Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA
Doriţi o formă actualizată, la zi (22.10.2018), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 9 din 19 iunie 2018referitoare la dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: "dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală inculpatul minor faţă de care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 din Codul penal poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat"
EMITENT
  • ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 696 din 9 august 2018Data intrării în vigoare 09-08-2018Dosar nr. 918/1/2018
    Mirela Sorina Popescu- preşedintele cu delegaţie al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului

    Daniel Grădinaru- judecător la Secţia penală
    Ionuţ Mihai Matei- judecător la Secţia penală
    Ioana Bogdan- judecător la Secţia penală
    Valentin Horia Şelaru- judecător la Secţia penală
    Silvia Cerbu- judecător la Secţia penală
    Florentina Dragomir- judecător la Secţia penală
    Luciana Mera- judecător la Secţia penală
    Simona Elena Cîrnaru- judecător la Secţia penală
    Pe rol soluţionarea sesizării formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 3.109/270/2017 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală inculpatul minor faţă de care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 din Codul penal poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.“Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 918/1/2018 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală, ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele cu delegaţie al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.
    La şedinţa de judecată a participat doamna Marioara Cioaric, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare.Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 918/1/2018 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.A menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării de către Direcţia legislaţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Oradea şi instanţele arondate acestora.Totodată, a învederat că, la data de 22 mai 2018, au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a arătat că problema de drept supusă dezbaterii nu a fost dezlegată încă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale care asigură interpretarea în aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii.În continuare, a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, domnul judecător Daniel Grădinaru, care a fost înaintat părţilor la data de 29 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 918/1/2018.Reprezentantul Ministerului Public a arătat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău este inadmisibilă întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.În concret a susţinut că sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile este formulată într-o cauză care se află în ultimul grad de jurisdicţie, pe rolul unei instanţe prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, nu a mai făcut obiectul unei dezlegări similare printr-un mecanism asemănător şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii. Cu toate acestea, nu este îndeplinită condiţia ca dezlegarea care s-ar da acestei chestiuni de drept să aibă vreo înrâurire asupra soluţiei pe care instanţa de trimitere ar urma să o dea asupra fondului cauzei.Astfel, în jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, referitor la condiţiile de admisibilitate, că se impune analiza admisibilităţii cererii, prin raportare la condiţiile legate de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită.Această condiţie de admisibilitate, prin referirea explicită la soluţionarea „pe fond“ a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal.În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015, şi prin Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015. În ambele decizii s-a stabilit că chestiunea a cărei dezlegare este supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.Raportat la soluţiile pronunţate de instanţa supremă prin intermediul procedurii prevăzute de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală nu există niciun fel de înrâurire asupra fondului cauzei, fie că este vorba de rezolvarea acţiunii penale, fie de cea a acţiunii civile în cadrul procesului penal, prin eventuala dezlegare ce s-ar da acţiunii de drept vizând cheltuielile judiciare.În art. 398 din Codul de procedură penală, intitulat „cheltuieli judiciare“, legiuitorul a prevăzut că instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra cheltuielilor judiciare, potrivit art. 272-276.Rezolvarea acţiunii penale presupune, potrivit art. 396 din Codul de procedură penală, adoptarea uneia dintre următoarele soluţii: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile în care, conform art. 14 din acelaşi cod, obiectul acţiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.La rândul său, potrivit art. 19 din Codul de procedură penală, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.Obligarea la plata cheltuielilor judiciare este influenţată de modul de soluţionare a acţiunii penale sau a celei civile, dar reciproca nu este valabilă, ele fiind un accesoriu asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe.Cheltuielile avansate de stat prin intermediul organelor judiciare sunt cheltuieli de procedură, iar potrivit doctrinei, temeiul juridic al suportării cheltuielilor judiciare de către inculpatul condamnat îl constituie culpa infracţională a acestuia, care nu exclude culpa procesuală, în situaţiile în care cheltuielile au fost provocate de o cerere accesorie fondului procesului, respinsă ca neîntemeiată. Fapta inculpatului determinând în mod direct desfăşurarea procesului penal şi, implicit, cheltuielile judiciare, obligaţia de a le suporta are caracter principal şi integral.În condiţiile art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, în caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului. Pe de altă parte, partea responsabilă civilmente, numai în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat [alin. (3) al art. 274 din Codul de procedură penală]. Dar, de aici nu se poate trage concluzia că, dacă nu există parte civilă în cauză, inculpatul minor nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare.
