Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA

Doriţi o formă actualizată, la zi (14.12.2018), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 67 din 21 februarie 2018referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 223 din 13 martie 2018Data intrării în vigoare 13-03-2018
    Valer Dorneanu - preşedinte
    Marian Enache - judecător
    Mircea Ştefan Minea
    - judecător
    Daniel-Marius Morar - judecător
    Mona-Maria Pivniceru - judecător
    Livia Doina Stanciu - judecător
    Varga Attila - judecător
    Mihaela Senia Costinescu- magistrat-asistent-şef
    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, obiecţie formulată de un număr de 51 de deputaţi, dintre care 50 aparţinând grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România, Partidului Mişcarea Populară, Partidului Naţional Liberal şi minorităţilor naţionale, precum şi un deputat neafiliat, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.2. Cu Adresa nr. 21.584 din 22 ianuarie 2018, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 481 din 22 ianuarie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 91A/2018.3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii obiecţiei fac, în primul rând, precizări cu privire la admisibilitatea acesteia sub aspectul respectării termenului de sesizare a instanţei constituţionale. Întrucât prezenta sesizare a fost depusă peste termenul prevăzut de lege, la o dată ulterioară celei de 22 decembrie 2017 când s-a împlinit acest termen, „ca urmare a imposibilităţii obţinerii numărului minim de susţinători în cadrul termenului prescurtat“, autorii solicită „a se avea în vedere jurisprudenţa îndelungată şi constantă a Curţii Constituţionale în sensul primirii spre soluţionare a sesizărilor de neconstituţionalitate a priori formulate între data expirării termenului şi data promulgării legii de către Preşedintele României“. Autorii invocă deciziile nr. 767/2016, nr. 89/2017, nr. 718/2017, nr. 975/2010 şi nr. 1.612/2010, în care Curtea Constituţională a stabilit că „termenele cuprinse la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 au un caracter de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei constituţionale, astfel încât nu există nicio sancţiune dacă instanţa constituţională este sesizată după expirarea acestora. În exercitarea controlului a priori de constituţionalitate, esenţial este ca legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării sesizării la Curtea Constituţională“.
    4. Pentru aceste considerente şi în contextul în care, la data depunerii sesizării, Preşedintele României nu a promulgat încă Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, autorii solicită primirea sesizării şi soluţionarea fondului acesteia.5. Pe fondul obiecţiei, autorii formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi intrinsecă.6. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, arată că, din interpretarea prevederilor regulamentelor parlamentare, rezultă că, în privinţa proiectelor trimise la comisiile speciale comune, art. 8 alin. (1) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului realizează o distincţie clară între proiectele care constau în „avizarea unor acte normative complexe“ sau în „alte scopuri“ şi cele care presupun „elaborarea unor propuneri legislative“, stabilind în mod expres că numai cele din urmă sunt scutite de analiza altor comisii, motiv pentru care toate celelalte, în lipsa unor prevederi contrare, trebuie înaintate inclusiv comisiilor permanente competente ale celor două Camere.7. Din analiza obiectivelor Comisiei speciale comune, astfel cum au fost enunţate în Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017, precum şi a rapoartelor care au fost prezentate Birourilor permanente ale celor două Camere, rezultă că ipoteza de lucru nu este aceea a avizării unor acte normative complexe, întrucât această operaţiune presupune analizarea urmată de exprimarea unei opinii pro sau contra cu privire la acte normative aflate în procedura parlamentară, iar nu modificarea ori completarea acestora.8. Or, prin instituirea în beneficiul Comisiei speciale comune a unei competenţe generale de a examina, modifica şi completa toate actele normative cu incidenţă asupra justiţiei, a fost eliminată din competenţa comisiilor juridice permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, aşa cum este aceasta stabilită pe cale regulamentară, dezbaterea iniţiativelor şi proiectelor legislative existente sau viitoare cu incidenţă într-un întreg domeniu de reglementare ce ţinea de competenţa lor exclusivă. Restrângerea competenţei comisiilor permanente în favoarea unei singure comisii speciale comune încalcă principiul conform căruia dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul ambelor Camere ale Parlamentului, care este posibilă numai atunci când organele de lucru interne ale fiecăreia se pot exprima cu privire la conţinutul respectivelor proiecte de lege sau propuneri legislative, aspect fundamental pentru respectarea principiului bicameralismului.9. Conform jurisprudenţei, Curtea Constituţională a considerat că nu poate decât să constate că anumite hotărâri ale Parlamentului şi/sau anumite prevederi din regulamentele Parlamentului sunt neconstituţionale, lipsindu-le, astfel, de efecte juridice. Autorii obiecţiei susţin că „această interpretare conferă însă o garanţie insuficientă a respectării Constituţiei şi în prezent îşi arată limitele mai mult decât oricând, deoarece eficienţa sa depinde în totalitate de buna credinţă cu care partidele politice care deţin puterea interpretează şi aplică regulamentele Parlamentului. Astfel, în situaţia în care coaliţia aflată la guvernare profită de majoritatea vremelnică pe care o are la dispoziţie pentru a legifera în mod abuziv, cu încălcarea flagrantă a normelor de procedură parlamentară, Curtea Constituţională nu dispune de niciun mijloc concret de a-şi exercita îndatorirea fundamentală de garant al supremaţiei Constituţiei, iar partidele de opoziţie nu pot complini această lipsă, fiind ţinute de principiul pe care doctrina l-a consacrat în mod sugestiv „majoritatea decide, opoziţia se exprimă“. Aceste derapaje nu pot fi oprite decât printr-o intervenţie a Curţii Constituţionale, care ar crea totodată un precedent important, de natură să responsabilizeze legiuitorul în exercitarea activităţii sale viitoare“. Prin urmare, „având în vedere gravitatea contextului actual, în care coaliţia aflată la guvernare încearcă să modifice legile justiţiei într-un regim de maximă urgenţă, fără dezbateri publice sau parlamentare propriu-zise şi cu ignorarea punctelor de vedere contrare exprimate în mod constant de Consiliul Superior al Magistraturii, adunările generale ale instanţelor şi parchetelor, organizaţiile profesionale reprezentative ale judecătorilor şi procurorilor, majoritatea magistraţilor în funcţie, Uniunea Europeană, Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii etc., care au arătat că unele amendamente propuse subminează independenţa puterii judecătoreşti“, autorii sesizării consideră că „Curtea Constituţională ar putea decide să-şi schimbe jurisprudenţa în această materie“.10.
    Cu privire la încălcarea principiului respectării legii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, autorii sesizării susţin că „Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, un act normativ care conţine amendamente deosebit de importante la o lege organică şi ocupă 18 pagini, a fost fundamentat printr-o expunere de motive derizorie, de numai un sfert de pagină, prin care iniţiatorii n-au făcut altceva decât să treacă în revistă anumite modificări din forma iniţială a proiectului de lege“. Or, „simpla înşiruire a unor modificări legislative nu poate fi considerată «expunere de motive», în condiţiile în care nu conţine absolut nicio justificare, chiar minimală, a măsurilor propuse de iniţiatori. În realitate, acest proiect de lege nu are o expunere de motive, care ar fi presupus ca iniţiatorii să explice, pentru fiecare schimbare importantă, de ce forma actuală a legii a devenit necorespunzătoare sau insuficientă faţă de raporturile sociale pe care le reglementează, astfel încât să fie necesară modificarea şi/sau completarea sa, respectiv modul în care amendamentele propuse vor putea remedia deficienţele respective, care la rândul lor ar fi trebuit constatate prin anumite modalităţi (n.r. studii, analize, rapoarte etc.) sau cel puţin semnalate de instituţii ale puterii judecătoreşti“.
    11. Referitor la încălcarea obligaţiilor rezultate din aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, prevăzute de art. 148 din Constituţie, autorii obiecţiei arată că, „printre consecinţele subsecvente aderării României la Uniunea Europeană se numără şi Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV), instituit în anul 2007 pentru a remedia deficienţele din reforma sistemului judiciar şi din lupta împotriva corupţiei şi crimei organizate. Prin Decizia nr. 2/2012, Curtea Constituţională a reţinut că, prin faptul că are calitatea de membru al Uniunii Europene, statului român îi revine obligaţia de a aplica MCV şi a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie“. Cu toate acestea, „Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost adoptată cu încălcarea flagrantă a recomandărilor din raportul MCV“.12. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, autorii arată că dispoziţiile art. I pct. 1 care modifică art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, mai exact principiul respectării legii, deoarece este o reproducere ad litteram a art. 126 alin. (1) din Constituţie, ceea ce reprezintă un paralelism legislativ, expres interzis prin art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.13. De asemenea art. I pct. 2, care modifică art. 2 din lege, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie sub aspectul principiului respectării legii, deoarece prima parte a textului este o reproducere ad litteram a art. 7 alin. (2) din aceeaşi lege, care nu a fost modificat, ceea ce reprezintă un paralelism legislativ, precum şi sub aspectul cerinţelor de claritate şi previzibilitate a legii, încălcarea realizându-se prin eliminarea enumerării instanţelor judecătoreşti prin care se realizează justiţia, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanţele militare şi judecătorilor, fapt care este de natură să afecteze claritatea şi previzibilitatea actului normativ în ansamblul său. În acelaşi timp, a fost încălcat şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, deoarece, în urma acestei modificări, enumerarea instanţelor judecătoreşti nu mai apare în legea organizării judiciare şi nici într-un alt act normativ primar.14. Dispoziţiile art. I pct. 3, care introduc la art. 7 un nou alineat, alin. (3), cu următorul cuprins: „Configuraţia sălii de judecată trebuie să reflecte principiul egalităţii de arme în ceea ce priveşte aşezarea judecătorului, procurorilor şi avocaţilor.“ Această dispoziţie încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie sub aspectul cerinţelor de claritate şi previzibilitate a legii. Principiul egalităţii de arme, care este o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 21 alin. (3) din Constituţie şi prin art. 6 din Convenţie, „nu se referă la poziţiile fizice pe care judecătorii, procurorii, părţile, avocaţii şi ceilalţi participanţi la procedurile judiciare le ocupă în sălile de judecată, motiv pentru care n-ar trebui să influenţeze configuraţia acestora“.15. Pe de altă parte, prin hotărârea pronunţată în Cauza Trăilescu împotriva României, C.E.D.O. a statuat că locul ocupat de procuror în sala de judecată nu încalcă prevederile art. 6 din Convenţie. În motivarea acestei soluţii, instanţa europeană a apreciat că o poziţie fizică privilegiată în sala de judecată a reprezentantului Ministerului Public nu pune acuzatul într-o situaţie dezavantajoasă pentru apărarea drepturilor sale, iar această împrejurare nu este suficientă prin ea însăşi pentru a pune în discuţie principiul egalităţii armelor ori lipsa de imparţialitate şi independenţă a judecătorului.16. În plus, autorii sesizării semnalează faptul că jurisprudenţa C.E.D.O. se referă strict la părţi, nu şi la avocaţii acestora, astfel că „o reglementare care acordă drepturi suplimentare persoanelor asistate de avocaţi faţă de cele care nu beneficiază de această asistenţă încalcă şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice“.
