Structură Act

Forma la zi
Pret: 13,00 RON cu TVA
Doriţi o formă actualizată, la zi (25.09.2018), a acestui act? Cumpăraţi acum online, rapid şi simplu actul (varianta PDF) sau alegeţi un abonament!
DECIZIA nr. 836 din 14 decembrie 2017referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 251 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii
EMITENT
  • CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
  • Publicat în  MONITORUL OFICIAL nr. 219 din 12 martie 2018Data intrării în vigoare 12-03-2018


    Valer Dorneanu- preşedinte
    Marian Enache- judecător
    Petre Lăzăroiu- judecător
    Mircea Ştefan Minea- judecător
    Daniel Marius Morar- judecător
    Mona-Maria Pivniceru- judecător
    Livia Doina Stanciu- judecător
    Simona-Maya Teodoroiu- judecător
    Varga Attila- judecător
    Bianca Drăghici- magistrat-asistent
    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 251 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Adrian Arvunescu în Dosarul nr. 23/109/2014 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă şi care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.368D/2016. 2.
    La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că, la dosar, autorul excepţiei a depus note scrise în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, în cuprinsul cărora menţionează că dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate sunt „criticate doar cu privire la o interpretare posibilă“.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. În acest sens, susţine că dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu limitează, ci, dimpotrivă, reglementează dreptul de a recuza judecătorul, în vederea asigurării imparţialităţii şi, ca atare, nu se aduce nicio atingere garanţiilor procesuale privind dreptul la apărare. În ceea ce priveşte art. 251 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, susţine că aceste norme nu afectează drepturile salariatului în caz de neprezentare la cercetarea disciplinară, întrucât nu se poate dispune sancţionarea sa în situaţia în care lipsa este justificată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:5. Prin Încheierea din 30 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 23/109/2014, Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 251 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Adrian Arvunescu în calea de atac a apelului declarat împotriva unor hotărâri - încheieri de şedinţă şi sentinţă civilă - pronunţate de Tribunalul Argeş, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de autor împotriva deciziei de sancţionare dispuse de angajator.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, referitor la art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă, autorul acesteia susţine că termenul de exercitare „de îndată ce acestea îi sunt cunoscute“ este neclar, arbitrar şi imprevizibil, întrucât textul de lege nu precizează un termen fix în zile, iar instanţele invocă tardivitatea pentru a respinge cererile de recuzare. Astfel, recuzarea devine lipsită de eficacitate. Prin urmare, se încalcă principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Consideră că norma juridică trebuie să fie clară, astfel încât cei cărora li se adresează să înţeleagă consecinţele actelor şi faptelor lor.7. De asemenea, autorul excepţiei subliniază că „motivele de recuzare nu se identifică cu faptele care nasc aceste motive, că formularea unei cereri de recuzare este un procedeu extrem de dificil, analitic, presupunând documentare riguroasă, mai ales pentru o parte lipsită de asistenţă calificată. Soluţionând cererea de recuzare, completul decide pur arbitrar, tardivitatea nefiind supusă dezbaterii contradictorii“.
    8. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 251 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, autorul apreciază că aceste prevederi contravin art. 1 alin. (5), art. 41 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 24 privind dreptul la protecţie în caz de concediere din Carta socială europeană. Astfel, susţine că interpretarea potrivit căreia neprezentarea salariatului la cercetarea disciplinară dă dreptul angajatorului să dispună o sancţiune, fără să facă individualizarea prevăzută de art. 250 din Codul muncii, lipseşte salariatul de protecţie împotriva concedierilor nelegale, întrucât angajatorul stabileşte arbitrar dacă motivul de absentare al salariatului este sau nu obiectiv.9. În final, autorul consideră că respectarea garanţiilor de obiectivitate şi de temeinicie ale deciziei de sancţionare disciplinară poate fi pusă sub semnul îndoielii, dacă textul de lege criticat lasă aprecierea temeiului măsurii în întregime la dispoziţia angajatorului, protecţia socială a muncii, consacrată ca obligaţie în sarcina statului, prin Constituţie, devenind formală şi iluzorie.10. Curtea de Apel Piteşti - Secţia I civilă apreciază că se impune lămurirea pe calea contenciosului constituţional a existenţei unei eventuale neclarităţi a art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a art. 251 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, instanţa consideră necesar a se clarifica dacă lăsarea la aprecierea angajatorului a caracterului nejustificat al absenţei salariatului la cercetarea disciplinară constituie o îngrădire a dreptului la muncă.11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu limitează, ci, din contră, reglementează dreptul de a recuza judecătorii în vederea asigurării imparţialităţii justiţiei şi, ca atare, acestea nu aduc nicio atingere drepturilor şi garanţiilor procesuale prin care se concretizează dreptul la apărare. Referitor la art. 251 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii se susţine că procedura cercetării disciplinare prealabile are scopul de a oferi angajatului ocazia de a formula şi susţine apărări în favoarea sa şi de a prezenta probele considerate necesare, pe parcursul acestei proceduri el putând beneficia de asistenţă juridică. Această procedură este impusă sub sancţiunea nulităţii absolute a măsurilor dispuse, iar prezentarea angajatului la această procedură este evident în favoarea sa. Lipsa nejustificată a acestuia este văzută ca o lipsă de diligenţă din partea angajatului şi este sancţionată cu eliminarea acestei etape prealabile.13. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care se referă deopotrivă la ivirea sau la cunoaşterea motivelor de incompatibilitate după începerea dezbaterilor, nu limitează, ci, din contră, reglementează dreptul de a recuza judecătorii în vederea asigurării imparţialităţii justiţiei. Or, în aceste condiţii, normele legale criticate nu aduc nicio atingere drepturilor şi garanţiilor procesuale şi nici nu impun vreo restrângere a vreunui drept. În privinţa prevederilor art. 251 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, în măsura în care neprezentarea salariatului la convocare este justificată de motive obiective, nu se poate dispune sancţionarea lui disciplinară pentru fapta pentru care fusese convocat, într-o astfel de situaţie angajatorul având posibilitatea de a efectua o nouă convocare.14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, şi cele ale art. 251 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii potrivit cărora:– Art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă: „Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.“;– Art. 251 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii: „Neprezentarea salariatului la convocarea făcută în condiţiile prevăzute la alin. (2) fără un motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile.“17. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind statul român, art. 21 care consacră accesul liber la justiţie, art. 41 referitor la munca şi protecţia socială a muncii şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.18.
    Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că art. 44 din Codul de procedură civilă, cu denumirea marginală „Recuzarea“, prevede că „(1) Judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi înainte de începerea oricărei dezbateri. (2) Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.“
    19. Curtea observă că reglementarea procesual civilă anterioară, respectiv Codul de procedură civilă din 1865, prevedea la art. 29 alin. 2 că atunci „Când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.“20. Relativ la cererea de recuzare, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit că judecarea acesteia „nu vizează fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, instanţa pronunţând în şedinţă publică o încheiere asupra recuzării, prin aceasta legiuitorul având în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a acestei cereri. Cererea de recuzare nu constituie o acţiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului liber la justiţie“. A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 166 din 16 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 28 iulie 2017, paragraful 16, şi Decizia nr. 754 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 975 din 6 decembrie 2006.21. Prin Decizia nr. 38 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 29 mai 2017, Curtea a reţinut că „reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri. Astfel, potrivit art. 51 alin. (1) din Codul de procedură civilă, examinarea cererii de recuzare se face «de îndată», iar judecătorul sau părţile sunt ascultate numai «dacă se apreciază că este necesar», în vederea împiedicării tergiversării soluţionării cererii de recuzare şi, implicit, a cauzei în care aceasta a fost formulată. Potrivit doctrinei, momentul la care partea interesată a cunoscut existenţa motivului de recuzare constituie o împrejurare de fapt, care va fi apreciată de instanţa care soluţionează cererea. Însă, pentru a evita abuzul, partea trebuie să probeze nu doar cazul de incompatibilitate, ci şi împrejurările în care a luat cunoştinţă de acesta, astfel încât să se poată determina când a aflat că judecătorul este incompatibil. Aşadar, modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziţii reprezintă o opţiune a legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple de recuzare, care să preîntâmpine cererile şicanatorii, de natură să tergiverseze soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei. Legiuitorul, asigurând dreptul la apărare al părţilor, a mai prevăzut la art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacă numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, iar când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri“. Prin urmare, Curtea a reţinut că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie.22. Referitor la critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, întrucât normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte. În legătură cu principiul previzibilităţii normei legale, instanţa europeană a statuat, de exemplu prin Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, paragraful 34, că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere unei rigidităţi excesive a reglementării. În Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, instanţa europeană a arătat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul normei juridice, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea decurge dintr-o anumită acţiune. Totodată, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depind de practică (hotărârile din 25 mai 1993 şi din 20 mai 1999, pronunţate în cauzele Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40, şi Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 491 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 19 octombrie 2016, paragraful 19).23. Faţă de cele anterior referite, Curtea constată că textul de lege criticat este reglementat cu suficientă claritate şi precizie, interpretarea sa în ansamblul actului normativ din care face parte relevând cu claritate voinţa legiuitorului şi reprezintă norme de procedură prin intermediul cărora legiuitorul instituie cadrul legal pentru exercitarea dreptului procedural de recuzare, în deplin acord cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege şi, prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă este neîntemeiată.24. Curtea observă că alin. (2) al art. 251 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, la care fac trimitere dispoziţiile alin. (3) supuse controlului de constituţionalitate, prevede că „În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii“.
    25. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 63 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, concedierea pentru săvârşirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii poate fi dispusă numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării disciplinare prealabile.26. În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, potrivit art. 251 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Totodată, salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un avocat sau de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.27. Potrivit art. 252 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de sancţionare se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.28. Ca atare, Curtea reţine că, în situaţia neprezentării salariatului la convocarea făcută în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, sancţiunea disciplinară se aplică doar dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: convocarea să fi fost făcută în condiţiile legii, respectiv potrivit art. 251 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, şi neprezentarea la cercetarea disciplinară să aibă la bază lipsa unui motiv obiectiv. În această din urmă situaţie, neprezentarea salariatului poate fi interpretată ca o renunţare la exercitarea dreptului la apărare, întrucât scopul convocării este chiar formularea şi susţinerea tuturor apărărilor în favoarea sa. Per a contrario, în situaţia în care neprezentarea salariatului la convocare este determinată de un motiv obiectiv, mai presus de voinţa salariatului, care să îl fi împiedicat să se prezinte, angajatorul este obligat să reconvoace salariatul la cercetarea disciplinară.29. Faţă de cele anterior referite, Curtea constată că lipsa de diligenţă a salariatului - neprezentarea fără un motiv obiectiv la convocarea făcută de angajator în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile - dă dreptul angajatorului, potrivit art. 40 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, să constate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile corespunzătoare potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi regulamentului intern.30. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 251 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 41 privind dreptul la muncă, iar cât priveşte invocarea prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză, deoarece nu s-a constatat restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale şi, prin urmare, nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de norma constituţională invocată.31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adrian Arvunescu în Dosarul nr. 23/109/2014 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 251 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 14 decembrie 2017.
    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
    Magistrat-asistent,
    Bianca Drăghici
    -----