, aplicarea legii penale mai favorabile şi egalitatea în drepturi, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal. Consideră că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 creează discriminare între inculpaţii judecaţi pentru săvârşirea de infracţiuni concurente, după cum acestea au fost săvârşite integral sub imperiul Codului penal din 1969, respectiv o parte dintre infracţiuni au fost comise ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal, având în vedere tratamentul sancţionator diferit al concursului de infracţiuni sub cele două legi penale succesive. Astfel, arată că, în temeiul Codului penal actual, pedeapsa rezultantă - aplicată în cazul concursului de infracţiuni - poate tinde cu uşurinţă spre maximul general al pedepsei închisorii, de 30 de ani, ceea ce reprezintă o tortură psihică atât pentru persoana condamnată, cât şi pentru membrii familiei acesteia.7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 711 din 27 octombrie 2015, nr. 822 din 3 decembrie 2015, nr. 210 din 12 aprilie 2016, nr. 256 din 5 mai 2016 şi nr. 740 din 23 noiembrie 2017.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:
    8. Prin Încheierea din 20 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.308/307/2016, Judecătoria Gherla a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Nicolae Hriţiuc cu ocazia soluţionării unei cereri privind contopirea unor pedepse pronunţate prin hotărâri definitive pentru săvârşirea mai multor infracţiuni aflate în concurs, dintre care unele au fost comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, iar altele ulterior acestei date.9. Prin Încheierea din 1 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 16.516/299/2016, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Alexandru Nicolae Ghiban cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind săvârşirea mai multor infracţiuni aflate în concurs, dintre care unele au fost comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, iar altele ulterior acestei date.10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia Nicolae Hriţiuc susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei şi ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, arată că principiul individualizării sancţiunilor de drept penal, recunoscut de către toate legislaţiile statelor de drept, consacră regula că orice sancţiune, pentru a-şi atinge scopul preventiv-educativ, trebuie să fie strict individualizată, ceea ce înseamnă adaptarea ei cantitativă şi calitativă în raport cu natura şi gradul de pericol social al faptei şi de persoana făptuitorului. Pentru a se putea aplica acest principiu, sancţiunile de drept penal trebuie să fie adaptabile, atât din punctul de vedere al cuantumului, cât şi al calităţii, adică să poată fi proporţionalizate în raport cu fapta şi cu persoana făptuitorului. Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate, minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului. În raport cu aceste cerinţe ale individualizării legale, dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care prevăd aplicarea obligatorie de către judecător a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite în cazul concursului de infracţiuni, sunt contrare prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituţie, întrucât judecătorul este lipsit de dreptul şi obligaţia sa de a proceda la proporţionalizarea judiciară a pedepsei rezultante, ceea ce încalcă principiul constituţional al individualizării sancţiunilor de drept penal. Practic, în cazul concursului de infracţiuni, după prima etapă, în care judecătorul individualizează pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă, în cea de-a doua etapă, în care trebuie să se proporţionalizeze pedeapsa rezultantă, judecătorul devine un simplu instrument, un executant automat al aplicării unui spor prestabilit, obligatoriu, egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite în prima etapă, ceea ce contravine principiului general al separaţiei puterilor în stat, prin aceea că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, instituite de legiuitor, reprezintă o imixtiune a puterii legislative în domeniul puterii judecătoreşti. 11. Referitor la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, autorii excepţiei consideră că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, ale art. 15 alin. (2) privind aplicarea legii penale mai favorabile, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, precum şi prevederile art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Consideră că dispoziţiile de lege criticate creează discriminare între inculpaţii judecaţi pentru săvârşirea de infracţiuni concurente, după cum acestea au fost săvârşite integral sub imperiul Codului penal din 1969, respectiv o parte dintre infracţiuni au fost comise ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal.12. Judecătoria Gherla apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât două din cele trei fapte comise de autorul excepţiei au fost săvârşite sub imperiul legii penale noi, astfel că normele criticate erau în vigoare, fiind prezumate în mod absolut că erau cunoscute. Dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu contravin nici prevederilor art. 21 alin. (3) şi nici celor ale art. 23 alin. (12) din Constituţie, deoarece autorul excepţiei a beneficiat de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi nu i-a fost aplicată o pedeapsă în alte limite decât cele stabilite de o lege previzibilă şi accesibilă. De asemenea, textele de lege care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu încalcă nici prevederile art. 53 alin. (2) din Constituţie, întrucât agravarea obligatorie a răspunderii penale în caz de concurs de infracţiuni urmăreşte un scop legitim, acela de a asigura respectarea ordinii publice, pusă în pericol de o practică judiciară mult prea îngăduitoare în materie, care, de cele mai multe ori, lăsa nesancţionate o multitudine de fapte penale din cadrul unui concurs de infracţiuni, prin neaplicarea unui spor de pedeapsă. Măsura este, aşadar, necesară într-o societate democratică şi proporţională cu situaţia care a generat-o.13. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere principiului egalităţii în drepturi, întrucât autorul excepţiei se referă la persoane aflate într-o situaţie diferită, şi anume la cele care au săvârşit infracţiuni concurente înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal. De asemenea, consideră că modul în care legiuitorul a ales să sancţioneze pluralitatea de infracţiuni constituie un element de politică penală. În acest sens, în expunerea de motive a noului Cod penal, se menţionează că sancţionarea mai drastică a concursului de infracţiuni este necesară în condiţiile în care limitele maxime ale pedepselor au fost mult diminuate. 14. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    15. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că, potrivit prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, prin lege organică se reglementează „infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora“, revenind legiuitorului rolul de a stabili conţinutul concursului de infracţiuni şi tratamentul sancţionator aplicabil acestuia. În ceea ce priveşte critica referitoare la privarea judecătorului de rolul său constituţional de a interpreta şi aplica legea, consideră că alegerea uneia sau alteia dintre soluţiile consacrate în diversele sisteme de drept - cumulul aritmetic, cumulul juridic, absorbţia, sporul obligatoriu, sporul facultativ etc. - reprezintă o opţiune de politică legislativă, ce constituie atributul exclusiv al legiuitorului. În acest cadru, instanţa dispune de marja de apreciere necesară şi de posibilitatea de individualizare a pedepselor pentru fiecare caz cu ocazia stabilirii pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă. Referitor la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, arată că acestea stabilesc tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni în cazul succesiunii de legi penale în timp. Atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, modalitatea de calculare a pedepsei finale este cea prevăzută de legea nouă, deoarece sub imperiul acesteia s-a desăvârşit configuraţia concursului de infracţiuni. Totodată, infractorul, săvârşind o infracţiune şi sub imperiul legii noi, a înţeles să o încalce şi pe aceasta, urmând să suporte consecinţele care decurg din acest fapt. 16. Avocatul Poporului arată că îşi menţine punctul de vedere reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 337 din 24 mai 2016, nr. 545 din 12 iulie 2016 şi nr. 775 din 15 decembrie 2016, în sensul că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale.17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012. Textele de lege criticate au următorul cuprins:– Art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal: „În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;“;
    – Art. 10 din Legea nr. 187/2012: „Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.“
    20. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale, ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, precum şi prevederile art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare.22. Astfel, prin Decizia nr. 740 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 21 martie 2018, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, reţinând că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal reglementează în materia sancţionării concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, stabilind tratamentul penal al concursului de infracţiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Aşadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării. De asemenea, Curtea a reţinut că, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal nu aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) cu privire la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. Referitor la pretinsa încălcare de către dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal a cerinţelor art. 53 alin. (2) din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, întrucât prevederile constituţionale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu s-a constatat (paragrafele 38 şi 39).23. De asemenea, prin Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 2 noiembrie 2018, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracţiuni „în condiţiile şi în temeiul legii“, potrivit prevederilor art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanţie împotriva unei eventuale ingerinţe arbitrare a judecătorului în ceea ce priveşte libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Aşadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, pedeapsa se reduce corespunzător (paragraful 17).24. Referitor la dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012, prin Decizia nr. 740 din 23 noiembrie 2017, mai sus citată, Curtea a reţinut că, în baza normei criticate, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. Cu alte cuvinte, dacă cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, se va aplica legea penală mai favorabilă numai la individualizarea pedepsei pentru infracţiunile comise sub legea veche, iar tratamentul sancţionator al concursului va fi, în mod obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal, chiar dacă este mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit configuraţia concursului. Prin reglementarea art. 10 din Legea nr. 187/2012, legiuitorul a urmărit să evite controversele doctrinare apărute în momentul intrării în vigoare a Codului penal din 1969, aşa încât a consacrat explicit soluţia majoritară conturată în practica acelei perioade, conform căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă. Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 ar rezulta că tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni s-ar putea aplica potrivit Codului penal din 1969 sau noului Cod penal atunci când toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969. Cu alte cuvinte, s-ar putea susţine că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 consacră, implicit, teza aplicării legii penale mai favorabile în funcţie de instituţii autonome. În această ipoteză, jurisprudenţa apărută după intrarea în vigoare a noului Cod penal a fost majoritară în a considera concursul de infracţiuni ca fiind o instituţie autonomă. Legea penală mai favorabilă se determină prin raportare la fiecare instituţie care se aplică în mod autonom, astfel că, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una dintre legi, care este mai favorabilă, aceasta nu excludea aplicarea dispoziţiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai favorabile. S-a arătat că, de pildă, concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii juridico-penale (ca şi prescripţia, suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau după cea anterioară. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, s-a statuat însă că „dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile“, aşa încât determinarea legii penale mai favorabile în cazul concursului de infracţiuni va depinde de încadrarea juridică dată infracţiunilor concurente (paragraful 40).