    17. Cu privire la art. I pct. 4 din legea supusă controlului de constituţionalitate, care modifică art. 9 din Legea nr. 304/2004, autorii susţin că încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie sub aspectul cerinţelor de claritate şi previzibilitate a legii. Ulterior modificării, textul de lege nu mai conţine nicio trimitere explicită la Consiliul Superior al Magistraturii, ceea ce face imposibilă stabilirea obiectului de reglementare, chiar şi pe cale de interpretare, în contextul în care celelalte articole din capitolul II - Accesul la justiţie se referă la aspecte de ordin general. Teoretic, numai prin verificarea istoricului acestui articol s-ar putea ajunge la o concluzie că sintagma „hotărârile secţiilor“ se referă la secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, însă „această concluzie ar fi una eminamente incertă şi hazardată, iar destinatarilor legii nu li se poate pretinde să recurgă la asemenea metode complicate şi nerezonabile pentru interpretarea normelor juridice“. Totodată, se încalcă prevederile art. 133 alin. (7) şi art. 134 alin. (3) din Constituţie, conform cărora „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2)“, respectiv „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie“. Aşadar, conform Legii fundamentale, singurele hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii care pot fi atacate în justiţie sunt cele pe care secţiile sale de judecători şi procurori le pronunţă în materie disciplinară, iar instanţa competentă este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ori textul de lege, astfel cum a fost modificat, permite atacarea tuturor deciziilor luate în secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, la secţia de contencios administrativ a curţilor de apel.18. Dispoziţiile art. I pct. 5, care introduc la art. 16, după alin. (2), un nou alineat, alin. (3), încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, respectiv principiul respectării legii, deoarece conduc la apariţia unui paralelism legislativ, expres interzis prin art. 16 din Legea nr. 24/2000. Autorii arată că, „atât Codul de procedură civilă, cât şi Codul de procedură penală, care sunt norme speciale în raport cu Legea nr. 304/2004 şi se aplică cu prioritate faţă de norma generală, prevăd un termen de 30 de zile de la data pronunţării în care judecătorii trebuie să redacteze motivarea hotărârii, acesta fiind un termen de recomandare“. În lipsa aplicării unui termen obligatoriu, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie sunt încălcate şi sub aspectul cerinţelor de claritate şi previzibilitate a legii, având în vedere că art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificat printr-o altă lege, prevede că „Constituie abateri disciplinare [...] nemotivarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, în termenele prevăzute de lege“. De asemenea, se încalcă şi prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât, pe lângă faptul că persoanele au dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, Legea fundamentală statuează că procesele trebuie să fie echitabile, noţiune în sfera căreia se încadrează şi necesitatea calităţii actului de justiţie. Or, stabilindu-se un termen imperativ de maximum 60 de zile, fără a se ţine cont de criterii obiective, precum complexitatea cauzei, volumul de activitate a instanţei etc., înfăptuirea justiţiei într-un mod unic sub aspectul calităţii motivării hotărârilor judecătoreşti devine un deziderat mai degrabă iluzoriu. Parlamentul şi Guvernul ar trebui să asigure condiţiile legale şi materiale necesare eficientizării sistemului judiciar înainte de impunerea unor asemenea termene-limită. Sunt încălcate, pe această cale, şi prevederile art. 124 alin. (3) din Constituţie, deoarece dispoziţia criticată împiedică judecătorii de la instanţele supraaglomerate să îşi desfăşoare în mod independent activitatea, aflându-se în permanenţă sub auspiciile declanşării unor acţiuni disciplinare împotriva lor pentru orice depăşire a termenului de motivare, chiar şi în cazul unei singure hotărâri judecătoreşti.19. În continuare, autorii arată că înfiinţarea Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, prin art. I pct. 45 din legea supusă controlului de constituţionalitate, încalcă prevederile cuprinse în art. 16 şi art. 124 alin. (3) din Constituţie, precum şi art. 6 din Convenţie. Întrucât „nu au fost oferite explicaţii pentru necesitatea înfiinţării unei astfel de structuri, [...] se induce, astfel, ideea că există o problemă de infracţionalitate în cadrul magistraţilor, care necesită o atenţie specială“.20. Dacă justificarea ar fi aceea a protecţiei magistraţilor, „atunci o astfel de explicaţie este cel puţin necredibilă şi de natură a naşte suspiciunea că, în realitate, ascunde cu totul altceva“. De asemenea, nu este necesară o astfel de modificare, deoarece „pentru efectuarea unei cercetări penale eficiente, este necesar ca magistratul să răspundă penal ca orice cetăţean, în funcţie de natura infracţiunii pretins a fi săvârşită de către acesta“, iar „competenţa de cercetare şi investigare să poată aparţine unor unităţi de parchet distincte şi nu ca toate aceste atribuţii să fie concentrate la o singură secţie sau unitate de parchet“. Magistratul are dreptul de a fi cercetat penal de un organ de urmărire penală specializat în categoria de infracţiuni din care face parte cea care i se impută, drept pe care îl are orice cetăţean. Cu atât mai mult cu cât „magistratul este vulnerabil, soluţiile sale lăsând întotdeauna cel puţin o parte nemulţumită, determinând de foarte multe ori formularea împotriva sa a unor plângeri neîntemeiate, cu scop şicanator, este necesar ca acesta să fie cercetat de persoane competente în materia respectivă, fie că este vorba despre fapte de corupţie, de fapte împotriva vieţii şi sănătăţii etc. Or, acest drept, de a fi egal în faţa autorităţilor publice, îi este încălcat prin cercetarea sa de o structură formată din cel mult 15 procurori, aceştia nefiind şi neputându-se niciodată specializa în fiecare categorie de infracţiuni reglementate de legislaţia în vigoare. Specializarea presupune experienţă profesională, pe lângă o cunoaştere amănunţită a unei materii la nivel teoretic, iar specializarea se dobândeşte după o lungă perioadă de practică efectivă în domeniu“. Pe de altă parte, desfăşurarea activităţii acestor 15 procurori la Bucureşti încalcă „principiul accesibilităţii în spaţiu a organului judiciar, întrucât presupune obligarea magistratului, spre deosebire de alţi cetăţeni, de a se deplasa pentru audieri şi pentru alte activităţi de urmărire penală în altă localitate, la mare distanţă, şi de a suporta cheltuieli excesive“.21. În fine, autorii sesizării susţin că introducerea, prin art. I pct. 61 din legea supusă controlului, a unei dispoziţii care constituie temeiul încadrării unor persoane pentru redactarea proiectelor de hotărâri judecătoreşti încalcă prevederile art. 124 alin. (3) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie. Arată că „independenţa instanţei nu se raportează doar la procedura publică, ci şi la activităţile anterioare dezbaterilor sau posterioare acestora - deliberarea şi redactarea hotărârilor judecătoreşti. Motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii de către justiţiabil, ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrarului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii şi, pe de altă parte, ea permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate. Motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul la aceasta“. Prin urmare, „motivarea este un act inerent funcţiei judecătorului, în exprimarea independenţei sale, şi nu poate fi lăsată la îndemâna unui terţ de proces, fie şi fost judecător, terţ şi de instanţă. Nici măcar un coleg judecător nu poate redacta un proiect de hotărâre pentru o cauză în care nu a participat la deliberări“. Este invocată, în acest sens, hotărârea pronunţată de C.E.D.O. în Cauza Cerovsek şi Bozicnik împotriva Sloveniei.22. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctul lor de vedere.23. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/1211 din 7 februarie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.001 din 7 februarie 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea ce face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 91A/2018. Cu privire la pretinsa încălcare a principiului bicameralismului, susţine că afirmaţiile autorilor sesizării sunt nefondate, întrucât nu este motivată existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între forma adoptată de Camera Deputaţilor şi cea adoptată de Senat şi a unei configuraţii deosebite, semnificativ diferite, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, condiţii esenţiale statuate de Curtea Constituţională pentru determinarea, din această perspectivă, a neconformităţii cu Legea fundamentală, în acest sens, fiind invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 718/2017, nr. 710/2009 şi nr. 413/2010. În ceea ce priveşte aspectele semnalate în legătură cu prerogativele Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, este apreciată ca relevantă jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, prin care este conturat rolul comisiilor parlamentare, ca organe interne de lucru ale Camerelor Parlamentului, a căror activitate are caracter pregătitor, pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei.