    În principal, în accepţiunea art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate doar de inculpat în cazurile în care instanţa constată că acesta a comis o infracţiune şi s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau condamnarea.În mod similar, şi în cazul luării faţă de inculpatul minor a unei măsuri educative (neprivative/privative de libertate), consecinţă a răspunderii penale, ca urmare a renunţării în totalitate la pedepsele penale aplicate minorilor prin dispoziţiile art. 114-116 din Codul penal, aceasta are loc în condiţii identice, adică, dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpatul minor.De altfel, potrivit art. 239 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, „termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal (condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei) se referă şi la hotărârile prin care, faţă de inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură educativă“.Nu în ultimul rând, din perspectiva dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală, „Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a cap. I din titlul V al părţii generale“. Prin urmare, dispoziţiile generale sunt incidente şi în privinţa minorilor, în măsura în care nu sunt aplicabile dispoziţiile speciale.Relativ la problema de drept care face obiectul prezentei dezlegări se constată că, în cazul minorilor cărora li se aplică măsuri educative, suportarea cheltuielilor judiciare avansate de stat are regimul juridic instituit prin dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură penală, chiar dacă alin. (1) al aceluiaşi text de lege nu vizează, în mod expres, şi luarea unei măsuri educative.Totodată, se are în vedere că în materia plăţii cheltuielilor avansate de stat în condiţiile art. 274 din Codul de procedură penală culpa infracţională a fost stabilită legal.Referitor la admisibilitatea sesizării a arătat că încheierea prin care s-a formulat chestiunea de drept nu cuprinde motivele care justifică acest demers, referirea la condiţiile de admisibilitate fiind pur formală.Mai mult, se invocă motivele de apel ale parchetului, fără a se tinde la interpretarea abstractă a unor dispoziţii legale determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei.Faţă de argumentele prezentate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării prin care Curtea de Apel Bacău a adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie solicitarea de a pronunţa o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept: „dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală inculpatul minor faţă de care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 din Codul penal poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat“.Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizăriiPrin Încheierea de şedinţă din data de 6 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.109/270/2017, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept: „dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală inculpatul minor faţă de care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 din Codul penal poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat“.II. Expunerea succintă a cauzeiPrin Sentinţa penală nr. 960 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Oneşti, în baza art. 120 alin. (1) şi (2) din Codul penal cu referire la art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. d) din Codul penal cu aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, pentru săvârşirea infracţiunii de act sexual cu un minor prevăzută de art. 220 alin. (1) şi (2) din Codul penal cu aplicarea art. 113 alin. (2) din Codul penal, s-a aplicat inculpatului S.C. măsura educativă a asistării zilnice pe o durată de 3 luni cu începere de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.
    În baza art. 121 alin. (1) din Codul penal a fost obligat inculpatul să nu depăşească, fără acordul Serviciului de probaţiune Bacău, limita teritorială a judeţului Bacău şi să se prezinte la Serviciul de probaţiune Bacău la datele fixate de acesta.În baza art. 25 şi 397 din Codul de procedură penală cu referire la art. 19 din Codul de procedură penală s-a luat act că nu s-au formulat pretenţii băneşti de către persoana vătămată.În baza art. 274 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul în solidar cu părţile responsabile civilmente S.G. şi S.N. la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 600 lei către stat.Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin Rechizitoriul nr. 2.077/P/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului S.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 220 alin. (1) şi (2) din Codul penal, constând în aceea că, în cursul anului 2015, a întreţinut raporturi sexuale cu concubina sa, minora S.S. în vârstă de 12 ani, în urma cărora a rezultat minora S.A. născută la data de 3 august 2016. La termenul de judecată din data de 13 noiembrie 2017, inculpatul S.C., asistat de apărător desemnat din oficiu, a recunoscut săvârşirea faptelor, solicitând să fie judecat în baza declaraţiei date şi a probelor administrate la urmărirea penală pe care le cunoaşte şi nu le contestă.Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât instanţa a obligat inculpatul minor la plata cheltuielilor judiciare cu toate că faţă de acesta nu s-a dispus una dintre soluţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală: renunţarea la urmărirea penală, condamnarea, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, ci doar luarea unei măsuri educative. În aceste condiţii sunt aplicabile dispoziţiile art. 275 alin. (3) din Codul de procedură penală - în toate celelalte cazuri cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