    25. În continuare, prin Decizia nr. 740 din 23 noiembrie 2017, citată anterior, Curtea a reţinut că, aparent, art. 10 din Legea nr. 187/2012 instituie, prin voinţa legiuitorului, o lex tertia, permiţând, în privinţa tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, aplicarea unei alte legi decât cele aplicate pentru majoritatea infracţiunilor componente ale pluralităţii. Curtea a constatat însă că art. 10 din Legea nr. 187/2012 reglementează tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni care şi-a desăvârşit configuraţia prin comiterea ultimei infracţiuni sub legea nouă, aşa încât pedeapsa rezultantă urmează să se aplice potrivit principiului „legii mai conforme cu interesele apărării sociale“, care este legea nouă. Stabilirea limitelor apărării sociale este atributul exclusiv al legiuitorului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. De altfel, în aplicarea pedepsei rezultante, în ipoteza reglementată de art. 10 din Legea nr. 187/2012, nu se poate reţine existenţa unei succesiuni de legi penale, momentul în raport cu care se apreciază aplicarea legii penale în timp fiind cel al realizării integrale, al definitivării concursului real de infracţiuni. În aceste condiţii, este obligatorie aplicarea legii noi tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, aşadar doar atunci când cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost săvârşită după intrarea în vigoare a noii legi, nefiind obligatorie aplicarea legii noi atunci când toate faptele sunt comise sub legea veche, dar judecarea lor are loc sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se face aplicarea celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014. Inculpatul, prin săvârşirea unei infracţiuni şi sub imperiul legii noi, a înţeles să o încalce şi pe aceasta, expunându-se consecinţelor care derivă din acest fapt, aşa încât aplicarea dispoziţiilor legii noi în privinţa concursului, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni sub legea nouă, era previzibilă pentru inculpat. În aceste condiţii, este pe deplin justificată opţiunea legiuitorului de a reglementa tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni în mod diferit, după cum toate infracţiunile din structura pluralităţii au fost comise sub imperiul Codului penal din 1969, judecarea lor având loc sub legea nouă, situaţie tranzitorie în care aplicarea legii penale mai favorabile se va face potrivit Deciziei Curţii nr. 265 din 6 mai 2014, ori cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se aplica pedeapsa rezultantă potrivit legii noi - ce reflectă interesele apărării sociale la acel moment - sub incidenţa căreia s-a definitivat concursul de infracţiuni. Pentru motivele mai sus arătate, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la aplicarea legii penale mai favorabile (paragraful 41).26. În acelaşi sens sunt şi deciziile Curţii Constituţionale: nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015; nr. 782 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2016; nr. 822 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 18 februarie 2016; nr. 210 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 13 iunie 2016; nr. 256 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 22 iulie 2016; nr. 329 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 21 iulie 2016; nr. 337 din 24 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 23 august 2016; nr. 497 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016; nr. 545 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 21 octombrie 2016; nr. 775 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 14 aprilie 2017; nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017.27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.28. Cu privire la pretinsa încălcare - prin dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal - a dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât dispoziţiile de lege criticate reprezintă norme de drept penal substanţial, iar garanţiile dreptului la un proces echitabil se asigură prin mijloace juridice specifice dreptului procesual penal.29. De asemenea, Curtea constată că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu aduc atingere principiului egalităţii în drepturi. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, şi Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016).30. În ceea ce priveşte presupusa încălcare a prevederilor art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că prevederile convenţionale menţionate pot fi invocate doar prin raportare la alte drepturi şi libertăţi fundamentale consacrate de Convenţie.31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicolae Hriţiuc în Dosarul nr. 2.308/307/2016 al Judecătoriei Gherla şi de Alexandru Nicolae Ghiban în Dosarul nr. 16.516/299/2016 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Gherla şi Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 18 decembrie 2018.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Oana Cristina Puică
    -----