Publicat în Jurnalul Oficial C nr. 125 din 12-04-2021

Publicarea documentului unic modificat ca urmare a aprobării unei modificări minore în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul (UE) nr. 1151/2012 al Parlamentului European și al Consiliului

(2021/C 125/04)

Comisia Europeană a aprobat această modificare minoră în temeiul articolului 6 alineatul (2) al treilea paragraf din Regulamentul delegat (UE) nr. 664/2014 al Comisiei (1).

Cererea de aprobare a acestei modificări minore poate fi consultată în baza de date eAmbrosia a Comisiei.

DOCUMENT UNIC

„TERNERA ASTURIANA”

Nr. UE: PGI-ES-0182-AM01 – 4.8.2020

DOP ( ) IGP (X)

1.   Nume

„Ternera Asturiana”

2.   Statul membru sau țara terță

Spania

3.   Descrierea produsului agricol sau alimentar

3.1.   Tipul de produs

Clasa 1.1. Carne (și organe comestibile) proaspete

3.2.   Descrierea produsului căruia i se aplică denumirea de la punctul 1

Carne de vită provenită de la animale din rasele Asturiana de los Valles sau Asturiana de la Montaña, sau din încrucișări între acestea, care au fost născute, crescute și îngrășate în Principatul Asturia. Animalele pot fi obținute, de asemenea, prin încrucișarea masculilor de rasă pură din rasele menționate anterior cu femele care descind genetic din aceste două rase asturiene dar care nu prezintă caracteristici de puritate absolută și au anumite caracteristici morfologice care nu fac parte din standardul rasei. Femelele și vițeii care beneficiază de IGP nu trebuie neapărat să fie înscriși în registrele genealogice oficiale ale celor două rase.

Produsele sunt clasificate în funcție de vârsta animalului la sacrificare, după cum urmează:

„Ternera”: cu o vârstă mai mică de 12 luni;

„Añojo”: cu o vârstă cuprinsă între 12 și 18 luni.

În fiecare categorie, produsele sunt diferențiate în funcție de sistemul european pentru clasificarea carcaselor, după cum urmează:

„culón”: carcase din clasele de conformație S sau E, cu excepția animalelor din rasa Asturiana de la Montaña;

„valles”: animale din clasele de conformație U sau R, cu excepția animalelor din rasa Asturiana de la Montaña;

„casín”: animale din rasa Asturiana de la Montaña, în conformitate cu clasa R sau o clasă superioară.

Pentru a fi eligibile, carcasele trebuie să fie clasificate în clasele S-E-U-R în conformitate cu normele europene, cu gradele de îngrășare 2 sau 3, cu excepția claselor S și E, în care este permis gradul 1.

Carnea trebuie să fie doar proaspătă sau refrigerată. Culoarea cărnii trebuie să fie între valorile „2” (roz) și „4” (roșie). Carnea trebuie să aibă un aspect umed. Grăsimea trebuie să aibă o culoare albă până la alb-crem, fără depuneri.

3.3.   Hrană pentru animale (doar în cazul produselor de origine animală) și materii prime (doar în cazul produselor prelucrate)

Animalele trebuie să fie gestionate și hrănite în conformitate cu practicile tradiționale de gestionare din Asturia, pe baza utilizării resurselor naturale.

Ele trebuie să fie alăptate cel puțin în primele 5 luni de viață. Hrana pentru animale utilizată pentru îngrășare trebuie să fie naturală și tradițională, iar utilizarea substanțelor care modifică ratele normale de creșterea a animalelor, prezintă un risc pentru consumul uman sau au un efect negativ asupra calității cărnii este interzisă.

3.4.   Etape specifice ale producției care trebuie să se desfășoare în aria geografică delimitată

Animalele trebuie să fie născute, crescute și îngrășate în exploatații de creștere a animalelor înregistrate din Asturia, trebuie să fie sacrificate și comercializate de entități înregistrate în Asturia și trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute în caietul de sarcini al produsului aferent unei indicații geografice protejate.

Exploatațiile de creștere a animalelor înregistrate pentru IGP „Ternera Asturiana” trebuie să fie situate pe teritoriul Principatului Asturia.

Unitățile de prelucrare, și anume abatoarele, unitățile de tranșare și furnizorii angro înregistrați pentru IGP „Ternera Asturiana” trebuie să fie situate pe teritoriul Principatului Asturia.