    24. Ca orice act normativ care are rolul reglementării unui anumit domeniu de activitate, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară trebuie să respecte cerinţele privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice, atribute care să asigure sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că „legea dedusă controlului de constituţionalitate, în ansamblul său, răspunde acestor cerinţe. Este clară, întrucât în conţinutul său nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, este precisă, fiind redactată într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări, prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilirea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative“. Totodată, contrar susţinerilor autorilor sesizării, consideră că normele de tehnică legislativă au fost respectate „şi în ceea ce priveşte expunerea de motive, propunerea legislativă fiind avizată favorabil de Consiliul Legislativ, în calitatea acestuia de organ consultativ de specialitate al Parlamentului, fără formularea vreunei observaţii în acest sens“. Prin urmare, „neîncălcând niciuna dintre prevederile cadrului normativ referitor la tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform cărora respectarea Constituţiei şi a legilor este obligatorie“.25. Referitor la pretinsa încălcare a obligaţiilor rezultate din aderarea la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, prevăzute de art. 148 din Constituţie, întrucât ar fi fost încălcate flagrant „recomandările din raportul M.C.V.“, Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că legea dedusă controlului de constituţionalitate respectă Decizia Comisiei Europene nr. 2006/928/CE din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei.26. Cu referire la Avizul negativ transmis de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea Plenului nr. 1.148/2017, face precizarea că potrivit prevederilor art. 38 alin. (3), coroborate cu dispoziţiile art. 32 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, acest aviz nu este unul conform şi, prin urmare, punctul de vedere exprimat prin acesta nu este unul obligatoriu.27. Cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate intrinsecă, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că susţinerile autorilor sesizării de neconstituţionalitate, în sensul că prin modificarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 se creează un paralelism legislativ care ar contraveni prevederilor art. 16 din Legea nr. 24/2000 şi, pe cale de consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, sunt neîntemeiate. Intervenţia legislativă în cauză reprezintă „o operaţiune tehnico-legislativă de corelare a articolului care stabileşte trăsăturile esenţiale ale cadrului normativ al organizării judiciare cu dispoziţiile Legii fundamentale, la redactarea căreia s-a apreciat că evidenţierea conexiunii legislative prin utilizarea unei norme juridice de trimitere nu poate fi reţinută, având în vedere semnificaţia prevederii. Tehnica legislativă evocată de autori permite preluarea unor norme din actul normativ superior, dacă această operaţiune este necesară pentru dezvoltarea soluţiilor din actul normativ de bază“.28. În ceea ce priveşte art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, intervenţia legislativă asupra prevederilor menţionate „are rolul de a asigura succesiunea logică a soluţiilor preconizate, în funcţie de conexiunile şi raportul firesc dintre ipotezele articolului. Astfel, noua redactare a alin. (2) al articolului în cauză dezvoltă ipoteza juridică redată sub forma primului alineat („Justiţia se înfăptuieşte în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi“), cu valenţă de normă-cadru, prin detalierea principiilor care o fundamentează, precum egalitatea de arme, durata rezonabilă a proceselor, forţa obligatorie a hotărârilor definitive ale instanţei şi respectarea dreptului la apărare, abordându-se exclusiv aspectele necesare contextului. Conţinutul normativ rezultat nu mai încorporează enumerarea instanţelor judecătoreşti, însă acest fapt nu reprezintă o încălcare a art. 126 alin. (1) din Constituţie, întrucât legea în care se integrează dezvoltă în partea sa dispozitivă aspectele referitoare atât la organizarea şi competenţele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi judecătoriilor, cât şi la sfera relaţiilor sociale derivate din acestea“. Cu privire la pretinsa suprapunere a modificărilor alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 304/2004 cu cele prevăzute la alin. (2) al art. 7 din acelaşi act normativ, situaţie care ar determina un paralelism legislativ, apreciază că acesta este aparent, în realitate intervenţia asupra primei prevederi enumerate redă norma juridică într-o nouă redactare, în partea finală regăsindu-se sintagma „respectându-se principiul egalităţii de arme, independenţa instanţelor şi a judecătorilor, principiul separării puterilor şi a forţei obligatorii a hotărârilor definitive ale instanţei, precum şi durata rezonabilă a proceselor şi a respectării dreptului la apărare“, expresie care nu cunoaşte consacrare multiplă în legea în care se integrează.29. La intervenţia de completare a art. 7 din Legea nr. 304/2004, cu un nou alineat, este respectată modalitatea de sistematizare a ideilor în corpul actului normativ şi succesiunea logică a soluţiilor legislative, acesta fiind inclus în primul titlu al legii, în care sunt stabilite dispoziţiile generale ale cadrului normativ al organizării judiciare. Norma juridică astfel instituită „afirmă principiul egalităţii de arme şi în ceea ce priveşte configuraţia sălii de judecată, percept derivat din dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie, iar caracterizarea ca fiind neclară şi imprecisă poate fi consecinţa preferinţei autorilor sesizării de parcurgere şi înţelegere a prevederilor care au rolul de a orienta reglementarea, cu un caracter general, fără aprofundarea dispoziţiilor de fond, de drept material sau de ordin procedural, care cuprind reglementarea propriu-zisă a relaţiilor sociale care fac obiectul actului normativ“.30.
    Referitor la intervenţia asupra art. 9 din Legea nr. 304/2004, se consideră că, „dintr-o eroare, textul care se referea, în varianta în vigoare, la plenul Consiliului Superior al Magistraturii a fost modificat în sensul acordării atribuţiilor celor două secţii fără a se face precizarea efectivă că hotărârile supuse căilor de atac sunt cele adoptate de către Secţia pentru judecători şi Secţia pentru procurori. Această omisiune nu reprezintă însă o încălcare a prevederilor constituţionale şi prin urmare nu poate fi reţinută ca reprezentând o neconformitate cu Legea fundamentală“.
    31. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a completării art. 16 din Legea nr. 304/2004, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că „termenul de redactare a hotărârilor judecătoreşti reprezintă o regulă de procedură pe care o apreciem ca fiind firesc să se regăsească în cadrul Legii nr. 304/2004, reprezentând o opţiune a legiuitorului derivată din art. 126 alin. (2) din Actul fundamental, prin care se recunoaşte acestuia abilitatea stabilirii procedurii de judecată“.32. Critica referitoare la neconstituţionalitatea articolelor cuprinse în secţiunea 2^1 privind Secţia pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, este neîntemeiată, însăşi legea în care se integrează norma juridică de completare dedusă controlului de constituţionalitate stabilind că, în cadrul Ministerului Public funcţionează parchetele militare, iar în cadrul instanţelor judecătoreşti instanţele militare, criteriul în raport de care se face cercetarea penală şi judecarea de către aceste instanţe fiind calitatea de militar a persoanei.33. Preşedintele Camerei Deputaţilor arată că „înfiinţarea secţiei a fost considerată ca oportună pentru a scoate din cadrul parchetelor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a dosarelor de urmărire penală şi a înlătura orice posibile presiuni care ar putea fi exercitate din partea organelor de urmărire penală asupra judecătorilor şi procurorilor. Condiţiile de accedere în această secţie sunt deosebite, posturile în cauză urmând a fi ocupate prin concurs de procurorii care au o vechime minimă efectivă de 18 ani în funcţie, pe o perioadă de 3 ani, care mai poate fi prelungită de două ori, neputându-se depăşi 9 ani.“34. În concluzie, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că, din analiza coroborată a tuturor susţinerilor autorilor sesizării, se constată că „acestea sunt în profund dezacord atât cu rolul de unică autoritate legiuitoare a ţării al Parlamentului şi cu procedurile parlamentare aplicabile edictării legilor, cât şi cu interdicţia prevăzută la art. 69 din Actul fundamental care stabileşte că orice mandat imperativ care ar putea fi stabilit în sarcina deputaţilor şi al senatorilor este nul“.35. Având în vedere considerentele expuse, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră obiecţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată şi propune respingerea acesteia ca atare.36. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate.
    37. La dosarul cauzei, au fost depuse două memorii din partea Asociaţiei Forumul Judecătorilor, respectiv din partea unei persoane fizice, Miron Damian, formulate în calitate de amicus curiae, prin care se susţin obiecţiile de neconstituţionalitate privind dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:38. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.39. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. I pct. 1, 2, 3, 4, 5, 45 şi 61 din lege, în special.40. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în ceea ce priveşte principiul respectării obligatorii a legii, precum şi claritatea şi previzibilitatea legii, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, art. 61 alin. (2) care consacră principiul bicameralismului, art. 126 privind instanţele judecătoreşti, precum şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) privind integrarea României în Uniunea Europeană.41. În vederea soluţionării prezentei sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acesteia.42. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.“ Astfel, Curtea constată că actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României, sesizările fiind formulate de un număr de 51 de deputaţi, dintre care 50 aparţinând grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România, Partidului Mişcarea Populară, Partidului Naţional Liberal şi minorităţilor naţionale, precum şi un deputat neafiliat, subiect de drept care întruneşte, potrivit dispoziţiilor legale, calitatea de titular al sesizării Curţii Constituţionale cu obiecţii de neconstituţionalitate.43. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată şi prin raportare la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile“.44. Cu privire la cadrul legal al termenelor în care poate fi sesizată Curtea Constituţională, se observă că, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, instanţa constituţională „se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora [...]“. Potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie „Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire“, iar, în ipotezele în care „Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei“, potrivit alin. (3) al art. 77, „promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea“.45. Dispoziţiile art. 77 şi 146 din Constituţie sunt dezvoltate la nivel infraconstituţional, în regulamentele celor două Camere ale Parlamentului şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.46. Astfel, potrivit art. 133 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, „Legea adoptată de Camera Deputaţilor cu privire la care Senatul s-a pronunţat ca primă Cameră sesizată ori, după caz, în calitate de Cameră decizională pentru unele prevederi, semnată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, se comunică, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. Dacă legea este adoptată în procedură de urgenţă, termenul este de două zile“, iar conform alin. (4) al aceluiaşi articol „Data la care legea adoptată a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor se comunică deputaţilor, în termen de 24 de ore de la depunere“. Normele regulamentare mai stabilesc, la alin. (5), că „După împlinirea termenelor prevăzute la alin. (3) legea se trimite, sub semnătura preşedintelui Camerei Deputaţilor, Preşedintelui României în vederea promulgării“.47. Dispoziţiile art. 146 din Regulamentul Senatului României prevăd că(1) În cazul în care Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat fără modificări un proiect de lege sau o propunere legislativă primită de la Camera Deputaţilor, aceasta va fi semnată de preşedintele Senatului, va fi depusă la secretarul general al Senatului în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale şi va fi transmisă Camerei Deputaţilor pentru îndeplinirea formalităţilor de promulgare.(2) Depunerea legii la secretarul general al Senatului se face numai în zilele în care Senatul lucrează în plen şi se aduce la cunoştinţă senatorilor în aceeaşi zi, prin prezentare în şedinţa de plen şi prin afişare datată şi certificată la avizierul general de la sala de şedinţă. Senatorii îşi pot exercita dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale, potrivit legii.“
    48. În fine, prevederile art. 56 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului stabilesc că(1) Legile adoptate în şedinţă comună se semnează de preşedinţii celor două Camere, se comunică, cu 5 zile înainte de a fi trimise spre promulgare, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depun la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la secretarul general al Senatului, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. Dacă legile sunt adoptate în procedură de urgenţă, termenul este de două zile.(2) Data la care legile adoptate au fost depuse la secretarii generali ai Camerelor se comunică deputaţilor şi senatorilor, în şedinţă publică, în termen de 24 de ore de la depunere.(3) După împlinirea termenului de 5 zile şi, respectiv, de două zile, după caz, legile se trimit de preşedintele Camerei Deputaţilor Preşedintelui României, în vederea promulgării.49. În mod corelativ cu dispoziţiile celor trei regulamente parlamentare, Legea nr. 47/1992 prevede, la art. 15, că „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile“ [alin. (2)], „Data la care legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore de la depunere. Depunerea şi comunicarea se fac numai în zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen“ [alin. (3)], iar „Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective“ [alin. (4)].50.
