Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (19.03.2019), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 553 din 18 septembrie 2018referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 27 din 10 ianuarie 2019Data intrării în vigoare 10-01-2019


    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ştefan Minea- judecător
    Daniel-Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Irina-Loredana Gulie- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, excepţie ridicată de comuna Bistriţa Bârgăului, judeţul Bistriţa, prin primar, în Dosarul nr. 3.333/86/2017 al Tribunalului Suceava - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.858D/2017.2.
    La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, dat fiind faptul că este aplicabil tuturor destinatarilor normei juridice, în mod egal. Se mai arată că instituirea unei proceduri speciale administrative nu încalcă dreptul de acces liber la justiţie, câtă vreme părţile au o cale de atac în justiţie împotriva deciziei administrative. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie se arată că statul are dreptul de a hotărî asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa. De asemenea invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv deciziile nr. 896 din 16 septembrie 2008, nr. 288 şi nr. 301 din 3 martie 2009.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 17 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.333/86/2017, Tribunalul Suceava - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică. Excepţia a fost ridicată de comuna Bistriţa Bârgăului, judeţul Bistriţa, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în revendicare imobiliară.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textul de lege criticat nu permite foştilor proprietari ai bunurilor preluate de stat fără titlu valabil sau succesorilor acestora să formuleze acţiunea în revendicare, reglementată de Codul civil, în cazul în care imobilele revendicate fac obiect al unor legi speciale de reparaţie. Se susţine că, în acest mod, se instituie o discriminare între foştii proprietari, respectiv între cei care intentează acţiunea în revendicare, pe de o parte, şi cei care recurg la revendicarea imobilelor în temeiul legilor speciale de reparaţie, pe de altă parte. Or, condiţionarea, prin lege, a acordării măsurilor reparatorii exclusiv prin legi reparatorii speciale reprezintă o măsură care înfrânge principiul constituţional al egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prin instituirea unei discriminări, în detrimentul celor care acţionează prin formularea acţiunii de drept comun, respectiv acţiunea în revendicare. Se mai susţine că, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit), principiul interzicerii discriminării, reglementat de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, presupune aplicarea unui tratament juridic egal unor persoane aflate în situaţii juridice identice. Astfel, există discriminare atunci când unor persoane aflate în situaţii identice sau comparabile le este aplicat un tratament juridic diferit sau atunci când un individ se vede, fără o justificare adecvată, mai bine tratat decât altul, respectiv, în sensul art. 14 din Convenţia europeană, atunci când autorităţile statului introduc distincţii între situaţii analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Se mai susţine că, pentru a se reţine nesocotirea principiului interzicerii discriminării, trebuie întrunite cumulativ următoarele elemente: unor persoane aflate în situaţii juridice analoage sau comparabile să le fie aplicat un tratament juridic preferenţial, iar această distincţie să nu îşi găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă. Se susţine că, în speţă, nu există o astfel de justificare a diferenţei de tratament juridic, reglementată prin textul de lege criticat, respectiv aceasta nu vizează un scop legitim şi nu este proporţională cu scopul vizat, dat fiind faptul că fostul proprietar care doreşte să intenteze acţiunea în revendicare este plasat pe o poziţie de inferioritate juridică, deoarece nu îi este permisă intentarea acţiunii în revendicare, potrivit dreptului comun, dacă bunurile preluate de stat cu titlu abuziv fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.6. Se mai susţine că, pentru aceleaşi motive, este încălcat şi principiul constituţional al accesului liber la justiţie. În acest sens se mai arată că legile speciale reparatorii au o aplicabilitate limitată în timp, aspect care presupune o serie de condiţii limitative, printre care termene speciale, situaţie diametral opusă faţă de mijlocul procesual al acţiunii în revendicare, care este imprescriptibilă; prin urmare, nu poate fi acceptat faptul că persoanele îndreptăţite la restituire sunt obligate să recurgă la revendicarea în temeiul legilor speciale de reparaţie. Se arată că autoarea excepţiei a fost în imposibilitate de a respecta termenele imperative impuse de legea specială de reparaţie, dat fiind faptul că, la acel moment, din motive neimputabile, nu a avut posibilitatea să facă dovada dreptului de proprietate.7. În ceea ce priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, referitoare la caracterul facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor speciale administrative, se susţine că, în concordanţă cu dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, comisia locală este autoritate publică cu activitate administrativă, iar comisia judeţeană este autoritate publică cu activitate administrativ-jurisdicţională. Prin urmare, în condiţiile în care organele implicate în procedura de restituire ce face obiectul legilor speciale de reparaţie, respectiv comisia locală şi comisia judeţeană, sunt jurisdicţii administrative, este evident că apelarea la concursul acestora de către persoanele îndreptăţite la restituire ar trebui să aibă un caracter facultativ. Astfel, textul de lege criticat nu poate exclude foştii proprietari de la posibilitatea recurgerii la acţiunea în revendicare, în condiţiile în care parcurgerea etapelor administrative trebuie să aibă un caracter facultativ.