3.5.   Norme specifice privind felierea, răzuirea, ambalarea, etc. a produsului la care se referă denumirea înregistrată

3.6.   Norme specifice privind etichetarea produsului la care se referă denumirea înregistrată

Toate carcasele vizate de IGP trebuie să fie etichetate cu o etichetă numerotată emisă de Consiliul de reglementare, purtând denumirea [Indicación Geográfica Protegida „Ternera Asturiana” (Protected Geographical Indication „Ternera Asturiana”)], logoul, identificatorul animalului, rasa, exploatația din care provine animalul și data sacrificării, precum și orice alte informații necesare în general în temeiul legislației în vigoare.

Carnea destinată consumului trebuie să poarte o etichetă înregistrată de Consiliul de reglementare și o contraetichetă numerotată emisă de Consiliul de reglementare.

Pe lângă etichetele aplicate pe produse, fiecare carcasă și semicarcasă trebuie să fie însoțită de un certificat de garanție care, în plus de logoul „Ternera Asturiana”, trebuie să furnizeze informații privind exploatația de origine, tipul și numărul de identificare al animalului, vârsta acestuia în momentul sacrificării, abatorul, data sacrificării, clasificarea EUROP și greutatea carcasei precum și data durabilității minimale.

4.   Delimitarea concisă a ariei geografice

Zona geografică vizată de IGP „Ternera Asturiana” cuprinde întregul teritoriu al Principatului Asturia.

5.   Legătura cu aria geografică

5.1.   Factori istorici

Potrivit teoriei filogenetice, rasele asturiene descind din Bos brachyceros europaeus. Sánchez Belda (1984) a descris trei grupuri de bovine din Peninsula Iberică, și anume bovinele convexe roșii sau Turtedano, bovinele ortoide negre sau iberice și bovinele convexe brune sau cantabrice. Rasa de bovine Asturiana este cea mai importantă rasă brună din Peninsula Iberică, atât în ceea ce privește numărul cât și caracteristicile sale de producție.

Sánchez Belda și Sánchez Trujillo (1979) au afirmat cu privire la grupul cantabric (bovine concave brune) că „distribuția lor coincide cu lanțul muntos Cantabric, care la extremitatea vestică se întinde până la zonele joase din Zamora și Portugalia ...”.

Recent, genetica moleculară a confirmat teoria existenței unui subset de bovine de origine indo-europeană care este de dimensiune medie sau îndesată și are o culoare de piele alcătuită din diferite combinații de păr negru și roșu. El se distinge în principal prin două caracteristici care nu variază: bovinele au extremitățile negre iar membranele mucoase și vițeii sunt roșii la naștere.

Există două rase de bovine asturiene, și anume Asturiana de los Valles și Asturiana de la Montaña. Nu a existat nicio diferențiere clară între cele două tipuri pe care le cunoaștem astăzi până în al doilea deceniu al secolului 20, când autori precum Naredo și Bajo (1916) și Abril Brocas (1918) au descris bovinele mai în detaliu și au distins două tipuri diferite.

Rasa Asturiana de los Valles era inițial o rasă cu utilitate triplă, crescută pentru carne, lapte și muncă. Ea este originară dintr-o comună de coastă (Carreño) și s-a răspândit în întreaga regiune până când a ocupat întreaga jumătate de vest a Asturiei.

Începând din secolul al XI-lea, a avut loc o expansiune importantă a creșterii rasei Asturiana de los Valles, în special în zona centrală vestică, ducând la o competiție intensă pentru pășuni, ceea ce s-a intensificat începând din secolul al XIII-lea.

Începând din secolul al XIII-lea, odată cu declinul feudalismului, acest sistem agricol a fost înlocuit cu modele cum ar fi contractele de utilizare a terenurilor pe termen lung (foros), arendarea și cultivarea în parte și, în cele din urmă, răscumpărarea ulterioară și achiziționarea în comun de către sate din zone montane neînchise care erau uneori terenuri comune și uneori deținute de mănăstiri sau de noblețe. Aceasta era situația la începutul secolului al XIX-lea, când a existat un număr mare de bovine indigene distribuite în aproape întreaga regiune Asturia.