    Sub aspectul naturii lor juridice, Curtea constată că termenele reglementate prin art. 133 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 56 alin. (1) din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, respectiv art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 sunt „termene care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere“ (Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999). În consecinţă, nu sunt aplicabile în această procedură dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, când termenul se socoteşte pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlineşte, întrucât dreptul public este supus regulii în virtutea căreia termenele se calculează pe zile calendaristice, în sensul că se include în termen şi ziua în care acesta începe să curgă şi ziua când se împlineşte (Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010).
    51. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că „în exercitarea controlului a priori de constituţionalitate, esenţial este fie ca legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării sesizării la Curtea Constituţională“, fie, dacă legea a fost promulgată intempestiv în interiorul termenelor prevăzute de regulamentele parlamentare şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea să fi fost formulată în interiorul acestor termene. Prin urmare, Curtea a constatat că termenele cuprinse la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, respectiv termenul de 5 zile înainte ca legea să fie trimisă spre promulgare, şi de două zile, în cazul adoptării legii în procedură de urgenţă, au un caracter de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei constituţionale, astfel încât nu există nicio sancţiune dacă aceştia sesizează instanţa constituţională după expirarea acestora; în acest caz, însă, pentru a fi reţinută admisibilitatea sesizării, este esenţial ca legea să nu fi fost promulgată în prealabil de Preşedintele României. Faptul că legiuitorul a reglementat în Legea nr. 47/1992 un termen de protecţie are semnificaţia unei garanţii asociate dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale care implică o interdicţie totală de a se promulga legea în acest termen. Termenul menţionat nu poate fi calificat, însă, ca fiind unul de decădere în sensul că numai în acest termen se pot formula obiecţii de neconstituţionalitate. Formulând obiecţia în afara termenului, autorul acesteia se expune posibilităţii ca, până la data formulării ei, Preşedintele să promulge legea, dar, odată sesizată Curtea, şi în condiţiile în care aceasta încunoştinţează Preşedintele cu privire la faptul că legea se află în control a priori de constituţionalitate, Preşedintele, în tot acest timp, nu are competenţa de a emite decretul de promulgare (a se vedea Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 25).52. Din examinarea cazuisticii constituţionale în materia admisibilităţii sesizărilor de neconstituţionalitate pe calea controlului a priori, sub aspectul respectării termenelor de sesizare prevăzute de lege, respectiv a condiţiei referitoare la obiectul sesizării - lege nepromulgată, Curtea reţine că se disting 4 ipoteze.53. (i) Sesizarea s-a realizat în termenele prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Această ipoteză este cea mai frecventă şi, întrucât în cauzele respective nu au fost invocate probleme cu privire la admisibilitatea sesizărilor astfel formulate, în cuprinsul deciziilor prin care Curtea a soluţionat obiecţiile de neconstituţionalitate, instanţa s-a limitat la a constata îndeplinirea condiţiilor legale referitoare la sesizare. A se vedea, în acest sens, recenta Decizie nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, prin care Curtea a soluţionat o obiecţie de neconstituţionalitate cu un obiect identic celui din prezentul dosar.54. (ii) Sesizarea s-a realizat în termenele prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, însă legea a fost promulgată de Preşedintele României anterior sesizării. Ipoteza se regăseşte în Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010. Curtea a reţinut că, „deşi obiecţia de neconstituţionalitate a fost introdusă în termenul legal de două zile prevăzut de Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, legea criticată a fost promulgată prin Decretul Preşedintelui României nr. 603 din 29 iunie 2010, care, împreună cu legea purtând nr. 118/2010, au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010. În consecinţă, Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a intrat în vigoare la data de 3 iulie 2010“. Având în vedere situaţia creată de promulgarea intempestivă, Curtea a statuat că „nu poate respinge ca inadmisibilă obiecţia de neconstituţionalitate strict pentru faptul că legea a fost promulgată, întrucât obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul legal. [...] Indiferent de forma de exercitare a controlului de constituţionalitate pe cale a priori sau a posteriori, acesta se va putea realiza, întotdeauna, numai prin respectarea strictă a Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului de către autorităţile publice implicate, lipsirea de substanţă a uneia dintre cele două forme de control constituţional fiind de neconceput într-un stat de drept“.55. Prin urmare, Curtea a constatat că sesizarea s-a realizat în termenul legal de protecţie, în interiorul căruia Preşedintele României nu are dreptul de a promulga legea, întrucât dreptul său se naşte ulterior, după expirarea termenelor de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Conduita Preşedintelui României nu poate constitui un impediment în calea controlului de constituţionalitate, iar subiectele de drept îndrituite să declanşeze controlul nu pot fi lipsite de dreptul lor constituţional, consacrat de art. 146 lit. a). O interpretare contrară a dispoziţiilor legale şi regulamentare referitoare la termenele de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei constituţionale ar lăsa fără efecte juridice norma constituţională, ceea ce este inadmisibil.56. (iii) Sesizarea s-a realizat după expirarea termenelor prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, însă legea nu a fost promulgată de Preşedintele României anterior sesizării. Reiterând caracterul de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei constituţionale, Curtea a reţinut că „nu există nicio sancţiune dacă aceştia sesizează instanţa constituţională după expirarea acestora“. Mai mult, Curtea a statuat că „în exercitarea controlului a priori de constituţionalitate, esenţial este ca legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării sesizării la Curtea Constituţională“ (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 1.612 din 15 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010, Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, Decizia nr. 718 din 8 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 998 din 15 decembrie 2017). În toate aceste situaţii, luând act de faptul că sesizările de neconstituţionalitate au fost formulate cu depăşirea termenelor înscrise în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, pe de o parte, şi de faptul că termenul de 20 de zile pentru promulgare nu era epuizat, iar Preşedintele României nu promulgase încă legile deduse controlului Curţii, pe de altă parte, Curtea a efectuat o verificare de fond a legilor, pronunţând decizii de admitere sau de respingere, ca neîntemeiate, după caz, a criticilor formulate.