    III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieLa data de 6 martie 2018, învestită cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti, împotriva Sentinţei penale nr. 960 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Oneşti în Dosarul nr. 3.109/270/2017, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a pus în discuţie, conform art. 475-476 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în vederea rezolvării de principiu a chestiunii de drept: „dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 274 din Codul procedură penală, inculpatul minor faţă de care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 din Codul penal poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.“Procedând la examenul de admisibilitate a sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât există o problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a apelului, asupra acestei chestiuni nu s-a statuat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii, nu face obiectul unui recurs în interesul legii sau a unei sesizări în curs de soluţionare.S-a reţinut că, în principiu, sarcina suportării cheltuielilor de judecată revine persoanei aflate în culpă procesuală.Acest principiu stă la baza dispoziţiilor art. 274 alin. (1) din Codul procedură penală, care prevăd că „în caz de renunţare la urmărire penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la pedepsei“, nefăcându-se aici nicio trimitere expresă la situaţia în care s-au aplicat inculpatului măsuri educative.Cu toate acestea, la alin. (3) al aceluiaşi articol se au în vedere exclusiv situaţiile în care soluţia dispusă de instanţă este una dintre cele reglementate la alin. (1) şi se stipulează că „Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat“.Analizând dispoziţiile normative arătate, Curtea a observat că obligaţia reglementată la alin. (3) se referă, fără excepţie, atât la inculpatul minor, cât şi la cel major.Or, interpretând per a contrario acest text de lege, rezultă că, în situaţia în care inculpatul (fie el minor ori major) nu va fi obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor civile, el va fi singurul ţinut să răspundă de plata către stat a cheltuielilor judiciare.Nu în ultimul rând, în cazul inculpaţilor minori se impune a se avea în vedere şi dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală, conform cărora „Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a cap. I din titlul V al părţii generale“. La aceeaşi concluzie conduc şi dispoziţiile art. 239 din Legea nr. 187/2012, cu modificările ulterioare, care stipulează că „Termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal se referă şi la hotărârile prin care, faţă de inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură educativă“.Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei în materie, fundamentul (temeiul) obligării unui inculpat la plata către stat a cheltuielilor judiciare, în aplicarea prevederilor art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, îl constituie culpa sa infracţională, care subzistă şi în cazul inculpatului minor căruia i se aplică o măsură educativă.Aşa fiind, prin prisma dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală (care fac trimitere la normele generale în materia judecăţii, vizând prin urmare inclusiv regimul cheltuielilor judiciare) şi în condiţiile în care completările şi derogările reglementate de acest text de lege nu vizează prezenta instituţie, se impune obligarea inculpatului minor care a comis o infracţiune şi căruia i s-a aplicat o măsură educativă la plata către stat a cheltuielilor judiciare, în temeiul art. 274 alin. (1) din acelaşi act normativ.
    De altfel, şi textul de lege anterior, art. 192 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1969, avea în vedere doar situaţia condamnării (în caz de condamnare), însă în practică şi inculpatul minor faţă de care se lua o măsură educativă era obligat la plata cheltuielilor judiciare (în solidar sau nu cu persoanele responsabile civilmente).
    IV. Punctele de vedere ale procurorului şi părţilor asupra chestiunii de drept supuse dezlegăriiOpinia Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti, aşa cum rezultă din partea introductivă a încheierii, a fost în sensul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, respectiv dacă se impune obligarea inculpatului minor la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, această chestiune impunându-se a fi lămurită întrucât practica este neunitară.Opinia apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, aşa cum rezultă din partea introductivă a încheierii de sesizare, a fost în sensul achiesării la concluziile procurorului privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. V. Dispoziţiile legale supuse interpretăriiArt. 274 din Codul de procedură penalăPlata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei(1) În caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, suspectul sau, după caz, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului.(2) Când sunt mai mulţi suspecţi sau, după caz, inculpaţi, procurorul sau, după caz, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părţi se ţine seama, pentru fiecare dintre suspecţi sau, după caz, inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.(3) Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
    Art. 115 din Codul penal(1) Măsurile educative sunt neprivative de libertate sau privative de libertate.1. Măsurile educative neprivative de libertate sunt:a) stagiul de formare civică;b) supravegherea;c) consemnarea la sfârşit de săptămână;d) asistarea zilnică.2. Măsurile educative privative de libertate sunt:a) internarea într-un centru educativ;
    b) internarea într-un centru de detenţie.
