Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (26.03.2019), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 663 din 30 octombrie 2018referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 22 din 9 ianuarie 2019Data intrării în vigoare 09-01-2019


    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Ioana Marilena Chiorean- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, excepţie ridicată de Geanin-Loredan Buraga în Dosarul nr. 250/40/2017 al Tribunalului Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.765D/2017.2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei de neconstituţionalitate, asistat de avocatul Tudor Vasile, cu împuternicire depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3.
    Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 362D/2018, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.
    4. La apelul nominal răspunde avocatul Tudor Vasile, pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate, cu împuternicire depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public şi reprezentantul autorului excepţiei sunt de acord cu conexarea cauzelor. Curtea, având în vedere identitatea de obiect a cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 362D/2018 la Dosarul nr. 1.765D/2017, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia, dintr-o nouă perspectivă, cea a încălcării principiului proporţionalităţii şi a accesului liber la justiţie, în componenta referitoare la dreptul la o instanţă. Principiul proporţionalităţii trebuie avut în vedere şi de legiuitor în reglementarea sancţiunilor incompatibilităţilor. Astfel, susţine că sancţiunea pentru incompatibilitate prevăzută de textul de lege criticat nu trebuie aplicată automat, fără a se ţine cont de gravitatea faptei, întrucât, altfel, există riscul de a se aplica sancţiuni disproporţionate. Susţine că, dacă sancţiunea este adecvată scopului urmărit de legiuitor, ea nu este necesară, pentru că acest scop poate fi atins şi prin controlul instanţei de contencios administrativ. Constituţia garantează, în art. 126 alin. (6), controlul judecătoresc al actelor administrative, însă acesta presupune existenţa unei competenţe depline a instanţelor de contencios administrativ, iar nu a unei competenţe limitate doar la a lua act de incompatibilitatea constatată prin act administrativ. Astfel, ar trebui ca instanţa de contencios administrativ să aibă competenţa deplină de a se pronunţa cu privire la întreaga stare de fapt şi să aibă şi competenţa de a anula actul respectiv.7. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:8. Prin Încheierea din 28 aprilie 2017 şi prin Încheierea din 7 martie 2018, pronunţate în Dosarul nr. 250/40/2017, Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamantul Geanin-Loredan Buraga, într-o cauză având ca obiect anularea Ordinului din 3 ianuarie 2017, emis de prefectul judeţului Botoşani, prin care s-au constatat încetarea de drept a mandatului său de primar al comunei Mihălăşeni şi decăderea din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică pe o perioadă de trei ani, având în vedere raportul de evaluare emis de Agenţia Naţională de Integritate, rămas definitiv prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 7 decembrie 2016, raport prin care s-a constatat existenţa stării de incompatibilitate.
    9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.765D/2017, autorul acesteia susţine că supremaţia Constituţiei asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor şi impune înlăturarea oricărui viciu de neconstituţionalitate. Consacrând un principiu caracteristic oricărui regim politic democratic, art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează dreptul oricărei persoane de a fi aleasă şi, odată aleasă, dreptul de a-şi exercita mandatul, iar eventualele restricţii ale acestor drepturi trebuie să urmărească un scop legitim şi să fie proporţionale cu scopul urmărit (Comisie, Decizia din 21 mai 1997, pronunţată în Cauza Gantchev împotriva Bulgariei; Hotărârea din 11 iunie 2002, pronunţată în Cauza Selim Sadak şi alţii împotriva Turciei). Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, principiul proporţionalităţii impune ca, în toate cazurile, actele instituţiilor să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de reglementarea în cauză, astfel încât, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate prin aceasta nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate (Cauza C-189/01 Jippes şi alţii, Hotărârea din 12 iulie 2001, paragraful 81; Cauza C-558/07 S.P.C.M. s.a., Hotărârea din 7 iulie 2009, paragraful 41; Cauza C-379/08 şi C-380/08 ERG s.a., Hotărârea din 9 martie 2010, paragraful 86; Cauza C-343/09 Afton Chemical Limited, Hotărârea din 8 iulie 2010, paragraful 45). Principiul proporţionalităţii impune existenţa unei legături perceptibile între sancţiune şi comportament, fiind inacceptabile caracterul automat şi nediferenţiat al unei interdicţii şi lipsa oricărei analize a proporţionalităţii din partea instanţelor (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 iulie 2008, pronunţată în Cauza Calmanovici împotriva României, paragraful 153). O interdicţie globală care se aplică în mod automat indiferent de natura sau gravitatea faptei şi de situaţia personală depăşeşte marja de apreciere acceptabilă (Cauza Hirst împotriva Regatului Unit). Conform principiului proporţionalităţii, principiu integrat conţinutului normativ al drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Constituţie, orice măsură luată trebuie să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - adică să nu depăşească ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului şi proporţionată - corespunzătoare scopului urmărit (deciziile Curţii Constituţionale nr. 266 din 21 mai 2013, nr. 462 din 17 septembrie 2014 şi nr. 279 din 23 aprilie 2015). Aplicând principiul proporţionalităţii, se susţine că dreptul la exercitarea mandatului este inclus în dreptul de a fi ales, care este un drept fundamental. Încetarea de drept a mandatului şi interdicţia de a nu mai ocupa aceeaşi funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului reprezintă o sancţiune cu natură juridică distinctă, scopul urmărit de legiuitor fiind unul legitim, respectiv asigurarea integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale (Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 12 iulie 2016). Dispoziţiile de lege criticate, prin care se aduc restrângeri dreptului de a fi ales, sub aspectul componentei dreptului la exercitarea mandatului, sunt, in abstracto, adecvate îndeplinirii scopului urmărit.10. Referitor la caracterul necesar al măsurii încetării de drept a mandatului şi al aplicării automate a interdicţiei de a mai ocupa o funcţie eligibilă pentru o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului, autorul excepţiei consideră că se depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea scopului urmărit. Astfel, scopul legitim ar putea fi îndeplinit şi în cazul în care măsura nu ar fi aplicată de drept şi în mod automat, fără nicio diferenţiere, ci ar fi supusă controlului de proporţionalitate exercitat în mod real şi efectiv de către instanţa de judecată. În consecinţă, măsura nu apare ca fiind proporţională cu scopul legitim urmărit, neexistând un raport rezonabil, de echilibru, între cerinţele de interes general referitoare la exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi protecţia drepturilor fundamentale individuale, care impune ca exerciţiul dreptului la exercitarea mandatului să nu fie atins în mod excesiv sau arbitrar în lipsa unei analize a proporţionalităţii între sancţiune, comportament şi gravitatea faptei. Încetarea de drept a mandatului şi decăderea electivă sunt sancţiuni juridice care nu trebuie să fie însă aplicate în mod automat, ci în funcţie de gravitatea faptelor şi actelor materiale care sunt incompatibile cu funcţia exercitată. Faptele de incompatibilitate trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea juridică. Nu este de admis ca mandatul unei persoane care ocupă o funcţie eligibilă să înceteze de drept pentru încălcări minore ale regulilor în materie de incompatibilităţi care nu au avut şi nu au produs niciun efect negativ asupra activităţii exercitate în cadrul funcţiei şi demnităţii publice şi care nu pot produce nici în viitor asemenea efecte. Din acelaşi considerent, nici sancţiunea decăderii prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 nu ar trebui aplicată în cazul unor fapte nesemnificative, dreptul de a fi ales, care include şi dreptul de a exercita mandatul, fiind un drept fundamental esenţial, care trebuie să fie exercitat în conformitate cu art. 37 alin. (1) din Constituţie. Nu poate fi justificat un sistem care aplică o privare de eligibilitate în mod global şi obligatoriu tuturor aleşilor locali care au încălcat obligaţiile legale privind conflictul de interese sau starea de incompatibilitate, care aplică sancţiunea privării de dreptul de a fi ales în mod automat, indiferent de natura sau gravitatea faptei, de circumstanţele reale sau personale (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza Hirst împotriva Regatului Unit, paragrafele 70 şi 82). Privarea de eligibilitate în mod automat, fie şi temporar, pentru existenţa unei incompatibilităţi, nu ar putea fi considerată necesară într-o societate democratică în care trebuie să prevaleze principiul preeminenţei dreptului, care include drepturi esenţiale, precum drepturile electorale. Privarea automată de dreptul de a fi ales nu corespunde unei nevoi sociale imperioase şi aduce atingere puterii suverane a electoratului. Se susţine că decăderea automată din mandat prin simpla încălcare a unor reguli de incompatibilitate, fără a exista şi un control de proporţionalitate a acestei măsuri, constituie o încălcare a drepturilor electorale şi a principiului proporţionalităţii, consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.11. În final, autorul excepţiei arată că nu a exercitat în mod efectiv şi real funcţia de administrator, astfel încât simpla înscriere la