    57. Curtea a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, precitată, paragraful 25, că „O atare situaţie nu este o abatere de la regularitatea sesizării Curţii Constituţionale, titularii dreptului de sesizare putând să sesizeze Curtea oricând înainte de emiterea decretului de promulgare“, iar, la paragraful 20 din aceeaşi decizie, că, deşi „sesizarea nu a fost depusă la Curtea Constituţională în interiorul termenului de protecţie, ea îndeplineşte condiţia de admisibilitate referitoare la obiectul controlului de constituţionalitate (legea nepromulgată încă), întrucât nici Constituţia şi nici Legea nr. 47/1992 nu reglementează obligativitatea introducerii obiecţiei de neconstituţionalitate în interiorul termenului de protecţie. Neintroducerea obiecţiei în acest termen nu are, aşadar, drept consecinţă decăderea titularilor din dreptul de a sesiza Curtea Constituţională, aceştia putând formula sesizări, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, sub condiţia ca legea să nu fi fost încă promulgată“.58. Mai mult, în cazul în care, după sesizarea Curţii Constituţionale şi încunoştinţarea Preşedintelui că legea se află în control a priori de constituţionalitate, acesta promulgă totuşi legea, Curtea a reţinut că „Conduita Preşedintelui nu este opozabilă Curţii Constituţionale, aceasta neputându-se dezînvesti prin pronunţarea unei soluţii de inadmisibilitate a obiecţiei de neconstituţionalitate pe acest motiv. Emiterea unor asemenea decrete cu nerespectarea art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, în condiţiile în care Preşedintele a fost încunoştinţat despre faptul că legea se află în control a priori de constituţionalitate, nu constituie un motiv pentru respingerea ca inadmisibilă a obiecţiei. Prin urmare, decretul emis, neavând un efect dirimant, nu poate bloca exercitarea controlului a priori de constituţionalitate, astfel încât Curtea va analiza obiecţia în cadrul controlului a priori, chiar dacă legea a fost promulgată“ (a se vedea Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, precitată, paragraful 26).59. (iv) Sesizarea s-a realizat după expirarea termenelor prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 şi legea fusese promulgată de Preşedintele României anterior sesizării. În această ipoteză, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost respinse ca inadmisibile (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999, şi Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010).60. În aceste cazuri, Curtea a luat act de faptul că, după expirarea termenelor înscrise în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, legea a fost transmisă Preşedintelui României, care a promulgat-o în chiar ziua primirii ei. Sesizarea Curţii Constituţionale după epuizarea termenului de protecţie prevăzut în favoarea titularilor dreptului de a formula obiecţii de neconstituţionalitate, chiar înăuntrul termenului de 20 de zile, prevăzut de Constituţie pentru promulgare, dar după promulgare sau în aceeaşi zi cu promulgarea, nu poate declanşa controlul de constituţionalitate, întrucât Preşedintele României şi-a exercitat în mod legitim atribuţia constituţională, iar prin actul promulgării, legea adoptată de Parlament nu mai poate fi supusă controlului preventiv de constituţionalitate. Cu alte cuvinte, depăşirea termenului de protecţie coroborată cu promulgarea legii, ambele anterioare sesizării Curţii Constituţionale, lipsesc de obiect controlul de constituţionalitate, obiecţia astfel formulată fiind respinsă ca inadmisibilă. „Indiferent de forma de exercitare a controlului de constituţionalitate pe cale a priori sau a posteriori, acesta se va putea realiza, întotdeauna, numai prin respectarea strictă a Legii nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului de către autorităţile publice implicate, lipsirea de substanţă a uneia dintre cele două forme de control constituţional fiind de neconceput într-un stat de drept“ (a se vedea Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, precitată).61. Distinct de cele 4 ipoteze prezentate, consolidate în jurisprudenţă, Curtea aminteşte un caz izolat, respectiv Decizia nr. 70 din 5 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 19 mai 1999, în care Preşedintele României, la data de 2 aprilie 1999, a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii mai multor prevederi din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, adoptată de Parlament în data de 22 februarie 1999, depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii în data de 1 martie şi trimisă spre promulgare la data de 5 martie 1999. În condiţiile în care şi termenul de 20 de zile pentru promulgare fusese depăşit, analizând legalitatea sesizării, Curtea s-a limitat să constate că „Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului nu a fost promulgată. De aceea nu există impedimente constituţionale sau legale pentru realizarea controlului de constituţionalitate“, iar cu privire la termenul de promulgare a legii, care fusese depăşit, Curtea a menţionat doar că, „În lumina acestor prevederi [n.r. - ale art. 77 alin. (1) din Constituţie], atribuţia Preşedintelui de a promulga legea îl implică pe acesta în relaţii specifice cu Parlamentul, relaţii care depăşesc însă cadrul controlului de constituţionalitate a legilor, realizat de Curtea Constituţională în baza art. 144 lit. a) din Constituţie şi a art. 17-20 din Legea nr. 47/1992“.62. Analiza admisibilităţii sesizării în prezenta cauză. Cu privire la legea supusă controlului de constituţionalitate, Curtea reţine că aceasta a fost adoptată în procedură de urgenţă, astfel încât, în speţă, este aplicabil art. 15 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 47/1992 referitor la termenul de 2 zile. Legea a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului la data de 21 decembrie 2017 şi trimisă spre promulgare la data de 23 decembrie 2017, iar obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în data de 22 ianuarie 2018. Termenul de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 47/1992 s-a împlinit pe data de 22 decembrie 2017, ora 24.63. Chiar dacă sesizarea nu a fost depusă la Curtea Constituţională în interiorul termenului de protecţie, ci ulterior, în data de 22 ianuarie 2018, ea pare că îndeplineşte condiţia de admisibilitate referitoare la obiectul controlului de constituţionalitate (legea nepromulgată încă), întrucât nici Constituţia şi, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, nici Legea nr. 47/1992 nu reglementează obligativitatea introducerii obiecţiei de neconstituţionalitate în interiorul termenului de protecţie. Aparent, situaţia din prezentul dosar ar putea fi încadrată în cea de-a treia ipoteza jurisprudenţială menţionată, însă, analizând deciziile Curţii Constituţionale, Curtea observă că, în toate situaţiile anterioare (indicate la paragrafele 56-58), sesizarea Curţii s-a realizat înainte de promulgarea legii, dar în interiorul termenului constituţional de 20 de zile, sesizarea astfel formulată constituind temeiul constituţional sui generis al întreruperii termenului de promulgare.
    64. În cazul de faţă, fără precedent în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, contextul în care a fost sesizată Curtea este următorul: la data de 22 decembrie 2017, deci în interiorul termenului prevăzut de lege, două subiecte de drept îndrituite de lege, distincte de autorii sesizării din prezenta cauză, au formulat obiecţii de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care au constituit obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 2.962A/2017 şi nr. 2.965A/2017. Prin adresele nr. 12.641 din 22 decembrie 2017, respectiv nr. 12.661 din 27 decembrie 2017, Curtea a adus la cunoştinţa Preşedintelui României înregistrarea pe rolul instanţei constituţionale a sesizărilor formulate, astfel că, începând cu data de 22 decembrie 2017, în sarcina Preşedintelui României s-a născut interdicţia de a promulga legea. La data de 22 ianuarie 2018, la 30 de zile de la trimiterea spre promulgare a legii şi cu o zi înainte de termenul fixat pentru soluţionarea celor două sesizări, a fost formulată o nouă sesizare, care constituie obiectul prezentului dosar. Astfel, în cazul de faţă, este adevărat că sesizarea s-a realizat înainte de promulgarea legii, însă împrejurarea se datorează faptului că termenul de promulgare a fost întrerupt ca urmare a celor două sesizări de neconstituţionalitate, formulate prealabil prezentei sesizări, şi care au fost soluţionate de Curte, prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018.65. În acest context factual, Curtea va analiza problema admisibilităţii prezentei sesizări. Astfel, pornind de la jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia termenele instituite de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 au un caracter de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei constituţionale, neexistând nicio sancţiune dacă aceştia sesizează instanţa constituţională după expirarea acestora, cu condiţia ca legea să nu fi fost promulgată în prealabil de Preşedintele României, în termenul constituţional de 20 de zile, Curtea apreciază că, în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, admisibilitatea sesizării nu poate fi raportată decât la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, iar nu la lipsa decretului de promulgare. Cu alte cuvinte, după expirarea termenului de 5 zile sau 2 zile, după caz, şi a termenului de 20 de zile în care legea ar fi fost promulgată în lipsa cauzei de întrerupere a procedurii de promulgare (sesizarea anterioară a instanţei constituţionale), titularii dreptului de a sesiza instanţa constituţională pierd acest drept, cu consecinţa că obiecţiile de neconstituţionalitate formulate peste aceste termene vor fi respinse ca inadmisibile. Un nou drept de a sesiza Curtea se naşte după reexaminarea legii în Parlament, în cazul în care în urma efectuării controlului s-a constatat neconstituţionalitatea legii criticate. Într-o atare ipoteză devin incidente dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, coroborate, de această dată, cu dispoziţiile art. 77 alin. (3) din Constituţie, care prevăd un nou termen de promulgare de 10 zile, iar nu cu dispoziţiile art. 77 alin. (1) din Constituţie, termenul de 20 de zile pentru promulgare nefiind aplicabil în ipoteza legii adoptate de Parlament, după reexaminare.66. O interpretare contrară, bazată pe ideea că nu există un termen limită pentru sesizarea instanţei de contencios constituţional, ar conduce la concluzia că formularea unei sesizări de neconstituţionalitate, ce determină întreruperea termenului de promulgare, creează o situaţie în care, subiectele de drept prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie pot sesiza sine die instanţa constituţională, lipsind de efecte juridice dispoziţiile legale şi constituţionale referitoare la termenele de exercitare a drepturilor procesuale în faţa acesteia. S-ar putea ajunge la situaţia în care titularii dreptului de sezină ar formula alternativ şi succesiv, pe motive identice sau diferite, un număr nelimitat de obiecţii de neconstituţionalitate cu privire la o anumită lege, împrejurare care ar prelungi nepermis procedura legislativă, blocând indirect finalizarea acestei proceduri şi, deci, intrarea în vigoare a actului adoptat de Parlament. Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, instituirea prin lege a unor termene nu are ca scop decât disciplinarea raporturilor juridice născute între părţi şi preîntâmpinarea unei conduite abuzive, şicanatorii, a titularilor dreptului pentru care se instituie obligaţia respectării acestor termene. Prin urmare, odată reglementate termenele procedurale şi substanţiale care vizează raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, termene care au ca finalitate stabilirea unei rigori în derularea procedurii legislative, respectarea acestora se impune cu forţă egală tuturor subiectelor de drept aflate în ipoteza art. 146 lit. a) din Constituţie, care sunt obligate deopotrivă să se încadreze în prescripţia legală dacă apreciază că sunt temeiuri pentru sesizarea Curţii Constituţionale.67. Mai mult, Curtea constată că, pentru a avea caracter legitim, exercitarea drepturilor legale şi constituţionale trebuie să se realizeze, în acord cu prevederile art. 57 din Constituţie, „cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi“. Cu alte cuvinte, numai exercitarea dreptului cu bună-credinţă, în interiorul termenelor instituite de legiuitorul constituant sau ordinar, are caracter legitim şi se bucură de protecţia oferită de lege şi Constituţie.68. Prin urmare, Curtea constată că jurisprudenţa anterioară a instanţei constituţionale nu poate constitui temei legal al admisibilităţii prezentei sesizări, aşa cum pretind autorii săi, întrucât, pe de o parte, aceasta vizează o altă ipoteză factuală, iar, pe de altă parte, ea nu poate fi extinsă la prezenta situaţie de fapt, întrucât, aşa cum s-a precizat mai sus, interpretarea dispoziţiilor legale şi constituţionale referitoare la termenele de sesizare a Curţii nu se poate realiza contra legem, deturnând litera şi spiritul acesteia.69. Ceea ce Curtea a interpretat în sens favorabil titularilor obiecţiei de neconstituţionalitate, respectiv că, formulând obiecţia în afara termenului de protecţie, autorul acesteia se expune posibilităţii ca, până la data formulării ei, Preşedintele României să promulge legea, însă, odată sesizată Curtea, obiecţia este admisibilă, iar pe perioada controlului, Preşedintele nu are competenţa de a emite decretul de promulgare, nu poate fi extins şi la ipoteza formulării unei obiecţii după depăşirea termenului de 20 de zile în care Preşedintele ar fi fost obligat să promulge legea, dacă nu se declanşa un control de constituţionalitate, în interiorul termenelor legale şi constituţionale. Formularea în prealabil a unei obiecţii de neconstituţionalitate, care întrerupe termenul de promulgare a legii, nu poate avea ca efect prelungirea termenelor în care trebuie să se realizeze sesizarea instanţei constituţionale, întrucât, într-o atare ipoteză, admisibilitatea controlului de constituţionalitate s-ar fundamenta pe opţiunea/conduita prealabilă a unor subiecte de drept (acte cu grad sporit de imprevizibilitate), ceea ce este de neconceput.70.