    (2) Alegerea măsurii educative care urmează să fie luată faţă de minor se face, în condiţiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.
    VI. Jurisprudenţa Curţii ConstituţionalePrin Decizia nr. 639 din 17 octombrie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 5 februarie 2018) s-a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi art. 274 din Codul de procedură penală, subliniindu-se că dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură penală reglementează plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei.VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieSoluţia obligării inculpatului minor faţă de care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 din Codul penal la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, singur sau în solidar cu partea responsabilă civilmente, rezultă din deciziile penale nr. 150/RC/2016 pronunţată în Dosarul nr. 1.417/1/2016; nr. 51/RC/2016 pronunţată în Dosarul nr. 849/1/2016; nr. 96/RC/2016 pronunţată în Dosarul nr. 576/1/2016; nr. 259/RC/2016 pronunţată în Dosarul nr. 1.615/1/2016; nr. 24/RC/2017 pronunţată în Dosarul nr. 3.753/1/2016; nr. 148/RC/2017 pronunţată în Dosarul nr. 3.671/1/2016.VIII. Jurisprudenţa naţionalăCurţile de apel şi instanţele arondate au înaintat hotărâri judecătoreşti referitoare la problema de drept supusă dezlegării (Decizia penală nr. 69/A din 22 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 24.481/299/2017; Sentinţa penală nr. 151 din 8 octombrie 2015 pronunţată de Tribunalul Călăraşi - Secţia penală în Dosarul nr. 860/116/2015; Sentinţa penală nr. 147 din 26 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Olteniţa în Dosarul nr. 6.238/269/2016; Sentinţa penală nr. 702 din 17 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Giurgiu în Dosarul nr. 1.527/122/2015; Sentinţa penală nr. 132 din 25 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Ilfov în Dosarul nr. 514/93/2015; Sentinţa penală nr. 122 din 21 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Satu Mare - Secţia penală în Dosarul nr. 2.806/83/2017; Sentinţa penală nr. 115/F din 15 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia penală în Dosarul nr. 864/112/2017; Sentinţa penală nr. 129 din 12 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj - Secţia penală în Dosarul nr. 1.180/117/2018; Sentinţa penală nr. 36 din 12 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Turda - Secţia penală în Dosarul nr. 6.483/328/2015; Sentinţa penală nr. 1.455 din 3 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş - Secţia penală în Dosarul nr. 12.710/182/2016; Sentinţa penală nr. 68 din 1 martie 2018 pronunţată de Judecătoria Zalău în Dosarul nr. 3.340/337/2017; Sentinţa penală nr. 649 din 6 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Galaţi - Secţia penală în Dosarul nr. 2.945/121/2016; Decizia penală nr. 319 din 19 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 2.945/121/2016; Sentinţa penală nr. 102 din 23 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Galaţi - Secţia penală în Dosarul nr. 195/121/2018, Sentinţa penală nr. 2.328 din 15 noiembrie 2016 pronunţată de Judecătoria Galaţi în Dosarul nr. 3.657/233/2016; Sentinţa penală nr. 93 din 26 ianuarie 2018 pronunţată de Judecătoria Focşani în Dosarul nr. 15.137/231/2017; Sentinţa penală nr. 138 din 15 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Buzău - Secţia penală în Dosarul nr. 265/114/2016; Sentinţa penală nr. 61 din 24 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Reghin în Dosarul nr. 1.417/289/2016; Decizia penală nr. 676/A din 19 iulie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în Dosarul nr. 3.399/97/2015; Sentinţa penală nr. 45 din 28 iunie 2017 pronunţată de Judecătoria Sălişte în Dosarul nr. 965/294/2016; Sentinţa penală nr. 7 din 26 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Argeş - Completul special pentru minori în Dosarul nr. 6.946/109/2017; Sentinţa penală nr. 16 din 6 februarie 2018 pronunţată de Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 1.057/253/2017; Sentinţa penală nr. 536 din 10 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa - Secţia penală în Dosarul nr. 1.667/118/2017; Decizia