    8. Se mai susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Constituţie, dreptul de proprietate este garantat, atât în ceea ce priveşte garantarea atributelor dreptului de proprietate, cât şi în sensul garantării posibilităţii titularului dreptului de proprietate de a-şi apăra dreptul, în speţă, prin intentarea acţiunii în revendicare. Prin urmare, măsurile legislative nu pot determina ingerinţe în dreptul de proprietate privată, în sensul imposibilităţii recurgerii la acţiunea în revendicare, exercitată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.9. De asemenea se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, cu motivarea că imposibilitatea exercitării acţiunii în revendicare nu întruneşte condiţiile restrictive de restrângere a exerciţiului unui drept. Se mai arată că, prin Sentinţa nr. 3.538/2010, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, în Dosarul nr. 3.538/190/2010, s-a dispus înfiinţarea colii funciare Bistriţa Bârgăului, partea a VI-a, cu nr. top 1-35, fiind recunoscut dreptul de proprietate al autoarei excepţiei, astfel încât aceasta deţine un „bun actual“, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.10. Tribunalul Suceava - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens se apreciază că reglementarea criticată este clară, precisă şi previzibilă, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, fiind adoptată de legiuitor în cadrul atribuţiilor sale conferite de art. 126 alin. (2) din Constituţie. Se mai apreciază că instituirea unei proceduri speciale de reparaţie, cu privire la bunurile preluate de stat fără titlu valabil ori prin vicierea consimţământului, în perioada regimului comunist, nu semnifică încălcarea accesului liber la justiţie ori restricţii în stabilirea dreptului de proprietate, ci este dictată de necesitatea lămuririi raporturilor juridice litigioase, într-un termen rezonabil, în sensul clarificării şi asigurării securităţii raporturilor juridice. În ceea ce priveşte susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie se apreciază că egalitatea părţilor în faţa legii şi a autorităţilor judiciare implică judecarea proceselor de aceleaşi organe judiciare şi potrivit aceloraşi reguli procedurale. De asemenea, existenţa unor organe de jurisdicţie specializate, în afara sistemului instanţelor judecătoreşti ori instituirea unor reguli speciale de procedură nu exclude egalitatea părţilor, deoarece organele de jurisdicţie specializate soluţionează toate litigiile date de legea specială în competenţa lor jurisdicţională, fără nicio discriminare, iar regulile procedurale speciale se aplică oricărei persoane care este parte într-un litigiu supus acestor reguli. Totodată, legislaţia procesuală în vigoare nu instituie restricţii sau privilegii, fiecare parte având dreptul la aceleaşi probe, apărări şi căi de atac. Se mai apreciază că neurmarea procedurii speciale, prevăzută de legile reparatorii, nu constituie fine de neprimire ale unei acţiuni formulate pe calea dreptului comun, accesul liber la justiţie fiind garantat de art. 21 alin. (1) din Constituţie, atât timp cât părţilor interesate le este asigurată posibilitatea de a formula o cale de atac.11. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Constituţie, instanţa de judecată invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa, în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate, precum şi de a stabili modul în care - prin restituire în natură, prin plata unor despăgubiri sau orice altă modalitate -- foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative din perioada regimului comunist. De asemenea se apreciază că modul în care sunt stabilite criteriile de apreciere a valabilităţii titlurilor prin care bunurile au fost dobândite, pe baza raportării acestora la cadrul constituţional şi legal existent, reprezintă o opţiune a legiuitorului. Se mai invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la textul de lege criticat.12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.13. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens se consideră că textul de lege criticat nu îngrădeşte principiul accesului liber la justiţie, ci, dimpotrivă, reprezintă o concretizare a acestuia, în acest caz instanţele de judecată fiind competente să stabilească valabilitatea titlului de proprietate. În legătură cu invocarea dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Constituţie se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 73 din 19 iulie 1995, precum şi Decizia nr. 301 din 3 martie 2009.14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, potrivit cărora: „(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.“17. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) privind accesul liber la justiţie şi alin. (4) privind jurisdicţiile speciale administrative, art. 44 alin. (1) referitoare la garantarea dreptului de proprietate şi art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea sunt invocate dispoziţiile art. 14 - Interzicerea discriminării, cuprinse în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textul de lege criticat, în aplicarea principiului restitutio in integrum, dispune cu privire la posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu sau cu un titlu nevalabil, în temeiul dispoziţiilor de drept comun, cuprinse în Codul civil, cu excepţia cazurilor în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. În acest din urmă caz, revendicarea bunurilor preluate de stat este posibilă doar în temeiul normelor speciale cuprinse în legea cu caracter reparator, printr-o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.19. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că, în condiţiile inexistenţei unei opţiuni de a alege între aplicarea dreptului comun în materia revendicării şi aplicarea legii speciale de reparaţie, textul de lege criticat instituie un regim juridic discriminatoriu, în ceea ce priveşte posibilitatea foştilor proprietari de a obţine restituirea bunurilor preluate de stat. Analizând ipoteza normativă a textului de lege criticat, Curtea reţine că acesta exclude un concurs între aplicarea legii generale şi a legii speciale, reglementând în mod expres faptul că, după intrarea în vigoare a legii speciale reparatorii, acţiunea în revendicare, de drept comun, nu mai poate constitui temei al revendicării, în virtutea principiului general de drept specialia generalibus derogant. Aşadar, ipoteza normativă a textului de lege criticat plasează destinatarii normei în aceeaşi situaţie juridică, acordându-le posibilitatea revendicării imobilelor în cauză, fie pe calea acţiunii în revendicare, aplicabilă până la intrarea în vigoare a legii speciale, fie pe calea legii reparatorii speciale. Or, având în vedere principul general de drept electa una via non datur recursus ad alteram, precum şi principiul securităţii raporturilor juridice, nu se poate susţine că persoanele care, utilizând procedura legii speciale reparatorii, nu mai pot exercita, ulterior, acţiunea în revendicare de drept comun se află într-o situaţie juridică discriminatorie, cu încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi.20.
    Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55). Or, în speţă, situaţia prevăzută de ipoteza normei se referă la momentul adoptării legislaţiei speciale, cu caracter reparator, faţă de care îşi găseşte aplicarea un regim juridic sau altul, respectiv revendicarea fie în condiţiile dreptului comun, până la un anumit moment temporar (intrarea în vigoare a legii speciale), fie în temeiul legii speciale. Aşadar, criteriul în funcţie de care devin incidente dispoziţiile de drept comun, respectiv, dispoziţiile legii speciale de reparaţie, este un criteriu obiectiv şi rezonabil, nefiind instituit intuitu personae. Prin urmare, având în vedere faptul că textul de lege criticat se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normativă, fără nicio discriminare, pe considerente arbitrare, nu este întemeiată raportarea criticii de neconstituţionalitate la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi şi nici la principiul nediscriminării, cuprins în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    21. De altfel, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa referitoare la textul de lege criticat, a statuat că sintagma „dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie“, cuprinsă în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, nu are semnificaţia unei încălcări a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, având în vedere că legiuitorul, în virtutea competenţelor sale constituţionale, este îndreptăţit să impună o reglementare specială într-un anumit domeniu, aplicând astfel principiul specialia generalibus derogant. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii, s-a mai reţinut că trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislaţia existentă în momentul dobândirii dreptului său de proprietate, precum şi de a stabili modul în care - prin restituire în natură, prin plata unor despăgubiri sau în orice altă modalitate - foştii proprietari sau moştenitorii acestora vor beneficia de reparaţii pentru prejudiciile suferite prin aplicarea unor prevederi legislative în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 117 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 22 martie 2006, precum şi Decizia nr. 896 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 21 octombrie 2008).22. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate mai susţine că textul de lege criticat încalcă şi principiul constituţional al accesului liber la justiţie, prin obligarea persoanelor îndreptăţite la restituire să recurgă la revendicarea în temeiul legilor speciale de reparaţie. În acest sens se susţine că legile speciale reparatorii au o aplicabilitate limitată în timp, aspect care presupune o serie de condiţii limitative, printre care termene speciale, situaţie diametral opusă faţă de mijlocul procesual al acţiunii în revendicare.23. În legătură cu aceste susţineri, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, ci este susceptibil de anumite limitări sau condiţionări, de natură a permite valorificarea în bune condiţii a dreptului vizat. Astfel, reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul drepturilor altor titulari, în egală măsură ocrotite. De asemenea, Curtea a mai statuat că principiul accesului liber la justiţie implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 400 din 5 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.012 din 3 noiembrie 2004, Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie 2007, sau Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006).24. Aplicând aceste considerente de principiu la prezenta cauză, Curtea reţine că instituirea unei reglementări speciale, în materia revendicării imobilelor preluate de stat, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii recurgerii la acţiunea în revendicare, reglementată de Codul civil, nu este de natură să contravină principiului constituţional al accesului liber la justiţie, atât timp cât persoanelor îndreptăţite la restituire li se recunoaşte un drept efectiv de acces la instanţă, respectiv atât timp cât, după parcurgerea procedurii administrative prealabile, legea specială conferă şi calea contestaţiei la instanţă. Or, din acest punct de vedere, al recunoaşterii dreptului la acţiune în justiţie, în temeiul legislaţiei adoptate în materia restituirii bunurilor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, Curtea reţine că acesta era prevăzut de art. 53-56 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997, art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, art. 2 alin. (6), art. 3 alin. (7), art. 6 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 1 septembrie 2005, art. 21 alin. (5), art. 26 alin. (3), art. 28 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005 şi art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. De asemenea, potrivit art. 35 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013, instanţa de judecată este competentă să se pronunţe atât asupra deciziilor emise de entitatea învestită de lege cu atribuţii în finalizarea procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, respectiv Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, cât şi asupra refuzului acesteia de a soluţiona cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietăţii. Totodată, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţelor de judecată li s-a recunoscut o jurisdicţie deplină, inclusiv în ceea ce priveşte analiza fondului dreptului la restituire, prin soluţionarea pe fond nu numai a contestaţiei formulate împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi a notificării persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. 