    În concluzie, o sesizare a Curţii Constituţionale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, (ii) va fi admisibilă după depăşirea termenului legal prevăzut de Legea nr. 47/1992, în interiorul termenelor de promulgare de 20 de zile, respectiv 10 zile, prevăzute de art. 77 alin. (1) şi (3) din Constituţie, însă condiţionat de nepromulgarea legii, (iii) va fi admisibilă în ipoteza întreruperii termenului de promulgare, ca urmare a formulării în prealabil a unei alte sesizări de neconstituţionalitate, doar dacă s-a realizat în interiorul termenului de promulgare de 20 de zile, respectiv de 10 zile, pe care titularul sesizării lar fi avut la dispoziţie ipotetic, dacă nu ar fi intervenit cazul de întrerupere a procedurii promulgării. Dimpotrivă, dacă nu sunt întrunite condiţiile cu privire la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, sesizarea Curţii va fi respinsă ca inadmisibilă.
    71. Având în vedere că, în cauza de faţă, sesizarea a fost înregistrată pe rolul Curţii Constituţionale în data de 22 ianuarie 2018, deci după împlinirea termenului de 20 de zile în care, dacă legea nu ar fi fost contestată în prealabil în faţa instanţei constituţionale, Preşedintele ar fi fost obligat să o promulge, termen care s-a împlinit în data de 11 ianuarie 2018, Curtea constată că prezenta sesizare nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege şi Constituţie pentru a putea fi analizată pe fond, astfel că sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, în temeiul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu art. 77 alin. (1) din Constituţie.72. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, obiecţie formulată de 51 de deputaţi, dintre care 50 aparţinând grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România, Partidului Mişcarea Populară, Partidului Naţional Liberal şi minorităţilor naţionale, precum şi un deputat neafiliat.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Preşedinţilor celor două Camere şi Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 21 februarie 2018.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent-şef,
    Mihaela Senia Costinescu
    OPINIE SEPARATĂÎn dezacord cu soluţia pronunţată, cu majoritate de voturi, de Curtea Constituţională formulăm prezenta opinie separată, considerând că sesizarea de neconstituţionalitate - formulată de cei 51 deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România, Partidului Mişcarea Populară, Partidului Naţional Liberal şi Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale, precum şi de un deputat neafiliat - se impunea a fi examinată pe fond şi nu respinsă ca inadmisibilă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:1. Prealabil examinării pe fond a obiecţiei de neconstituţionalitate, instanţa de contencios constituţional are obligaţia verificării admisibilităţii acesteia. Cauzele de inadmisibilitate sunt motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control a constituţionalităţii legilor. Fie că sunt reglementate expres de lege, fie că sunt stabilite pe cale jurisprudenţială, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ. De aceea, Curtea trebuie să procedeze în mod obligatoriu la examinarea admisibilităţii sesizărilor care îi sunt adresate, ca etapă prealabilă examinării fondului lor, iar în situaţia în care identifică existenţa unei astfel de cauze, să procedeze la respingerea sesizării ca inadmisibilă. În această privinţă, cauzele de inadmisibilitate se constituie într-un veritabil instrument de autolimitare, menit să menţină Curtea Constituţională în graniţele rolului său constituţional.2. Analiza îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării trebuie realizată prin raportare la dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţie şi art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, în care sunt prevăzute condiţiile referitoare la atribuţia Curţii Constituţionale de exercitare a controlului de constituţionalitate a legilor înainte de promulgare şi care vizează trei aspecte:– dreptul de sesizare a Curţii;– termenul de sesizare;– obiectul sesizării.3. Cu privire la regularitatea sesizării Curţii Constituţionale - în raport de care, în opinia majoritară, s-a apreciat că sesizarea se impune a fi respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea nerespectării termenului de sesizare prevăzut de lege - considerăm că, în prezenta cauză, instanţa de contencios constituţional a fost legal sesizată, obiecţia de neconstituţionalitate fiind formulată cu îndeplinirea tuturor cerinţelor prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie şi de art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 - inclusiv în privinţa respectării termenului de sesizare a Curţii, anterior promulgării legii.
    4. Cadrul legal al termenelor în care poate fi sesizată Curtea Constituţională şi al termenelor în care legea poate fi promulgatăÎn temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, Curtea Constituţională „se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora“.Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 „În vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului şi se depune la Secretarul General al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de două zile“.Conform art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie „Promulgarea legii se face (s.n. de către Preşedintele României) în termen de cel mult 20 de zile de la primire“.În ipotezele în care „Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea“, conform art. 77 alin. (3) din Constituţie.5. Cu privire la termenul de sesizare, este de remarcat, mai întâi, că legea ce a constituit obiectul controlului de constituţionalitate în prezenta cauză a fost adoptată în procedură de urgenţă, termenul pentru exercitarea dreptului de sezină fiind, în această situaţie, de două zile, potrivit art. 15 alin. (2) teza finală din Legea nr. 47/1992.Legea a fost adoptată de Senat, în calitate de Camera decizională, la data de 20 decembrie 2017, a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale la data de 21 decembrie 2017 şi a fost trimisă spre promulgare la data de 23 decembrie 2017. Prezenta sesizare de neconstituţionalitate a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la cel al Senatului la data de 22 ianuarie 2018 şi a fost înregistrată la Curtea Constituţională în aceeaşi zi.6. Autorii sesizării au motivat depăşirea termenului de sesizare prin imposibilitatea obţinerii numărului minim de susţinători în cadrul termenului prescurtat de două zile şi au invocat, totodată, în sensul admisibilităţii sesizării şi soluţionării pe fond a acesteia, jurisprudenţa „îndelungată şi constantă“ a Curţii Constituţionale, prin care aceasta, confruntându-se cu situaţii similare, nu a reţinut neregularitatea sesizărilor (au fost indicate, cu titlu exemplificativ, deciziile nr. 767/2016, nr. 89/2017, nr. 718/2017, nr. 975/2010 sau nr. 1.612/2010).7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la natura juridică a termenelor de 5 zile, respectiv de 2 zile prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 şi a termenului până la care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional în cadrul controlului a priori de constituţionalitateAnalizând jurisprudenţa cu referire la termenul în care poate fi sesizată Curtea Constituţională în cadrul controlului a priori de constituţionalitate se constată că instanţa de contencios constituţional a stabilit, în aplicarea prevederilor constituţionale şi legale indicate anterior, următoarele mari direcţii de urmat:• legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării sesizării la Curtea Constituţională;• dacă legea a fost promulgată intempestiv, în interiorul termenelor prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea să fi fost formulată în interiorul acestor termene;• termenele cuprinse în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, respectiv termenul de 5 zile înainte ca legea să fie trimisă spre promulgare, şi de două zile, în cazul adoptării legii în procedură de urgenţă, au un caracter de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei constituţionale, neexistând nicio sancţiune dacă aceştia sesizează Curtea după expirarea acestora, esenţial fiind doar ca legea să nu fi fost promulgată, în prealabil, de Preşedintele României;• legiuitorul a reglementat în Legea nr. 47/1992 termene de protecţie (de 5 zile, respectiv de 2 zile) care au semnificaţia unei garanţii asociate dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale şi care implică o interdicţie totală de promulgare a legii în interiorul acestor termene;• termenele de 5 zile, respectiv de 2 zile nu pot fi calificate ca fiind de decădere, în sensul că numai în aceste termene se pot formula obiecţii de neconstituţionalitate.7.1. Astfel, prin Decizia nr. 1.612/2010, Curtea a analizat o situaţie similară celei de faţă şi a constatat următoarele: „obiecţia de neconstituţionalitate (...) nu a fost introdusă tardiv, întrucât, chiar dacă a fost depusă la Curtea Constituţională peste termenul de două zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 - legea fiind adoptată în procedură de urgenţă -, legea criticată nu a fost promulgată; or, în exercitarea controlului a priori de constituţionalitate, esenţial este fie ca legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării sesizării la Curtea Constituţională (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, când Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 6 ianuarie 2000, deşi legea a fost adoptată la 29 decembrie 1999), fie, dacă legea a fost promulgată intempestiv în interiorul termenelor prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizarea să fi fost formulată în interiorul acestor termene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010). Curtea constată că termenele cuprinse la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 au un caracter de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei constituţionale, astfel încât nu există nicio sancţiune dacă aceştia sesizează instanţa constituţională după expirarea acestora; în acest caz, aşadar, esenţial este ca legea să nu fi fost promulgată la momentul sesizării Curţii Constituţionale.