nr. 742 din 17 iulie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 10.343/314/2016; Sentinţa penală nr. 4 din 16 ianuarie 2018 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin - Secţia penală în Dosarul nr. 4.315/115/2017; Sentinţa penală nr. 3 din 4 ianuarie 2018 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în Dosarul nr. 2.778/290/2017; Sentinţa penală nr. 776 din 24 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Iaşi în Dosarul nr. 9.307/245/2016; Decizia penală nr. 949 din 19 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 348/321/2015; Sentinţa penală nr. 60/D din 14 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bacău - Secţia penală în Dosarul nr. 3.755/110/2017; Sentinţa penală nr. 101 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Buhuşi în Dosarul nr. 634/99/2017; Sentinţa penală nr. 63/P din 22 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Neamţ - Secţia penală în Dosarul nr. 1.852/103/2016; Decizia penală nr. 668 din 14 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală în Dosarul nr. 872/197/2017; Sentinţa penală nr. 359 din 28 februarie 2018 pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. 7.015/197/2017; Sentinţa penală nr. 44/S din 6 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov în Dosarul nr. 396/1.372/2015).IX. Opiniile instanţelor judecătoreştiExaminând punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate s-au conturat două opinii:1. Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că luarea unei măsuri prevăzute de art. 115 din Codul penal este asimilată unei soluţii de condamnare şi, prin urmare, inculpatul poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.Pe de altă parte, dispoziţiile art. 274 alin. (3) din Codul de procedură penală nu fac distincţie între inculpatul minor şi cel major, iar aplicarea unei măsuri educative intră în noţiunea de condamnare astfel cum prevăd dispoziţiile art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală.În acest sens s-au pronunţat: Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Olteniţa, Judecătoria Lehliu-Gară, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Alexandria, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Videle, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Zimnicea, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Braşov, Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov, Tribunalul Covasna, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Rupea, Judecătoria Zărneşti, Judecătoria Întorsura Buzăului, Judecătoria Sfântu Gheorghe, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Brăila, Tribunalul Vrancea, Judecătoria Focşani, Judecătoria Adjud, Judecătoria Panciu în opinie majoritară, Judecătoria Reghin, Judecătoria Luduş, Curtea de Apel Cluj, Judecătoria Turda, Judecătoria Huedin, Judecătoria Dej, Tribunalul Maramureş, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Sighetu Marmaţiei, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Zalău, Judecătoria Şimleu Silvaniei, Judecătoria Jibou, Tribunalul Hunedoara, Tribunalul Alba, Tribunalul Sibiu, Judecătoria Hunedoara, Judecătoria Agnita, Judecătoria Sibiu, Judecătoria Sălişte, Judecătoria Avrig, Tribunalul Constanţa, Tribunalul Tulcea, Judecătoria Constanţa, Judecătoria Babadag, Judecătoria Hârşova, Judecătoria Măcin, Judecătoria Medgidia, Judecătoria Tulcea, Curtea de Apel Bacău, Tribunalul Neamţ, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Roman, Judecătoria Târgu-Neamţ, Judecătoria Bicaz, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Dolj, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Motru, Judecătoria Mehedinţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Timiş, Tribunalul Arad, Judecătoria Reşiţa, Judecătoria Moldova Nouă, Judecătoria Caransebeş şi Curtea de Apel Suceava.2. În cea de-a doua opinie s-a apreciat, în interpretarea strictă a dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală, că inculpatul minor faţă de care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 din Codul penal nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.În acest sens s-au pronunţat: Judecătoria Panciu, Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Cluj.