registrul comerţului a calităţii de administrator, neurmată însă de exercitarea efectivă a acestei funcţii, în condiţiile în care societatea nu şi-a desfăşurat activitatea, nu este de natură să afecteze în mod real transparenţa în exercitarea demnităţii publice. Scopul Legii nr. 176/2010, respectiv prevenirea corupţiei instituţionale, nu a fost afectat din moment ce funcţia de administrator nu a fost exercitată niciodată, iar societatea comercială nu şi-a desfăşurat activitatea.12. În Dosarul nr. 362D/2018, autorul excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin, în esenţă, dreptului de acces liber la justiţie, invocând în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 192 din 3 aprilie 2014 şi nr. 369 din 30 mai 2017. Dreptul la exercitarea unei căi de atac rezultă, în mod evident, din conţinutul dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, sintagma „în condiţiile legii“ referindu-se doar la regulile privind exercitarea acestei căi de atac, reguli referitoare la termen, instanţa competentă şi procedura de judecată. Dispoziţiile art. 20 din Constituţie impun prioritatea de aplicare a reglementărilor internaţionale privind drepturile şi libertăţile fundamentale, Curtea Constituţională statuând că „art. 20 alin. (1) din Constituţie impune interpretarea art. 21 privind accesul liber la justiţie din Legea fundamentală prin prisma înţelesului dat acestui drept de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011). Totodată, „prevederile Convenţiei europene fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa“ (a se vedea în acest sens Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010). Art. 6 paragraful 1 din Convenţie cere ca reclamantul să-şi vadă cauza analizată de un tribunal ce corespunde definiţiei europene a „instanţei“. Prin „instanţă“ se înţelege un organism judiciar cu jurisdicţie deplină, care trebuie să exercite un control complet de legalitate, care trebuie să fie competent să examineze toate chestiunile de fapt şi de drept relevante cauzei şi să reformeze deciziile autorităţii administrative (Hotărârea din 23 octombrie 1995, pronunţată în Cauza Schmautzer împotriva Austriei, Hotărârea din 28 iunie 1990, pronunţată în Cauza Obermeier împotriva Austriei, Hotărârea din 21 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Zumbotel împotriva Austriei, Hotărârea din 13 februarie 2003, pronunţată în Cauza Chevrol împotriva Franţei). Controlul judecătorului nu trebuie limitat la o simplă examinare a motivaţiei faptelor şi la corectitudinea procedurii, întrucât dreptul de acces la un tribunal ar fi golit de conţinut. O limitare a competenţei judecătorului prin legarea acestuia de constatările de fapt şi de drept ale autorităţilor administrative, cu excluderea aprecierii oportunităţii sancţiunii sau a posibilităţii de a revizui şi anula deciziile administrative, inclusiv prin aplicarea principiului proporţionalităţii, nu satisface exigenţele de acces la o instanţă cu jurisdicţie deplină (Hotărârea din 3 martie 2004, pronunţată în Cauza Silvester’s Horeca Service împotriva Belgiei).13. De asemenea, se invocă dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat. Un asemenea control trebuie însă să fie complet şi deplin, iar nu unul formal, prin care judecătorul doar să ia act de constatările de fapt şi de drept ale emitentului actului administrativ, validându-l. Având în vedere principiul preeminenţei dreptului, se susţine că a avea acces la justiţie, dar numai pentru a-ţi vedea respinsă acţiunea în condiţiile în care instanţa de judecată exercită doar un control pur formal asupra actului administrativ de încetare a mandatului, iar nu un control deplin asupra tuturor chestiunilor de fapt şi de drept, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii, nu corespunde exigenţelor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, privind dreptul de acces la o instanţă cu jurisdicţie deplină. Din această perspectivă, judecata acţiunii în contencios administrativ, exercitată în temeiul art. 69 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 215/2001, nu corespunde exigenţelor constituţionale în sensul că nu asigură o protecţie efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în condiţiile în care sancţiunea încetării de drept a mandatului şi decăderea din dreptul de a mai exercita o funcţie publică operează în mod automat, iar instanţa de judecată se transformă într-un „simplu votant pozitiv al ordinului emis de prefect“. Din acest motiv, autorul excepţiei consideră că dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 constituie obstacole în exercitarea dreptului de acces liber la justiţie, fiind contrare dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, deoarece limitează exerciţiul procesual al judecătorului de contencios administrativ şi independenţa sa în realizarea actului de justiţie, accesul la justiţie fiind doar unul teoretic şi iluzoriu.14. Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia, în sensul că legiuitorul poate stabili sancţiuni cu privire la încălcarea prevederilor legale privind regimul incompatibilităţilor, iar imposibilitatea efectuării unui control asupra proporţionalităţii sancţiunii de către instanţa judecătorească nu încalcă prevederile constituţionale invocate.15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    16. Guvernul, în Dosarul nr. 1.765D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 483 din 21 noiembrie 2013 şi nr. 418 din 3 iulie 2014. În Dosarul nr. 362D/2018, Guvernul nu şi-a exprimat punctul de vedere.17. Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 1.765D/2017, precizează că îşi păstrează punctul de vedere exprimat în deciziile nr. 483 din 21 noiembrie 2013, nr. 391 din 2 iulie 2014 şi nr. 167 din 17 martie 2015, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate. În Dosarul nr. 362D/2018, Avocatul Poporului nu şi-a exprimat punctul de vedere.18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei prezent la şedinţa publică, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 7 octombrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, având următorul conţinut:– Art. 15 alin. (2) din Legea nr. 393/2004: „Calitatea de primar şi, respectiv, de preşedinte al consiliului judeţean încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului în următoarele cazuri: [...] b) incompatibilitate;“.
    – Art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010: „Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcţie sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicţia de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de confirmare a existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate.“
    21. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 418 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 563 din 30 iulie 2014, soluţionând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, raportate la prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi art. 16, a constatat că dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 sunt constituţionale în măsura în care sintagma „aceeaşi funcţie“ se referă la toate funcţiile eligibile prevăzute de art. 1 din aceeaşi lege. Însă, în prezenta cauză, prevederile art. 25 din Legea nr. 176/2010 sunt criticate din altă perspectivă, autorul excepţiei neinvocând neconstituţionalitatea sintagmei „aceeaşi funcţie“, cuprinsă de aceste norme, ci neconstituţionalitatea sancţiunii decăderii din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică.22. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin următoarelor dispoziţii din Constituţie: art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5), potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 37 alin. (1) privind dreptul de a fi ales, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 126 privind instanţele judecătoreşti şi art. 129 privind folosirea căilor de atac. De asemenea, se susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin art. 6 paragraful 1, privind dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a acestora, prin Decizia nr. 175 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 10 iunie 2016. De asemenea, dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 638 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 19 ianuarie 2015, Decizia nr. 562 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880 din 3 noiembrie 2016, sau prin Decizia nr. 229 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 6 iulie 2017, Curtea respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.24. Cu privire la critica referitoare la încălcarea dreptului de a fi ales, prin Decizia nr. 562 din 12 iulie 2016, paragraful 13, Curtea, invocând jurisprudenţa sa în materie, a reţinut, în esenţă, că prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 instituie sancţiunea decăderii persoanei eliberate sau destituite din funcţie ca urmare a săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de lege sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor Legii nr. 176/2010, o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Această interdicţie de 3 ani priveşte funcţiile sau demnităţile publice prevăzute de Legea nr. 176/2010, cu excepţia celor electorale. Curtea a reţinut că, în contextul normativ de stabilire a unor interdicţii în ceea ce priveşte funcţiile şi demnităţile publice, prevederile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 instituie reguli specifice referitoare la ocuparea funcţiilor eligibile. Astfel, interdicţia de a mai ocupa aceeaşi funcţie eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului reprezintă o sancţiune cu natură juridică distinctă, Curtea statuând că reglementarea supusă controlului de constituţionalitate se integrează scopului legii - asigurarea integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, fără a încălca normele constituţionale privind dreptul de a fi ales. De asemenea, prin Decizia nr. 229 din 6 aprilie 2017, paragraful 31, Curtea a reţinut că dreptul de a exercita în mod netulburat funcţia dobândită ca urmare a opţiunii electorale nu este un drept