“Aceleaşi considerente de principiu se regăsesc constant în jurisprudenţa Curţii, pentru situaţii identice (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 20/2000, nr. 1.612/2010, nr. 89/2010, nr. 718/2017, nr. 767/2016, nr. 89/2017).Aşadar, Curtea a constatat că, în privinţa exercitării dreptului de sesizare a Curţii pentru realizarea controlului de constituţionalitate a priori, nici Constituţia şi nici Legea nr. 47/1992 nu prevăd un termen de decădere pentru titularii dreptului de sesizare, acesta fiind limitat, sub aspect temporal, doar de momentul promulgării legii.Termenele de sesizare a Curţii în cadrul controlului a priori sunt prevăzute numai în Legea nr. 47/1992, la art. 15 alin. (2), aceste termene legale regăsindu-se înscrise, în mod corespunzător, şi în regulamentele parlamentare [art. 133 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 146 din Regulamentul Senatului şi art. 56 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului). Reglementarea acestor termene la nivel infraconstituţional are rolul de a proteja titularii dreptului de sesizare, în sensul acordării unui termen rezonabil în care aceştia să îşi exercite dreptul de acces la justiţia constituţională, fără riscul ca legea vizată să fie între timp promulgată (în acest sens, a se vedea paragraful 19 din Decizia nr. 767/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017).Curtea a constatat, totodată, că aceste termene - de 5 zile, respectiv de 2 zile - sunt termene de recomandare, deoarece nici textul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 şi nici dispoziţiile regulamentare corespunzătoare nu prevăd o sancţiune pentru nerespectarea acestora. O astfel de sancţiune nu s-ar justifica, în lipsa unui termen consacrat la nivel constituţional, atâta timp cât singura limită temporală, în privinţa exercitării dreptului de a sesiza Curtea, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, este aceea prin raportare la data promulgării legii, în condiţiile art. 77 din Constituţie.Curtea a apreciat, totodată, că dreptul fundamental de sesizare a instanţei de contencios constituţional, exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din Legea fundamentală, trebuie protejat chiar şi în situaţia atipică în care sesizarea a fost formulată în termen, iar legea a fost, între timp, promulgată, cu ignorarea termenului de sesizare a Curţii (a se vedea Decizia nr. 975/2010).7.2. Prin Decizia nr. 767/2016, Curtea a avut de analizat un alt tip de situaţie, şi anume admisibilitatea unei obiecţii formulate în afara termenului de protecţie, care, la acel moment, viza o lege nepromulgată, legea fiind însă promulgată ulterior sesizării Curţii. Curtea a constatat că o asemenea situaţie nu se poate transforma într-un fine de neprimire a sesizării şi a analizat pe fond respectiva sesizare: „deşi obiecţia de neconstituţionalitate nu a fost formulată în termenul de protecţie, aceasta viza o lege nepromulgată încă. O atare situaţie nu este o abatere de la regularitatea sesizării Curţii Constituţionale, titularii dreptului de sesizare putând să sesizeze Curtea oricând înainte de emiterea decretului de promulgare. Faptul că legiuitorul a reglementat în Legea nr. 47/1992 un termen de protecţie are semnificaţia unei garanţii asociate dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale care implică o interdicţie totală de a se promulga legea în acest termen. Însă, termenul menţionat nu poate fi calificat ca fiind unul de decădere în sensul că numai în acest termen se pot formula obiecţii de neconstituţionalitate; formulând obiecţia în afara termenului, autorul acesteia se expune posibilităţii ca, până la data formulării ei, Preşedintele să promulge legea, însă, odată sesizată Curtea, şi în condiţiile în care aceasta încunoştinţează Preşedintele cu privire la faptul că legea se află în control a priori de constituţionalitate, Preşedintele, în tot acest timp, nu are competenţa de a emite decretul de promulgare. În cauză, Curtea Constituţională, prin Adresa nr. 9.960 din 24 octombrie 2016, emisă în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a încunoştinţat Preşedintele că legea se află în control a priori de constituţionalitate. Preşedintele însă a promulgat legea, prin Decretul nr. 913/2016. Legea respectivă a primit nr. 199 şi a fost publicată, împreună cu decretul antereferit, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 7 noiembrie 2016, intrând în vigoare la 10 noiembrie 2016.Conduita Preşedintelui de a promulga legea nu este opozabilă Curţii Constituţionale, aceasta neputându-se dezînvesti prin pronunţarea unei soluţii de inadmisibilitate a obiecţiei de neconstituţionalitate pe acest motiv. Emiterea unor asemenea decrete cu nerespectarea art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, în condiţiile în care Preşedintele a fost încunoştinţat despre faptul că legea se află în control a priori de constituţionalitate, nu constituie un motiv pentru respingerea ca inadmisibilă a obiecţiei. Prin urmare, decretul emis, neavând un efect dirimant, nu poate bloca exercitarea controlului a priori de constituţionalitate, astfel încât Curtea va analiza obiecţia în cadrul controlului a priori, chiar dacă legea a fost promulgată.“8. Contextul în care a fost sesizată Curtea ConstituţionalăÎn cauza de faţă, Curtea a fost sesizată pentru a treia oară cu o obiecţie de neconstituţionalitate ce vizează Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în timp ce primele două sesizări cu obiect similar - dar cu autori diferiţi şi cu motivare diferită - se aflau deja pe rolul Curţii, urmând a fi supuse dezbaterii Plenului. Prezenta sesizare a fost înregistrată la data de 22 ianuarie 2018, cu o zi înainte de termenul de judecată fixat pentru soluţionarea primelor două sesizări cu acelaşi obiect - 23 ianuarie 2018.Faţă de această situaţie concretă, în opinia majoritară s-a susţinut că:– deşi sesizarea instanţei de contencios constituţional s-a realizat înainte de promulgarea legii, împrejurarea se datorează faptului că termenul de promulgare a fost întrerupt, ca urmare a celor două sesizări de neconstituţionalitate, formulate prealabil prezentei sesizări şi care au fost soluţionate de Curte prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018;
    – într-o astfel de ipoteză - a întreruperii termenului de promulgare - admisibilitatea sesizării nu poate fi raportată decât la termenele stabilite de lege şi de Constituţie, iar nu la lipsa decretului de promulgare;– după expirarea termenului de 5 zile sau două zile, după caz, şi a termenului de 20 zile în care legea ar fi fost promulgată în lipsa cauzei de întrerupere a procedurii de promulgare (sesizarea anterioară a instanţei constituţionale), titularii dreptului de a sesiza instanţa constituţională pierd acest drept, cu consecinţa că obiecţiile de neconstituţionalitate formulate peste aceste termene vor fi respinse ca inadmisibile.
    Totodată, în opinia majoritară s-a susţinut că, în astfel de situaţii (cum este cea din prezenta cauză), s-ar putea ridica problema practică a unui eventual blocaj în activitatea de legiferare, dat fiind faptul că asupra aceleiaşi legi se pot înregistra, succesiv, mai multe sesizări de neconstituţionalitate.Considerăm însă că aceasta este o falsă ipoteză, având în vedere următoarele argumente:Potrivit art. 77 alin. (1) din Constituţie, „(1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.“Promulgarea este actul de autentificare a legii, prin care Preşedintele participă, alături de autoritatea legiuitoare, la activitatea de legiferare, finalizând astfel procesul legislativ prin emiterea decretului de promulgare.Analizând conţinutul art. 77 din Constituţie se constată că termenul de 20 de zile, instituit la alin. (1), nu este un termen susceptibil de întrerupere (aşa cum s-a susţinut în opinia majoritară) sau de suspendare, în sens strict procedural, deoarece, dacă intervin anumite evenimente de natură a face imposibilă promulgarea legii în cursul celor 20 de zile, Constituţia prevede, în alin. (3), o procedură şi un termen distincte.Astfel, alin. (2) al art. 77 permite Preşedintelui României să ceară Parlamentului, înainte de promulgare, reexaminarea legii, o singură dată. De asemenea, Preşedintele însuşi poate exercita dreptul său constituţional de a sesiza Curtea Constituţională cu obiecţie de neconstituţionalitate a legii, în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, conform art. 146 lit. a) din Constituţie. Prin urmare, pentru situaţia în care referitor la legea trimisă spre promulgare intervin diferite evenimente de natură a reclama fie reexaminarea legii în Parlament, fie exercitarea controlului de constituţionalitate, Constituţia prevede, la art. 77 alin. (3), următoarele: „(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.“Aşadar, dacă s-ar admite ideea că termenul de 20 de zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie ar putea fi întrerupt, ca urmare a înregistrării unei sesizări privind neconstituţionalitatea respectivei legi, atunci acesta ar trebui reactivat, reluat la finalul procedurii de reexaminare a legii, operate de Parlament în temeiul art. 77 alin. (2) şi al art. 147 alin. (2) din Constituţie sau în momentul în care Preşedintele primeşte decizia Curţii prin care este confirmată constituţionalitatea legii.Constituţia nu prevede însă o astfel de situaţie, ci instituie un nou termen, cel de 10 zile - prevăzut în art. 77 alin. (3) -, deoarece are în vedere o situaţie diferită de cea vizată la alin. (1) al art. 77.Or, pentru cazul în care în privinţa unei legi se formulează diferite solicitări de verificare a sa, fie pe calea reexaminării întemeiate pe dispoziţiile art. 77 alin. (2), fie pe calea exercitării controlului a priori de constituţionalitate, conform art. 146 lit. a), Constituţia prevede, în mod expres, în cadrul acestei noi proceduri un alt termen, specific acesteia, respectiv un termen de 10 zile de promulgare a legii. Acest termen a fost redus de legiuitorul constituant la 10 zile în considerarea faptului că, în privinţa respectivei legi a fost confirmată prezumţia de constituţionalitate sau, după caz, aceasta a făcut în prealabil obiectul cererii de reexaminare a Preşedintelui, pentru critici de altă natură.În concluzie, nu se poate pune în discuţie reluarea, ca urmare a întreruperii, a termenului de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1), ci de aplicarea unei alte proceduri şi a unui alt termen, de 10 zile, prevăzute distinct de art. 77 alin. (3) din Constituţie. De asemenea, din punctul nostru de vedere nu se poate susţine că termenul de promulgare prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie a fost întrerupt în prezenta cauză ca urmare a celor două sesizări de neconstituţionalitate formulate prealabil prezentei sesizări şi că, în lipsa acestei cauze de întrerupere a procedurii de promulgare, titularii dreptului de a sesiza instanţa constituţională pierd acest drept, întrucât au sesizat Curtea după expirarea termenului de 20 zile în care legea ar fi fost promulgată, dacă nu ar fi existat cauza de întrerupere.Pentru toate considerentele expuse susţinem că, în realitate, nu se poate crea un blocaj care să se constituie într-o veritabilă ameninţare asupra activităţii de legiferare, de vreme ce soluţia este prevăzută de legiuitorul constituant în dispoziţiile art. 77 alin. (3) din Constituţie.