    X. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieParchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv ca sesizarea privind pronunţarea hotărârii prealabile să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă, asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii.Totodată, problema de drept vizând împrejurarea dacă, în aplicarea dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală, inculpatul minor faţă de care s-a luat o măsura educativă prevăzută de art. 115 din Codul de procedură penală poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat nu a fost dezlegată încă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale care asigură interpretarea în aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii.Cu toate acestea, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiţia ca de rezolvarea acestei chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.Astfel, în jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat, referitor la condiţiile de admisibilitate, că se impune analiza admisibilităţii cererii prin raportare la condiţiile legate de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită.Această condiţie de admisibilitate, prin referirea explicită la soluţionarea „pe fond“ a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal.De asemenea, prin Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a arătat că „chestiunea a cărei dezlegare este supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, putând doar, ca excepţie, viza o problemă de drept procesual, adică în măsura în care soluţia dată acesteia se repercutează semnificativ asupra rezolvării fondului“.Soluţia dată de instanţa supremă prin intermediul procedurii prevăzute de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală trebuie aşadar să influenţeze, să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.În Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a precizat că, „în ceea ce priveşte cerinţa referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la aptitudinea dezlegării de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei“, trebuie să existe o relaţie de dependenţă între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de instanţă, în sensul că decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii.În raport cu cele expuse nu există niciun fel de înrâurire asupra fondului cauzei, fie că este vorba de rezolvarea acţiunii penale, fie de cea a acţiunii civile în cadrul procesului penal, prin eventuala dezlegare ce s-ar da acţiunii de drept vizând cheltuielile judiciare.În art. 398 din Codul de procedură penală, intitulat „cheltuieli judiciare“, legiuitorul a prevăzut că instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra cheltuielilor judiciare, potrivit art. 272-276.Modul de soluţionare a acestora poate constitui un criteriu de legalitate a hotărârii, dar dispoziţiile privind rezolvarea acţiunii penale sunt prevăzute separat, în art. 396 din Codul de procedură penală, iar în art. 397 din acelaşi cod sunt cuprinse prevederi privind rezolvarea acţiunii civile.Rezolvarea acţiunii penale presupune, potrivit art. 396 din Codul de procedură penală, adoptarea uneia dintre următoarele soluţii: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile în care, conform art. 14 din acelaşi cod, obiectul acţiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.La rândul său, potrivit art. 19 din Codul de procedură penală, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.Obligarea la plata cheltuielilor judiciare este influenţată de modul de soluţionare a acţiunii penale sau a celei civile, dar reciproca nu este valabilă, ele fiind un accesoriu asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe.Cheltuielile avansate de stat prin intermediul organelor judiciare sunt cheltuieli de procedură, iar, potrivit doctrinei, temeiul juridic al suportării cheltuielilor judiciare de către inculpatul condamnat îl constituie culpa infracţională a acestuia, care nu exclude culpa procesuală, în situaţiile în care cheltuielile au fost provocate de o cerere accesorie fondului procesului, respinsă ca neîntemeiată. Fapta inculpatului determinând în mod direct desfăşurarea procesului penal şi, implicit, cheltuielile judiciare, obligaţia de a le suporta are caracter principal şi integral.În condiţiile art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, în caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului. Pe de altă parte, partea responsabilă civilmente, numai în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat [alin. (3) al art. 274 din Codul de procedură penală]. Dar de aici nu se poate trage concluzia că, dacă nu există parte civilă în cauză, inculpatul minor nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare.În principal, în accepţiunea art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate doar de inculpat în cazurile în care instanţa constată că acesta a comis o infracţiune şi s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau condamnarea.În mod similar, şi în cazul luării faţă de inculpatul minor a unei măsuri educative (neprivative/privative de libertate), consecinţă a răspunderii penale, ca urmare a renunţării în totalitate la pedepsele penale aplicate minorilor prin dispoziţiile art. 114-116 din Codul penal, aceasta are loc în condiţii identice; adică dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpatul minor.De altfel, potrivit art. 239 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, „termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal (condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei) se referă şi la hotărârile prin care, faţă de inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură educativă“.
    Nu în ultimul rând, din perspectiva dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală, „urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale“. Prin urmare, dispoziţiile generale sunt incidente şi în privinţa minorilor, în măsura în care nu sunt aplicabile dispoziţiile speciale.Relativ la problema de drept care face obiectul prezentei dezlegări se constată că, în cazul minorilor cărora li se aplică măsuri educative, sarcina suportării cheltuielilor judiciare avansate de stat are regimul juridic instituit prin dispoziţiile art. 274 din Codul de procedură penală, chiar dacă alin. (1) al aceluiaşi text de lege nu vizează, în mod expres, şi luarea unei măsuri educative.Totodată, s-a avut în vedere că, în materia plăţii cheltuielilor avansate de stat în condiţiile art. 274 din Codul de procedură penală, culpa infracţională a fost stabilită legal.Referitor la admisibilitatea sesizării s-a arătat că încheierea prin care s-a formulat chestiunea de drept nu cuprinde motivele care justifică acest demers, referirea la condiţiile de admisibilitate fiind pur formală.Mai mult, se invocă motivele de apel ale parchetului, fără a se tinde la interpretarea abstractă a unor dispoziţii legale determinante pentru soluţionarea pe fond a cauzei.Instanţa de trimitere nu face niciun fel de apreciere cu privire la cea mai importantă condiţie de admisibilitate, aceea a caracterului determinant al rezolvării chestiunii de drept, condiţie impusă de asemenea în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 4/2017, pct. XIII, lit. b.2).