Odată cu mecanizarea agriculturii și cu introducerea unor rase de lapte specializate, rasa asturiană a început să fie din ce în ce mai puțin utilizată pentru lapte și muncă și a devenit limitată la zonele marginale ale munților Asturiei unde a fost utilizat un sistem de producție adaptat zonei respective, ale cărui tehnici și tradiții au fost transmise de la o generație la alta până în ziua de azi. Sistemul de producție respectiv constă în principal din zone reduse de cultură, cultivate pentru consumul familial și pășuni naturale în văi și pe versanții muntoși, utilizate pentru pășunatul animalelor primăvara și toamna, furajele cultivate acolo în timpul verii fiind conservate sub formă de fân și utilizate ca hrană pentru iarnă. Pășunile montane înalte, care sunt de obicei terenuri comune și sunt intercalate cu păduri de foioase, sunt păscute pe timpul verii, bovinele deplasându-se de la poale către vârfuri pe măsură ce sezonul cald avansează. Sistemul de producție animalieră bazat pe creșterea extensivă a bovinelor autohtone în transhumanță între pășunile înalte și văi a contribuit la modelul actual de utilizare a terenurilor, cu mici centre de populație răspândite de-a lungul rutelor de transhumanță, de la locuințele de iarnă din cătunuri și sate la cabanele situate pe pășunile cele mai înalte, care sunt utilizate în prezent pentru perioade scurte frecvente de-a lungul verii.

Se presupune că rasa Asturiana de la Montaña își are originea geografică în comuna Caso, motiv pentru care este cunoscută în mod popular ca vaca „casina”. Crescătorii de animale au utilizat în mod tradițional pășunile comunale ale satelor de la sfârșitul primăverii până toamna, urmate de transhumanță către zonele de coastă (de la Villaviciosa la Llanes). Ciclul era completat de șederi intermediare scurte în cătunuri sau în locurile de iernat, relativ apropiate de sate, unde vitele pășteau în poieni și mâncau iarba uscată colectată în timpul verii.

Zonele în care au fost introduse sau stabilite și în care sunt crescute în prezent sunt caracterizate de ecosisteme foarte dure, la care rasa este bine adaptată, jucând un rol important în conservarea mediului natural și a peisajului rural, contribuind în același timp la menținerea așezărilor umane în zonele montane.

5.2.   Factori naturali

Orografia

Aspectele fizice notabile ale orografiei regiunii sunt diferitele straturi de altitudine și aria lor de răspândire, care se întind de la o altitudine minimă de 0 m (nivelul mării) până la o altitudine maximă de 2 648 m (Torre Cerreu). Peste jumătate din teritoriu se află la o altitudine de peste 400 m și peste un sfert depășește 800 m. Acesta a determinant pentru clima, biologia și sociologia regiunii de-a lungul secolelor.

Clima

Situarea geografică a Asturiei în latitudinile medii ale emisferei nordice înseamnă că aceasta beneficiază de o climă temperată și umedă.

Mai mult, dinamica atmosferică este influențată într-o anumită măsură de natura muntoasă a regiunii, care duce la deplasarea maselor de aer, creând un mozaic extrem de dinamic de tipuri climatice, cu o frecvență similară a situațiilor ciclonice și anticiclonice, ceea ce explică distribuția uniformă a precipitațiilor pe tot parcursul anului (1 000 mm), cu ploile cele mai abundente și cele mai puțin abundente înregistrate iarna și, respectiv, vara și cu o climă foarte schimbătoare primăvara și toamna.

Vegetația

Vegetația din Asturia este tipică pentru o regiune atlantică dominată de păduri de foioase, care se dezvoltă mulțumită precipitațiilor abundente și a temperaturilor blânde din regiune dar este influențată și de factori pedologici, climatici și biotici.

Diferitele straturi de vegetație pot fi diferențiate în funcție de climă, sub influența variațiilor de temperatură și pe baza reliefului.

În primul rând, odată cu creșterea altitudinii, putem distinge păduri de stejar, de fag și de mesteacăn, în ordinea respectivă. Apoi, deasupra altitudinii de 1 600 m, vegetația este creatoare de tufăriș iar deasupra altitudinii de 2 200 m nu există decât pajiști.