    Aşa fiind, susţinem că Legea fundamentală oferă soluţii care să răspundă unei eventuale necesităţi de dezamorsare a unui aparent blocaj în activitatea de legiferare, generat de posibile sesizări succesive asupra aceleiaşi legi, anterior promulgării sale. Soluţiile oferite de legiuitorul constituant - cu privire la sesizarea Curţii Constituţionale în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, respectiv până la data promulgării legii, conform procedurilor distinct prevăzute în art. 77 alin. (1) şi (3) din Constituţie - conciliază atât nevoia de fluidizare a activităţii de legiferare, cât şi asigurarea dreptului fundamental de a sesiza Curtea Constituţională, şi, în acelaşi timp, dă eficienţă controlului de constituţionalitate a priori, cu păstrarea limitelor şi a cadrului constituţional stabilite de art. 146 şi art. 77 din Legea fundamentală.
    9. Declanşarea unor proceduri constituţionale de verificare a constituţionalităţii legii înainte de promulgare nu poate fi supusă unor termene de decădere alese arbitrar, ci, aşa cum a statuat Curtea Constituţională anterior, într-o jurisprudenţă constantă, unica limitare este aceea ca legea să nu fi fost promulgată de Preşedintele statului la data înregistrării sesizării la instanţa de contencios constituţional.Având în vedere că, prin prezenta decizie, Curtea şi-a schimbat propria jurisprudenţă - respingând sesizarea ca inadmisibilă, cu motivarea că aceasta a fost introdusă, atât după expirarea termenului legal de protecţie de două zile, cât şi după expirarea termenului de 20 zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie pentru promulgarea legii de către Preşedintele statului - se impune să facem o analiză a naturii juridice a termenelor de 5 zile, respectiv de două zile prevăzute în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 şi a termenului de 20 zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţia României, precum şi în considerarea căror subiecte de drept au fost stabilite aceste termene.Astfel:– termenele de 5 zile şi de două zile sunt termene prevăzute pentru subiectele de drept, expres şi limitativ menţionate în art. 146 lit. a) din Constituţie şi care sunt îndrituite să declanşeze controlul de constituţionalitate a priori - termene în interiorul cărora Preşedintele României nu are dreptul de a promulga legea, termene despre care Curtea Constituţională a statuat că sunt termene de recomandare, şi nu de decădere, care au un caracter de protecţie pentru titularii dreptului de sesizare a instanţei de contencios constituţional şi care au semnificaţia unei garanţii asociate dreptului de sesizare a Curţii;– termenul de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie este un termen general prevăzut pentru promulgarea legilor de către Preşedinte şi vizează strict atribuţia constituţională a Preşedintelui de a promulga legi, aplicându-se doar în relaţia acestuia cu Parlamentul şi avându-l ca destinatar, beneficiar direct, doar pe acesta.Aşa cum s-a arătat şi în doctrină, termenul, ca modalitate a actului juridic civil este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului unui drept şi a executării unei obligaţii corelative. De asemenea, în literatura de specialitate, termenele sunt clasificate în mai multe categorii, după cum urmează:– după efectul lor în:a) termen suspensiv (respectiv acel termen care amână, până la împlinirea lui, începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi al executării obligaţiei corelative);b) termen extinctiv (respectiv acel termen care amână, până la împlinirea lui, stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi a executării obligaţiei corelative);
    – în raport de persoana care beneficiază de termen (în funcţie de titularul beneficiului termenului) se deosebesc trei feluri de termene:a) termen stabilit în favoarea debitorului;b) termen stabilit în favoarea creditorului;c) termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului.Această clasificare prezintă interes, deoarece numai acela în favoarea, în folosul căruia este stabilit termenul, poate să renunţe oricând la beneficiul lui;– după criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale se disting:a) termenul cert (denumit şi termen cu scadenţă certă), adică acel termen a cărui dată calendaristică de împlinire se cunoaşte din chiar momentul încheierii actului juridic;b) termenul incert (denumit şi termen cu scadenţă incertă), prin care se desemnează acel termen (deci tot un eveniment viitor şi sigur ca realizare) a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic, deşi împlinirea lui este sigură.
    În raport de aceste clasificări ale termenelor, teoreticienii dreptului constituţional, în mod just, au stabilit că termenul de 20 de zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie este:– un termen ce îl are ca beneficiar direct doar pe Preşedintele României, nefiind aplicabil în cadrul procedurii de control a priori de constituţionalitate;– este un termen ce vizează strict atribuţia constituţională a Preşedintelui statului de a promulga legi, aplicându-se doar în relaţia acestuia cu Parlamentul;– este un termen incert, cu efect extinctiv - data promulgării legii, dată ce nu se poate cunoaşte, de vreme ce nu se poate prestabili, cu certitudine, data la care se vor finaliza procedurile de reexaminare sau de verificare a constituţionalităţii legii;– este un termen ce nu este susceptibil nici de întrerupere, nici de suspendare.
    10.
    Prin urmare, atât Constituţia, cât şi textul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 - care dezvoltă cadrul constituţional instituit de art. 146 lit. a) - acordă prevalenţă exercitării controlului de constituţionalitate a priori, având în vedere că acesta constituie un prim filtru esenţial de asanare a legislaţiei de eventualele vicii de neconstituţionalitate, anterior intrării sale în vigoare şi producerii de efecte juridice imposibil de evitat sau, în orice caz, într-o procedură mult mai îndelungată, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, în cadrul controlului a posteriori.De aceea, Constituţia nu prevede în cuprinsul art. 146 lit. a) un anumit termen de sesizare, ci face referire exclusiv la competenţa Curţii de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgare, indiferent că promulgarea s-a realizat în cadrul primei proceduri, prevăzută în art. 77 alin. (1) din Constituţie sau în cadrul procedurii reglementate în art. 77 alin. (3) din Constituţie.În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 70 din 5 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 19 mai 1999, în care Preşedintele României la data de 2 aprilie 1999 a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii mai multor prevederi din Legea privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, adoptată de Parlament la data de 22 februarie 1999, depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii în data de 1 martie şi trimisă spre promulgare la data de 5 martie 1999. La data de 12 aprilie 1999 deputatul A.G., în calitate de iniţiator al legii, a trimis Curţii Constituţionale o scrisoare în care a susţinut, în esenţă, că obiecţia de neconstituţionalitate iniţiată de Preşedintele României este introdusă tardiv, după împlinirea termenului de promulgare a legii, prevăzut la art. 77 alin. (1) din Constituţie, solicitând ca, faţă de această împrejurare, instanţa de contencios constituţional să constate inadmisibilitatea sesizării.În condiţiile în care şi termenul de 20 de zile pentru promulgarea legii fusese depăşit (situaţie similară celei din prezenta cauză), Curtea Constituţională, analizând legalitatea sesizării, a constatat că:– în lumina prevederilor art. 77 alin. (1) din Constituţie, atribuţia Preşedintelui de a promulga legea îl implică pe acesta în relaţii specifice cu Parlamentul, relaţii care depăşesc însă cadrul controlului de constituţionalitate a legilor realizat de Curtea Constituţională în baza art. 144 lit. a) din Constituţie [actualmente art. 146 lit. a) din Constituţie];– nu există impedimente constituţionale sau legale pentru realizarea controlului de constituţionalitate, astfel că sesizarea nu a fost respinsă ca inadmisibilă (a se vedea pag. 7 pct. I din considerentele Deciziei nr. 70/1999 menţionate mai sus).
    11. În concluzie, apreciem că împrejurarea specifică prezentei cauze, potrivit căreia sesizarea a fost formulată cu depăşirea termenului de două zile aplicabil prin prisma art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, precum şi a termenului de 20 de zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie, nu poate constitui motiv de inadmisibilitate a obiecţiei de neconstituţionalitate, atâta vreme cât aceasta vizează o lege nepromulgată încă.
    Dreptul de a sesiza Curtea Constituţională în cadrul controlului de constituţionalitate a priori este unul fundamental, consacrat de dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţie pentru anumite entităţi cu rol bine definit în arhitectura constituţională a statului de drept. Lipsirea titularilor acestui drept de a-l exercita, în concret, exclusiv pe considerentul depăşirii termenului de 20 zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie - termen ce nu le este opozabil, instituit de către legiuitorul constituant exclusiv pentru Preşedintele României în procedura de promulgare a legii, termen ales arbitrar, în prezenta cauză, de instanţa constituţională ca dată limită până la care titularii dreptului de sezină prevăzuţi în art. 146 lit. a) din Constituţie pot formula sesizări de neconstituţionalitate - nu are suport constituţional şi ar însemna o negare a dreptului acestora de acces la justiţia constituţională. De aceea, Curtea, în mod constant, în jurisprudenţa sa anterioară a statuat că, la examinarea admisibilităţii unei obiecţii de neconstituţionalitate formulată cu depăşirea termenelor de recomandare de 5 zile, respectiv de două zile, esenţial este ca legea să nu fi fost promulgată.** *Pentru toate aceste motive considerăm că sesizarea de neconstituţionalitate - formulată de cei 51 deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Uniunii Salvaţi România, Partidului Mişcarea Populară, Partidului Naţional Liberal şi Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale, precum şi de un deputat neafiliat - se impunea a fi examinată pe fond, şi nu respinsă ca inadmisibilă.

    Judecător,
    dr. Livia Doina Stanciu
    ----