    XI. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor OmuluiÎn jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu s-au identificat decizii în problema de drept analizată.XII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, care formează obiectul Dosarului nr. 918/1/2018, este inadmisibilă, întrucât nu întruneşte condiţia privind existenţa unei relaţii de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, condiţie de admisibilitate prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală.Opinia exprimată se întemeiază pe jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la condiţia de admisibilitate a sesizării, constând în existenţa unei relaţii de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel:În considerentele Deciziei nr. 20 din 14 iunie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, reiterând jurisprudenţa sa privind condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării, a reţinut următoarele: Prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (...), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.Totodată, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului.(...) În cadrul mecanismul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, considerentele Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014 au fost preluate în: Decizia nr. 17 din 1 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017.Potrivit considerentelor Deciziei nr. 7/2015 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015) a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, chestiunea a cărei dezlegare este supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, putând doar, ca excepţie, viza o problemă de drept procesual, adică în măsura în care soluţia dată acesteia se repercutează semnificativ asupra rezolvării fondului.Cu privire la condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării, în considerentele Deciziei nr. 23/2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că această condiţie de admisibilitate, prin referirea explicită la soluţionarea „pe fond“ a cauzei, impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal.În lumina jurisprudenţei invocate, chestiunile de drept în materia cheltuielilor judiciare nu întrunesc condiţia de admisibilitate prevăzută în art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei relaţii de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei.
    În primul rând, între chestiunile de drept în materia cheltuielilor judiciare şi soluţia dată acţiunii penale sau acţiunii civile de către instanţa de judecată nu există o relaţie de dependenţă, în sensul că lămurirea unei probleme de drept privind cheltuielile judiciare nu produce un efect concret asupra rezolvării acţiunii penale sau asupra rezolvării acţiunii civile. În concepţia Codului de procedură penală, rezolvarea acţiunii penale este reglementată în dispoziţiile art. 396, iar rezolvarea acţiunii civile este reglementată în dispoziţiile art. 397, cheltuielile judiciare nefiind reglementate în cadrul dispoziţiilor menţionate, ci în cadrul dispoziţiilor separate ale art. 398. Aşadar, legiuitorul plasează problematica privitoare la cheltuielile judiciare într-un cadru distinct în raport cu cadrul legal care reglementează rezolvarea acţiunii penale şi rezolvarea acţiunii civile.În al doilea rând, chestiunile de drept în materia cheltuielilor judiciare, prin natura lor, nu se pot repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei şi nu au un caracter determinant pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal. În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a constatat că nu au aptitudinea de a produce efecte asupra modului de soluţionare pe fond a cauzei, de exemplu, chestiunile de drept privind strămutarea (Decizia nr. 23/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014), chestiunile de drept în materia măsurilor preventive (Decizia nr. 24/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014), stabilirea organului judiciar competent să soluţioneze o cerere de revizuire, formulată împotriva unei încheieri definitive pronunţate de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura reglementată în art. 341 din Codul de procedură penală, tipul hotărârii prin care se soluţionează o astfel de cerere de revizuire şi admisibilitatea căii ordinare de atac împotriva acestei hotărâri (Decizia nr. 7/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015). În plus, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că prin modul de formulare a art. 475 din Codul de procedură penală s-a urmărit excluderea de la această procedură, ce vizează asigurarea unei practici unitare, a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pe fond a litigiilor penale, chestiuni ce rămân a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, sub rezerva îndeplinirii şi a celorlalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală (Decizia nr. 17/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 4 noiembrie 2016). Prin urmare, chestiunile de drept privind cheltuielile judiciare rămân a fi supuse interpretării pe calea recursului în interesul legii, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute în art. 471 şi 472 dinCodul de procedură penală.În subsidiar, dacă se apreciază că sesizarea este admisibilă, s-a arătat că inculpatul minor faţă de care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 alin. (1) din Codul penal poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
    XIII. Opinia judecătorului-raportorOpinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 3.109/270/2017 prin care se solicită dezlegarea de principiu a chestiuni de drept: „dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală inculpatul minor faţă de care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 din Codul penal poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat“. XIV. Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieExaminând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:A. Admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieÎn conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul procedură penală: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“Din dispoziţiile legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor exigenţe:a) instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;b) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;c)
    chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.