Este important să se evidențieze factorul biotic, care este legat de recoltarea cherestelei sau de utilizarea alternativă a terenurilor forestiere pentru cultivare și pășunat, ceea ce a alterat treptat vegetației zonei, numeroase păduri de conifere fiind situate în zonele mai apropiate de coastă ca urmare a reîmpăduririi și numeroase pajiști fiind situate în zonele de altitudine joasă și medie. Împreună cu pajiștile de mare altitudine, acestea au determinat modul în care acestea au determinat modul în care sunt crescute vitele asturiene. Pajiștile naturale reprezintă 25,3 % din zona totală a Principatului Asturia și au crescut în ultimii ani pe măsură ce cultivarea pășunilor artificiale a încetat.

Pajiștile tipice la altitudini cuprinse între 800 m și 1 700 m sunt foarte asemănătoare din punct de vedere botanic cu pajiștile naturale, diferența fiind că suprafața sa de iarbă naturală este cultivată exclusiv prin pășunat. Pășunile alpine reprezintă 1,2 % din suprafața totală a regiunii. Aceste pășuni de mare altitudine sunt compuse în principal din specii de valoare agricolă, cum ar fi gramineele, leguminoasele și labiatele care le fac adecvate pentru pășunatul vitelor.

Tufărișurile ocupă 20,15 % din suprafață și pot fi pășunate de bovinele autohtone în cadrul unui sistem extensiv de creștere a vitelor.

5.3.   Condiții de producție

Există trei tipuri de agricultură, în funcție de localizarea geografică și de resursele de hrană disponibile. Cele trei sisteme utilizate sunt sistemul tradițional, sistemul semiintensiv sau semistabulat și sistemul de pășunat îmbunătățit.

Sistemul tradițional

Rasa este crescută în mod tradițional în zonele montane din partea de sud-vest a centrului Asturiei, de la Aller până la munții Cangas del Narcea. Exploatațiile sunt în general mici și depind în mare măsură de zonele cu pășuni obișnuite (pășuni montane), unde majoritatea vițeilor se nasc între sfârșitul iernii și începutul primăverii. Sistemul se bazează pe utilizarea pajiștilor din apropierea exploatației primăvara și toamna, până când zăpada face necesară stabilizarea animalelor, iar pășunatul pe timp de vară pe pășunile montane, atunci când pajiștile sunt tăiate pentru a face fân pentru hrana animalelor pe timp de iarnă.

Sistemul semiintensiv

Sistemul de gestionare semiintensivă este utilizat în zonele joase de coastă din Asturia. Aceste zone au un teren favorabil activităților agricole, permițând utilizarea unui regim de hrană mai sofisticat decât în sistemul tradițional. Regimul alimentar al animalelor se bazează pe porumb însilozat, pășune, iarbă uscată, iarbă proaspătă în iesle și hrană pentru animale. Inseminarea artificială este utilizată pe scară largă, astfel încât nașterile sunt răspândite pe tot parcursul anului.

Pe timp de iarnă, animalele sunt adăpostite în staul. Primăvara și toamna, ele pasc pe pășunile din exploatație și pe colinele învecinate dar sunt adăpostite în staul pe timp de noapte. Vara, vitele care au fătat sunt, de obicei, închise în staul pe timpul zilei și scoase la pășune când se lasă seara, în timp ce vacile în repaus mamar și junincile își petrec toată ziua afară.

Sistemul de pășunat îmbunătățit

Acesta este un sistem agricol tipic regiunii din vestul Asturiei (în principal comunele Óscos, Allande și Tineo). Exploatațiile în care este utilizat, deși se află uneori la un nivel ridicat deasupra nivelului mării, sunt situate pe terenuri ușor înclinate pentru agricultura mecanizată, ceea ce facilitează exploatarea lor.

În general, aceste exploatații sunt mari, cu un număr important de femele și funcționează într-un sistem bazat pe pășunatul permanent pe tot parcursul anului, ceea ce facilitează gestionarea șeptelului. Vitele sunt adăpostite numai în caz de căderi importante de zăpadă, în care caz acestea sunt hrănite cu iarbă însilozată și, în mai mică măsură, cu iarbă uscată.

Trimitere la publicarea caietului de sarcini

[articolul 6 alineatul (1) al doilea paragraf din prezentul regulament]

https://www.asturias.es/Asturias/descargas/PDF_TEMAS/Agricultura/Alimentaci%C3%B3n/2019_10_03_ternera_asturiana_modif.pdf


(1)  JO L 179, 19.6.2014, p. 17.