25. Tot în legătură cu acest aspect, referitor la pretinsa încălcare a principiului constituţional al accesului liber la justiţie, autoarea excepţiei mai arată că a fost în imposibilitate de a respecta termenele imperative impuse de legea specială de reparaţie, dat fiind faptul că, la acel moment, din motive neimputabile, nu a avut posibilitatea să facă dovada dreptului de proprietate. Or, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că şi împrejurarea referitoare la faptul că, prin neparcurgerea procedurii administrative ori prin nerespectarea termenelor legale, cel interesat ar putea pierde dreptul de acces la justiţie nu este de natură să demonstreze neconstituţionalitatea procedurii administrative prealabile, accesul liber la justiţie semnificând faptul că orice persoană se poate adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiţionări. Mai mult, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedura de judecată. Aceasta implică şi reglementarea unor termene, după a căror expirare valorificarea dreptului nu mai este posibilă (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 476 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 12 noiembrie 2014). În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia instituirea unei proceduri prealabile nu este incompatibilă cu prevederile art. 6 din Convenţie, dacă ea este supusă ulterior unui control judecătoresc, dreptul de acces la un tribunal fiind susceptibil de unele limitări implicite sau explicite, întrucât, prin însăşi natura lui, el presupune o reglementare din partea statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenţie (cu titlu exemplificativ, Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, sau Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57).26. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor constituţionale privind garantarea dreptului de proprietate, motivat de faptul că fostul proprietar nu poate exercita acţiunea în revendicare, în subsidiar faţă de parcurgerea procedurii de restituire reglementată prin legile speciale de reparaţie, în jurisprudenţa sa, Curtea reţine jurisprudenţa sa constantă, în care s-a statuat că modul de reparare a injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută ţine de opţiunea exclusivă a legiuitorului, iar prevederile de lege criticate sunt în acord cu cele ale art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit cărora conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege (a se vedea Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013).
    27. Referitor la invocarea încălcării dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, Curtea reţine că, nefiind constatată nicio încălcare a drepturilor fundamentale, prevederile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente în cauză. De altfel, Curtea mai reţine că, în sensul jurisprudenţei sale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus unor limitări, implicit admise, din partea statului, prin anumite condiţii de formă sau de fond impuse de legiuitor. Prin urmare, imposibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, în privinţa bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, dacă acestea fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, care conferă calea specială de acces la justiţie, nu constituie o restrângere a accesului liber la justiţie, ci o configurare a acestui drept, fără a putea fi reţinută o afectare a dreptului, în chiar substanţa sa. În sensul jurisprudenţei Curţii, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului la justiţie, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie. Totodată, Curtea a mai statuat că accesul liber la justiţie este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vedere valorificării unui drept sau interes legitim, poate să se adreseze cel puţin o singură dată unei instanţe naţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009, sau Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). Prin urmare, prevederile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente în cauză.28. De asemenea, în legătură cu invocarea prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, referitor la caracterul facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor administrative, Curtea reţine că obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate se referă la posibilitatea foştilor proprietari sau a succesorilor acestora de a formula acţiune în revendicarea bunurilor preluate abuziv, dacă acestea nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, prin invocarea prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituţie, autorul excepţiei de neconstituţionalitate îşi circumstanţiază critica la o reglementare proprie legii speciale la care face referire textul de lege criticat. Prin urmare, critica de neconstituţionalitate, formulată din această perspectivă, nu priveşte norma juridică supusă controlului de constituţionalitate, ci însuşi modul de desfăşurare a procedurii reglementate prin legea specială de reparaţie. Astfel, o asemenea critică depăşeşte conţinutul normativ al art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, vizând în mod direct şi nemijlocit prevederile art. 52 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, act normativ care nu constituie obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională neputându-şi extinde controlul de constituţionalitate şi în privinţa altui act normativ, întrucât s-ar sesiza din oficiu. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de comuna Bistriţa Bârgăului, judeţul Bistriţa, prin primar, în Dosarul nr. 3.333/86/2017 al Tribunalului Suceava - Secţia I civilă şi constată că prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Suceava - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 18 septembrie 2018.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,

    Irina-Loredana Gulie
    ----