absolut, fiind protejat de prevederile Constituţiei atât timp cât se realizează cu respectarea condiţiilor prevăzute de aceasta şi de legi, iar consecinţele legale pe care le antrenează nerespectarea condiţiilor de exercitare a unei funcţii nu pot fi considerate o restrângere a exerciţiului acelei funcţii, astfel că nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor art. 37 din Constituţie.25. Referitor la critica privind încălcarea accesului liber la justiţie, prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004, prin Decizia nr. 175 din 29 martie 2016, paragrafele 21-26, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate stabilesc reguli privind încetarea mandatului de primar, în cazul constatării stării de incompatibilitate. Astfel, în caz de incompatibilitate, mandatul primarului încetează înainte de termen, în temeiul legii, respectiv al art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 şi al art. 69 alin. (2) din Legea nr. 215/2001. În cazul încetării înainte de termen a mandatului de primar, prefectul emite un ordin prin care constată această împrejurare, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 393/2004. În acelaşi sens, prevederile art. 69 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 stabilesc că prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului de primar. Corelând prevederile art. 26 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 176/2010 cu ansamblul reglementărilor în materie, cuprinse în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali şi Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, legiuitorul a stabilit obligaţia Agenţiei Naţionale de Integritate de a comunica prefectului raportul de evaluare prin care s-a reţinut starea de incompatibilitate a primarului.
    26. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 69 alin. (4) din Legea nr. 215/2001 şi ale art. 91 alin. (5) din Legea nr. 161/2003, asigurând respectarea liberului acces la justiţie, dau posibilitatea primarului de a contesta ordinul prefectului în faţa instanţei de contencios administrativ. În aceste condiţii, Curtea a constatat că normele de lege criticate atribuie prefectului rolul de a „constata“, respectiv de „a lua act“ de încetarea mandatului de primar, în caz de incompatibilitate. Aşadar, în acest caz, prefectul îndeplineşte, în temeiul legii, o formalitate necesară în vederea asigurării funcţionării autorităţii administraţiei publice, în condiţii de imparţialitate, fără a fi pusă în discuţie crearea unui raport de subordonare între primar şi prefect. Curtea a constatat că ordinul emis de prefect, în temeiul acestei atribuţii legale, este un act administrativ de autoritate, cu caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi subiective, în sensul că se ia act de o situaţie juridică preexistentă, clarificându-se şi definitivându-se astfel raporturi juridice stabilite anterior, prin alte acte juridice. 27. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 126 din Constituţie, privind instanţele judecătoreşti, Curtea a constatat, prin Decizia nr. 175 din 29 martie 2016, paragraful 27, că, în vederea eliminării arbitrarului şi posibilităţii exercitării unei puteri discreţionare, abuzive a prefectului în această materie, prevederile art. 69 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 215/2001 asigură controlul judecătoresc al ordinului prefectului, în deplină concordanţă cu art. 126 alin. (6) din Constituţie şi art. 11 din Carta europeană a autonomiei locale.28. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, privind calitatea legii, respectiv claritatea şi previzibilitatea acesteia, prin Decizia nr. 175 din 29 martie 2016, paragrafele 30 şi 31, Curtea a reţinut că, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul prevederii legale, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. Instanţa europeană a mai reţinut că, dat fiind principiul generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat că „una din tehnicile tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive şi că numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie“. Ca atare, ţinând cont de acestea, Curtea a constatat că cele trei acte normative, respectiv Legea nr. 161/2003, Legea nr. 176/2010 şi Legea nr. 393/2004, cuprind norme clare, precise şi previzibile, iar aplicarea lor coroborată oferă suficiente repere pentru ca destinatarul acestora - în cazul de faţă primarul - să înţeleagă sensul lor, putând să îşi adapteze conduita acestora.29. Referitor la pretinsa încălcare a principiului proporţionalităţii, prevăzut de art. 53 din Constituţie, prin Decizia nr. 339 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 18 august 2017, paragraful 23, Curtea a reţinut că stabilirea cazului de incompatibilitate nu constituie, în realitate, o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, ci o garanţie de natură să confere o autoritate morală de necontestat persoanelor care îndeplinesc funcţii publice, prin asigurarea imparţialităţii, protejarea interesului social şi evitarea