    În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că este îndeplinită prima condiţie analizată, referitoare la existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie fiind învestită, în Dosarul nr. 3.109/270/2017, cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti împotriva Sentinţei penale nr. 960 din 22 noiembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Oneşti în Dosarul nr. 3.109/270/2017.De asemenea este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie enunţată, întrucât chestiunea de drept cu a cărei analiză a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. În ce priveşte cerinţa referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării şi la aptitudinea dezlegării date de a avea consecinţe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei se constată că nu este îndeplinită în cauză.
    B. Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitatăÎn jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală s-a statuat, în mod progresiv, asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. S-a subliniat, sub un prim aspect, că între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, şi Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014).În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracţiuni ori stabilirea încadrării juridice în cauza dedusă judecăţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015). În fine, jurisprudenţa recentă a Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală a abordat tangenţial şi elemente ce nuanţează semnificativ înţelesul sintagmei „chestiune de drept“ la care face referire art. 475 din Codul de procedură penală, impunând examinarea acesteia fie din perspectiva cerinţei „noutăţii“ problemei de drept ridicate, fie a existenţei unei neclarităţi, ambiguităţi a dispoziţiei legale supuse interpretării. Completul competent a efectuat însă recent o primă analiză a admisibilităţii şi din această perspectivă. Astfel, raportându-se la deciziile date în materie civilă, respectiv deciziile nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, şi nr. 7 din 30 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 5 august 2014, s-a subliniat că acest caracter „de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile“ (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10 din 22 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 4 iunie 2015). Totodată, se apreciază ca pertinentă o atare analiză şi în speţă, în scopul delimitării mai exacte a problemelor de drept ce pot face obiectul hotărârii prealabile (respectiv chestiuni de drept de o dificultate rezonabilă, susceptibile a da naştere unor interpretări judiciare diferite) de opiniile jurisprudenţiale cu totul izolate, ce pot fundamenta uneori o astfel de sesizare.Pe de altă parte, condiţia caracterizării dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării printr-o doză necesară de echivoc a fost subliniată în considerentele secţiunii IX a Deciziei nr. 16 din 22 mai 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015.Aşadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor şi curţilor de apel de către instanţa supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o „procedură dilatorie pentru litigii caracterizate prin natura lor ca fiind urgente“, fie într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii.Din perspectiva acestor argumente se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală, în caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, suspectul sau, după caz, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului. De asemenea se prevede în acelaşi articol [alin. (3)] că partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.Este adevărat că soluţia luării faţă de inculpatul minor a unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, nu este inclusă alături de celelalte soluţii pe care le poate dispune instanţa în cazul în care stabileşte că inculpatul este vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată şi răspunde penal. Aceasta nu creează însă o dificultate în aplicarea dispoziţiilor privitoare la persoana care va suporta cheltuielile judiciare în cazul enunţat, dacă se au în vedere şi dispoziţiile art. 504 din Codul de procedură penală, care prevăd că „Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale“.Totodată, dispoziţiile art. 239 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, prevăd că „Termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal se referă şi la hotărârile prin care, faţă de inculpat, s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puţin 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri“.
    Rezultă aşadar cu claritate, din dispoziţiile prezentate, care va fi soluţia privitoare la persoana obligată să suporte cheltuielile judiciare în cazul în care faţă de inculpatul minor se ia una dintre măsurile educative prevăzute de Codul penal.De altfel, majoritatea covârşitoare a instanţelor care au comunicat opiniile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări au arătat care este interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală, în situaţia reţinută în speţă.În final, se remarcă faptul că însăşi instanţa de apel, în opinia exprimată, pare să nu aibă probleme în interpretarea dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală.Or, intervenţia instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori succesiune în timp pot da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.În concluzie, se constată că problema înţelesului dispoziţiilor „dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală inculpatul minor faţă de care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 din Codul penal poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat“, astfel cum a fost expusă în încheierea de sesizare, nu constituie o veritabilă chestiune de drept cu relevanţă practică, susceptibilă a genera interpretări juridice diferite şi a impune, în consecinţă, o dezlegare prealabilă în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală.
    Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,În numele legii,DECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 3.109/270/2017, prin care se solicită dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „dacă în aplicarea dispoziţiilor art. 274 din Codul de procedură penală inculpatul minor faţă de care s-a luat o măsură educativă prevăzută de art. 115 din Codul penal poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.“Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2018.
    PREŞEDINTELE CU DELEGAŢIE AL SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    judecător MIRELA SORINA POPESCU

    Magistrat-asistent,
    Marioara Cioaric
    ----