conflictului de interese (a se vedea în acest sens Decizia nr. 304 din 13 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 22 iulie 2013). Ca atare, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de art. 53 din Legea fundamentală şi, prin urmare, norma constituţională invocată nu are incidenţă în cauză.30. Referitor la susţinerile autorului excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit cărora nu există un control deplin care să poată fi exercitat de către instanţa judecătorească asupra situaţiei de fapt, Curtea reţine că acestea sunt neîntemeiate, deoarece, aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa, stabilirea în concret a stării de incompatibilitate a alesului local revine instanţei judecătoreşti, care, cu prilejul soluţionării acţiunii formulate împotriva raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, analizează particularităţile fiecărei speţe, în lumina dispoziţiilor legale cu incidenţă în materie, astfel încât soluţia dispusă să corespundă scopului legii de asigurare a imparţialităţii, de protejare a interesului social şi evitare a conflictului de interese. În acest sens sunt Decizia nr. 167 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 12 iunie 2015, Decizia nr. 114 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 369 din 13 mai 2016, şi Decizia nr. 774 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 16 martie 2017.31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.32. Pentru aceleaşi argumente, Curtea constată că nu sunt încălcate nici celelalte dispoziţii din Constituţie invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate.
    33. În plus, Curtea reţine că, în acelaşi dosar în care a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate ce formează obiectul Dosarului nr. 1.765D/2017, Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, „în sensul de a lămuri ce fel de control poate efectua instanţa de contencios administrativ asupra ordinului prefectului prin care se constată încetarea de drept, înainte de termen, a mandatului de primar.“ Respingând, ca inadmisibilă, sesizarea, prin Decizia nr. 69 din 9 octombrie 2017, paragraful 52, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că sancţiunea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 176/2010 „operează automat atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, fără a fi necesar un act de autoritate prin care să se constate intervenită decăderea. Norma legală are ca efect interdicţia pentru persoana vizată de a ocupa o funcţie dintre cele menţionate în textul legii, această interdicţie putând să îi fie opusă, în temeiul simplei declarări a stării de incompatibilitate, ori de câte ori persoana respectivă îşi manifestă intenţia de a accede la o funcţie de această natură, fără a mai fi necesar ca prefectul să se fi pronunţat cu privire la acest aspect. Faptul că în ordinul prin care prefectul constată că a încetat de drept mandatul de primar sunt enunţate aceste consecinţe juridice este lipsit de relevanţă, decăderea decurgând oricum din lege, independent de poziţia prefectului cu privire la această sancţiune, iar instanţa de judecată nu ar putea înlătura aceste consecinţe pe criterii de oportunitate, întrucât ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, substituindu-se puterii legislative“. Totodată, s-a reţinut că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de autorul excepţiei nu se referă la situaţii comparabile cu cea din speţă. De asemenea, la paragraful 55 al acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că, „în speţă, este vorba de încetarea mandatului de primar ca urmare a constatării unei situaţii nelegale imputabile persoanei (starea de incompatibilitate) şi de interdicţia de a mai ocupa funcţii eligibile pe o perioadă de trei ani“, fiind „nerelevant faptul că încetarea de drept a mandatului şi decăderea din dreptul de a mai ocupa funcţii eligibile se aplică în mod automat pentru toate situaţiile de incompatibilitate, opţiunea legiuitorului situându-se în marja de apreciere a statului, acesta fiind în drept să considere că, ori de câte ori au fost încălcate normele privind incompatibilitatea, persoana vinovată nu mai poate fi învestită cu exerciţiul autorităţii publice o perioadă limitată de timp“. În acelaşi sens s-a invocat Hotărârea din 21 octombrie 2014, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Naidin împotriva României, prin care s-a apreciat că o interdicţie de ocupare a unei funcţii publice aplicată în mod automat tuturor persoanelor cu privire la care s-a constatat că au avut calitatea de lucrători sau colaboratori ai fostei securităţi este conformă cu Convenţia, inclusiv sub aspectul proporţionalităţii.34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Geanin-Loredan Buraga în Dosarul nr. 250/40/2017 al Tribunalului Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali şi ale art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 30 octombrie 2018.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Ioana Marilena Chiorean
    -----